Mai mult sau mai puțin autentic

Luna trecută am creat un video cu acest titlu, pe care ulterior l-am retras. Motivele au fost câteva defecțiuni tehnice audio/video, câteva erori personale, dar mai ales faptul că datorită tonului critic pe care l-am abordat la adresa unor conferințe Autentic vizionările au fost puține și chiar mai puține au fost aprecierile. Mi-am dat seama de asta deoarece balanța dintre pozitiv/negativ oscila de la o zi la alta. Deși în final balanța a fost pozitivă (+4), era clar pentru mine că unii au fost nemulțumiți de ceea ce am spus.

Sunt perfect conștient că menirea mea nu este aceea de a mulțumi publicul larg,  mai ales când publicul larg este ignorant cu privire la chestiunile semnalate. La două săptămâni de la publicarea acelui video am purtat o discuție cu unul din invitații pe care i-am criticat cel mai asiduu. L-am rugat și în direct, așa cum am făcut-o în video, să-și ceară scuze în mod public pentru comentariile eronate pe care le-a prezentat în acele conferințe. Deși i-am dat lămuriri adiționale cu privire la erorile sale, omul a fost prea mândru pentru a recunoaște că a greșit, mi-a spus că nu retrage nimic și că, de fapt, eu sunt cel care “vreau să par altceva decât sunt” și că “la nivelul pregătirii mele de liceu nu am cum să pricep acele chestiuni foarte complexe”. Buuun.

În spirit de fair-play, am să acord conferințelor Autentic pe tema ‘Creația, examenul științei’ creditul cuvenit pentru realizarea tehnică, implicarea tinerilor din Asociația Amicus,  și probabil, pentru intenția bună avută în vedere. Dar în ansamblu, ele nu au oferit spațiul necesar pentru dialog onest, pentru o confruntare obiectivă a modului în care știința pune probleme creației biblice  înțeleasă în sens strict literalist. În final, tinerii au rămas fără răspunsuri la întrebările pe care le-au ridicat, ceea ce face ca aceste conferințe să pară mai degrabă niște exerciții de îndoctrinare religioasă și promovare a pseudo-științei. Acest lucru, dacă ceea ce observ este adevărat, este foarte grav.

Amintesc foarte sumar câteva din erorile gogonate prezentate în cele trei conferințe, pe care le pun cu litere italice:

  • Nu există fosile vechi de milioane de ani deoarece fosilele se datează, mai nou (sic), cu C14, și deoarece se află foarte mici cantități de C14 în fosile, oamenii de știință (care sunt niște incompetenți) sugerează prin calculele lor că ar fi vorba de milioane de ani! (Omul este perfect ignorant cu privire la metoda de datare cu C14).
  • Nu există mutații adaptative care ajută la supraviețuirea unor organisme (mutațiile sunt coarnele, sau coada, dracului)!
  • Nu trebuie să pui întrebări cu privire la succesiunea de zi/noapte din primele trei zile ale creațiunii, ci trebuie să iei literal ceea ce citești: spune că a creat lumina? a creat-o, și gata!
  • Omul și dinozaurul au co-existat pe pământ pentru că s-au găsit urme în albia râului Paluxy din Texas (de fapt este vorba de un fals creaționist, care a fost dezmințit chiar de către un geolog… adventist, Berney Neufeld).
  • Omul și cimpanzeul nu au genomul identic în proporție de 98.5%, pentru că oamenii de știință nu știu să calculeze. Este cineva care a demonstrat că asemănarea ar fi doar de 85% la sută. De fapt, acel om, pe nume Jeffrey Tomkins, este cel ce a eșuat în calculele sale, nu odată ci în repetate rînduri. Cu alte cuvinte, și el este unul din acei prea mândri pentru a recunoaște că a greșit.

Rămâne așadar un gol neîmplinit în ce privește nevoia tinerilor de a primi întrebări oneste la  întrebările lor. Pe de o parte, sunt prea puțini aceia care au o educație cuvenită în domeniile științei. Pe de altă parte, chiar și cei care au o educație în științe, vor prefera să continuie să mintă, să dea răspunsuri confuze, să neglijeze sau să descurajeze căutările tinerilor după adevăr. Așa cum spuneam altădată, pentru a promova ideea de creație este nevoie de două apropieri de adevăr: a) este nevoie să studiem mai bine Biblia pentru a înțelege acest text antic în contextul cultural-istoric în care a fost scris, și b) este nevoie să cunoaștem datele indubitabile ale științei și să le integrăm într-o abordare rațională și de bună credință.

Sukkot – sărbătoare religioasă evreiască?

Akitu – sărbătoare bi-anuală agricolă și religioasă

Turnul Babel – o poveste cu tâlc

Se poate cunoaște voia lui Dumnezeu? (partea a doua)

Se poate cunoaște voia lui Dumnezeu?

Două creații, doi Dumnezei?

Simfonia fantastică a creației

Despre origini – cu Mihai Bijacu

Cumpăna anilor – între realitate şi ficţiune

Timp de aproape două mii de ani şcolarii biblici s-au aflat într-o permanentă căutare în ce priveşte înţelegerea calendarului sau calendarelor folosite de Israel. Descoperirile arheologice ale secolelor 19 şi 20 A.D., care au scos la lumină în zona Levantului zeci de mii de tăbliţe de lut ars cu texte în notaţie cuneiformă, au produs o adevărată revoluţie în hermeneutica Bibliei. Pentru prima oară academicii au avut acces la documente civile, economice, astronomice sau religioase care,  odată descifrate de asiriologi, au îmbunătăţit înţelegerea culturii popoarelor antice vecine cu Israel. Ȋn mod remarcabil, chiar şi în cele mai vechi texte datând din mileniul al 4-lea B.C., prezenţa a numeroase referiri la calendar duce la concluzia că măsurarea timpului deja s-a practicat probabil cu mii de  ani înainte de inventarea scrisului. În consecinţă, se ridică următoarea întrebare: având în vedere importanţa calendarului în reglementarea vieţii social-cultice prin sărbători, zile sacre, festivaluri agricole sau religioase, etc., cum se face că “Moise” nu oferă în mod explicit indicaţii cu privire la calendarul care a fost practicat de Israel?

Vechiul Testament abundă în menţiuni de genul “în luna ‘x’”, sau ”în ziua ‘x’ a lunii ‘y’”, sau ”în fiecare lună nouă şi în fiecare sabat”, dar niciodată nu găsim referiri clare cu privire la calendar. Prima poruncă dată lui Israel care include un aspect temporal apare în Exodul 12:1-2:

“Domnul a zis lui Moise si lui Aaron in tara Egiptului: “Luna aceasta va fi pentru voi cea dintai luna; ea va fi pentru voi cea dintai luna a anului”.

Dar despre ce “an” este vorba? Şi cum adică “luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună”, ca şi când este vorba de o inovaţie care avea să-i deosebească pe evrei de alte popoare? Luna Nisan (Nisanu la babilonieni) era deja de sute, ba chiar de mii de ani “cea dintâi lună a anului” pentru popoarele din Canaan şi Mesopotamia! Faptul că, pe de o parte, în Biblie nu este menţionat în mod explicit calendarul practicat de Israel şi, pe de altă parte, texte biblice menţionează anumite perioade de timp care par să indice spre un calendar de 360 de zile, au condus pe unii la concluzia că în Israel s-a practicat un astfel de calendar  în viaţa social-cultică, ceea ce este eronat. În lumina textelor antice descoperite, această concluzie poate fi demontată cu uşurinţă şi înlocuită cu o înţelegere mai largă.

Calendarul civil-cultic în Mesopotamia

Pentru marea majoritate a istoriei omenirii s-a crezut că pământul este staţionar şi se află în mijlocul Universului, în timp ce soarele, luna şi stelele păreau că “se mişcă” pe “bolta cerului” în cicluri repetabile. Asta a dus la ideea că, observând mişcarea corpurilor cereşti, se poate concepe un sistem de măsurare a timpului. Odată cu înţelegerea mişcării corpurilor cereşti apar şi primele forme de divinare a aştrilor, ceea ce mai târziu avea să fie numit astrologie. În Mesopotamia, sumerienii şi apoi babilonienii au manifestat un interes deosebit pentru mişcarea corpurilor cereşti şi au inventat sisteme de măsurare a timpului în paralel cu dezvoltarea scrisului şi a matematicii.

Cel mai vechi sistem de măsurare a unor perioade mai lungi decât o zi a fost calendarul lunar. Sunt evidenţe care atestă folosirea unui astfel de calendar încă dinainte de inventarea scrisului de către sumerieni în sec. al 4-lea B.C.[1] Studii recente ale structurilor magalitice descoperite de arheologie atestă că, pe lângă funcţiile acestora ca temple de închinare sau cimitire, au funcţionat şi ca observatoare ale mişcării corpurilor cereşti în scopul măsurarii timpului. [2] [3] [4] [5] [6]

Aşa cum sugerează numele, calendarul lunar s-a bazat pe observarea lunii. S-au numărat zilele care treceau de la o lună nouă la următoarea lună nouă, un interval de aproximativ 29.5 zile. Astfel, o lună cuprindea fie 29, fie 30 de zile, ceea ce a dus la un calendar lunar de 354 de zile care avea 12 luni, din care 6 luni aveau 29 de zile şi 6 luni aveau 30 de zile. Prima lună a anului, Nisan, avea 30 de zile şi începea cu luna nouă care apărea în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară. Datorită importanţei acestui corp ceresc în măsurarea perioadelor de timp mai lungi decât o zi, cultul lunii a dobândit un loc de frunte în religia popoarelor din Mesopotamia, deci şi în religia lui Israel. Calendarul a inclus dintotdeauna o dimensiune politică, fiind un instrument de control al populaţiei în mâna regelui/preotului.[7] Aşa cum spunea un prieten, cel mai sigur mod de a controla viaţa altuia este prin a demonstra că eşti stăpân pe timpul său. Asta se observă cel mai bine în instituţii ca armata sau puşcăria, dar este valabil şi în viaţa social-cultică prin stabilirea unor zile “sacre”, sau “profane”, “norocoase” sau “ghinioniste” şi a tot felul de festivaluri şi sărbători.

Nu a fost nevoie de mult timp pentru a se observa că acest calendar pur lunar se “grăbea” în comparaţie cu ciclul solar de 3651/4 de zile, diferenţa fiind de aproximativ 11 zile. Pentru a se re-alinia cu anotimpurile, calendarul avea nevoie de zile adiţionale, ceea ce a dus la adăugarea (intercalarea) unei a 13-a luni de 30 de zile, de aici rezultând calendarul luni-solar. La început intercalarea s-a făcut în mod arbitrar; apoi s-a făcut în mod oarecum regulat, la  aproximativ 3 ani. Mai târziu, prin secolul 6 B.C., s-a conturat un  ciclu de 19 ani: 12 ani ”obişnuiţi” de 354 de zile şi 7 ani “intercalari”care aveau 13 luni, adică 384 de zile: anii 3, 6, 8, 11, 14, 17, şi 19.  Acest ciclu a fost cunoscut mai târziu ca “ciclul metonic” (după numele grecului Meton, care a preluat acest calendar de la babilonieni) şi a fost standardizat prin anii 380 B.C. a perioadei persane. Ciclul metonic de 19 ani a fost un sistem foarte bun de măsurare a timpului deoarece după 19 ani, anul începea în aproximativ aceeaşi zi în care a început în primul an al ciclului. Calendarul luni-solar a fost adoptat de toate popoarele din Levant şi s-a transmis apoi la greci şi, via Alexandru Macedon, s-a extins până în India şi China. Evreii, asemenea celorlalte popoare din Levant, au moştenit acest calendar şi în perioada robiei babiloniene au adoptat chiar şi numele pe care le aveau lunile în calendarul babilonian.[8] Calendarul actual în Israel este un calendar luni-solar bazat pe ciclul metonic îmbunătăţit de calcule adiţionale de fineţe. Spre deosebire de acesta, şi ca o atestare a primului calendar pur lunar, calendarul religios islamic Hijri practical de arabi este şi astăzi un calendar pur lunar de 354 de zile. Evident, acest calendar nu este sincronizat cu ciclul solar, deaceea sărbători ca Ramadanul cad mereu la alte date an de an comparativ cu anul gregorian sau cel al evreilor.

Calendarul teoretic-schematic în Mesopotamia

Textele cuneiforme descifrate de asiriologi au arătat că, în mod simultan cu folosirea unui calendar civil-cultic luni-solar care era practicat pentru fixarea datelor şi a sărbătorilor, sumerienii au fost primii care au inventat un calendar schematic, sau teoretic, de 360 de zile. El nu era un calendar propriu-zis ci un instrument de calcul folosit exclusiv în economie şi finanţe, bazat pe sistemul sexagesimal inventat de sumerieni. Calendarul de 360 de zile (6×60) s-a dovedit a fi un sistem extrem de efectiv de calcul teoretic pentru perioade lungi, de exemplu pentru a calcula dobânzile unui împrumut, sau cantitatea necesară de grâne pentru a hrăni o populaţie, să zicem de 2000 de sclavi, sau muncitori angajaţi într-un proiect de construcţie de lungă durată şi cu o raţie zilnică fixă  de grâne pe cap de muncitor. Fiind o aproximaţie teoretică a timpului, calendarul de 360 de zile a fost mult mai eficient în astfel de calcule decât calendarul oscilant luni-solar, unde alternanţa unei luni între 29 sau 30 de zile şi a unui an între 354 sau 384 de zile făceau ca aceste calcule să fie anevoioase. Sistemul sexagesimal a avut aplicaţie şi în domeniul astrologiei, care era o formă timpurie de astronomie (mai ales în perioada babiloniană) şi al împărţirii cercului în 360 de grade, sau a orei în 60 de minute, etc., aplicaţii care împreună cu calculele fiscale au rămas în uz până în zilele noastre.

O altă aplicare a calendarului de 360 de zile a fost în literatură, unde evenimentele descrise de autor nu sunt fixate într-un cadru istoric real al unui an calendaristic anume. Jonathan Ben Dov menţionează acest aspect în articolul său recent “A 360-Day Administrative Year in Ancient Israel: Judahite Portable Calendars and the Flood Account”[9]:

A schematic year is useful not only for long-term calculations, but also when the need arises in literature or in science to express a date formula which could work for any given year, without pinpointing a concrete date based on a concrete astronomical observation. (Trad. “Un an schematic este folositor nu doar pentru calcule pe termen lung, ci şi atunci când apare nevoia în literatură sau ştiintă de a exprima o formulă de timp care ar putea fi folosită în orice an, fără să ţintească spre o dată anume bazată pe observaţia concretă de natură astronomică”.

Acest aspect devine foarte interesant când este vorba să înţelegem textele biblice, deoarece, indiferent de traseul de asimilare a unui astfel de calendar teoretic în cultura lui Israel, există evidenţe din arheologie care atestă utilizarea lui în planificarea schematică de lungă durată, precum şi în texte ca Geneza, Estera, Daniel, şi mai târziu Apocalipsa (prin împrumut din Vechiul Testament), unde diferenţa între un timp “real” şi unul ”teoretic-ficţional” va rezulta într-o hermeneutică diferită a pasajelor respective.

Calendarul teoretic-schematic în Israel

Pentru această secţiune sunt recunoscător bine-cunoscutului profesor Jonathan Ben Dov, care a publicat relativ recent articolul pe care l-am amintit mai sus (acces Online gratuit pe site-ul Presei Universităţii Cambridge[10]). Ȋn articol, profesorul arată că administratori/scribi ai lui Israel au folosit, pe lângă calendarul luni-solar propriu-zis (care era prin excelenţă un calendar religios), un calendar schematic-teoretic în care luna avea 30 de zile şi anul avea 360 de zile. Ben Dov aminteşte despre descoperirile arheologice în zonele Lachish, Gezer, Tel el-Farʿah (în sudul Iudeii), Ierusalim, şi ʿAroʿer în Negev (vezi şi articolul pe Academia.edu) cât şi despre comentariile profesoarei Nili Fox în legătură cu aceste descoperiri, la care Ben Dov adaugă o nouă dimensiune, aceea a calendarului teoretic-schematic în Mesopotamia de care Nili Fox nu era conştientă. Imaginile de mai jos au fost preluate din articolul lui Ben Dov şi le-am reprodus, exact aşa cum au fost publicate, cu respectarea Actului Copyright 1976, clauza “fair use”.

Fig. 1. Placuta din Lachish. Desen de Naama Earon, dupa Olga Tufnell, Lachish III: The Iron Age (2 vols.; Oxford: Oxford University Press, 1953) 2:23 (plate 56).
Fig. 2. Placuta din Tel el-Farʿah (sud). © UCL Institute of Archeology.
Fig. 3. Placuta din Orasul lui David. Excavatii de R. Reich si E. Shukron’s in Orasul lui David; Fotograf: Vladimir Naikhin.
Fig. 4. Placuta din ʿAroʿer. Prin amabilitatea Hebrew Union College.

Aceste plăcuţe din os sunt indicative ale unui calendar teoretic-schematic “de birou” sau “portabil” folosite de scribi sau administratori din perioada monarhică a Epocii Bronzului. Cele trei coloane cu 10 găuri (Fig.1 si Fig.2) puteau fi folosite, prin introducerea unui beţişor, ca indicatoare ale zilelor (30). Ȋn Fig.3, plăcuţa descoperită în Oraşul lui David, este semnificativ faptul că doar 5 găuri apar pe cele trei coloane (15 zile), astfel plăcuţa de os era probabil folosită de două ori consecutiv. Un sabatarian va fi surprins în mod neplăcut de faptul că nicio astfel de plăcuţa din os nu marca o succesiune de 7 zile, ba mai mult, plăcuţele arată că o lună era împărţită în trei perioade de 10 zile.

Ȋn acelaşi timp însă, acest aspect indică faptul că plăcuţele nu erau intenţionate pentru a defini calendarul unui timp real, ca în cazul calendarului luni-solar, ci era un instrument de calcul matematic, administrativ, care nu era aliniat cu timpul măsurat prin observare astronomică.

Că aceste plăcuţe reprezentau nişte calendare schematice este dovedit în special de plăcuţa din Fig.4, care pe lângă trei coloane de câte 10 găuri, conţinea o coloană de 12, reprezentând cele 12 luni ale anului. Profesorul Ben Dov admite că aceste păcuţe din os ar fi putut fi folosite şi în alte sisteme de măsurare a timpului, ca cel al calendarului luni-solar, dar este mult mai probabil, în interpretarea sa, că aceste plăcuţe reprezentau un calendar teoretic-schematic folosit doar pentru calcule matematice pentru un timp îndelungat. Să mergem un pas mai departe şi să ne ocupăm de aspectul teoretic, ficţional, al utilizării unui astfel de calendar în textele bilbice.

Calendarul teoretic-schematic în Biblie

Ne interesează în mod deosebit aspectul menţionat de experţi că un calendar teoretic-schematic de 360 de zile a fost folosit şi ca un artefact literar în texte care nu se refereau la evenimente reale în timp istoric. Ne ocupăm indeosebi de textele Vechiului Testament, lăsând la o parte o pleiadă de texte sumeriene, asiriene, sau babiloniene care pot fi aduse în sprijinul acestei aserţiuni. Deja amintisem ceva despre această posibilitate în emisiunea făcută cu prietenii Flavius şi Sebi, al cărei titlu l-am împrumutat şi parafrazat (video aici), unde aserţiunea mea a fost că povestirea potopului este una anistorică, pe când poziţia lor a fost că descrierea potopului în Geneza este baza “epistemologică” a calendarului aparent în scrierile profetice, o poziţie caracteristică apologeţilor inerantismului biblic. Aceşti “inerantişti”, mă refer la toţi, au speculat “la greu” pe baza unor texte biblice că ”la început” Dumnezeu a creat o lume perfectă care funcţiona după un calendar perfect în care anul avea 360 de zile şi luna avea 30 de zile. Cum altfel am fi întâlnit în Biblie pasaje care sugerează un astfel de calendar? Dacă îţi pui “ochelari de cal” şi nu citeşti nimic altceva decât Biblia, da, este posibil să speculezi (în lipsa menţiunilor clare în text) că Biblia sugerează un calendar “al Creatorului” de 360 de zile, care a fost alterat “după cădere”, odată cu degradarea morală a oamenilor şi distrugerea lumii prin potop. Inerantiştii şi-au imaginat că potopul a fost un cataclism universal de proporţii cosmice (vezi ideea deschiderii “stăvilarelor cerurilor”) în care mişcări tectonice şi cutremure uriaşe au dus la formarea continentelor şi munţilor. Evident, speculaţiile lor (fără a avea o bază textuală biblică!) au inclus şi ideea că axa Pământului atunci s-a înclinat la valoarea de astăzi şi că mişcările de rotire ale pământului şi lunii pe orbitele lor au fost modificate de Dumnezeu ca urmare a “căderii” omului, rezultând în ciclul lor actual: pământul rotindu-se în jurul soarelui în 3651/4  de zile în loc de 360, iar luna rotindu-se în jurul pământului în 29,53 de zile în loc de 30, deşi, repet, textul biblic nu pomeneşte absolut nimic de toate acestea, ca să nu mai spun că o astfel de decizie din partea lui Dumnezeu este total lipsită de sens. Ei au fost influenţaţi şi de unii scriitori catastrofişti ca Immanuel Velikovsky[11], un evreu ruso-american care a fabulat scenarii cu privire la evenimente cosmice dintr-un trecut inaccesibil pe căile ştiinţei. Cartea sa “Lumi în coliziune” a fost denunţată de către academie ca fiind pseudo-ştiinţifică, printre criticii ipotezelor lui Velikovsky aflându-se şi Carl Sagan. Speculaţiile acestor inerantişti vin din ignoranţă cultural-istorică şi arogarea unei ”inspiraţii” a textului imposibil de a fi dovedită.

În Geneza

Ȋn capitolele 6-8 din cartea Genezei este descris ceea ce, în opinia mea, reprezintă un argument polemic şi sarcastic la adresa ideii de distrugere/recreaţie a pământului prin potop promovată de mitologiile anterioare Genezei. Inerantiştii, declaraţi sau perfizi, consideră acest text a fi un “articol jurnalistic de ştiri”. Indiferent de poziţia hermeneutică a cuiva, cert este că anumite perioade de timp menţionate în text au dat de furcă exegeţilor biblici cu privire la calendarul pe care îl are în vedere autorul (sau autorii) Genezei, deoarece declaraţii explicite lipsesc.

Ȋn Gen. 7:11 este marcată o anume dată (calendaristică sau teoretică, rămâne să decidem) în forma aceasta:

In anul al sase sutelea al vietii lui Noe, in luna a doua, in ziua a saptesprezecea a lunii, in ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adancului celui mare si s-au deschis stavilarele cerurilor”.

Ploaia a durat 40 de zile (Gen. 7:12) şi a făcut ca apa să se ridice deasupra tuturor munţilor (lăsăm la o parte faptul că numerele aveau anumite semnificaţii în antichitate, 40 fiind un număr simbolic prin excelenţă). Ni se spune că “Apele au fost mari pe pamant o suta cincizeci de zile” (Gen. 17:24). Dar ne este dat să înţelegem că după primele 40 de zile de ploaie, după ce toate vieţuitoarele terestre au murit, apa a început să se “scurgă” (unde anume?), căci ni se spune în Gen. 8:2-3:

Apele au scazut de pe fata pamantului, scurgandu-se si imputinandu-se, si, dupa o suta cincizeci de zile, apele s-au micsorat. In luna a saptea, in ziua a saptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe muntii Ararat”.

Acesta este pasajul la care se face referire când este vorba de a discuta despre calendarul folosit în povestirea potopului. 5 luni = 150 zile, ceea ce înseamnă cinci luni consecutive de 30 de zile. Oricât ar încerca cineva să argumenteze în favoarea unui timp real al unui calendar luni-solar în Geneza, este extrem de improbabil că ar fi existat vreodată un calendar luni-solar care să cuprindă 5 luni consecutive de 30 de zile, ci ele alternau între 29 şi 30! Ȋn lumina evidenţelor, este mult mai plauzibil că autorul foloseşte calendarul teoretic-schematic de 360 de zile, ceea ce rezultă în concluzia că autorul nu plasează potopul în plan real, istoric, ci într-un plan ficţional literar.

Acest aspect se deduce şi din următoarele referinţe pe care le găsim în text. Ni se spune că la vârsta de 500 de ani, Noe a avut trei fii: Sem, Ham, şi Iafet (Gen. 5:32), ceea ce înseamnă că la venirea potopului în anul al şasesutelea al lui Noe, fiii săi aveau 100 de ani. Doar că, la doi ani după potop, Sem avea tot 100 de ani! (Gen. 11:10). Aici “inerantiştii” vor face balet pe sârmă pentru a justifica istoricitatea potopului spunând că Sem nu s-a născut de fapt când Noe avea 500 de ani, ceea ce este o contrazicere pe faţă a textului. Se pare că pentru ei este mai acceptabil să se complacă în contradicţii decât să accepte evidenţe textuale şi istorice.

Versiunea Masoretică a Vechiului Testament pare a fi un text modificat din interese religioase (potopul nu este singurul exemplu care se poate aduce). Versiunea Septuaginta, care se pare că a folosit un text ebraic mai vechi, menţionează că potopul a durat exact un an, de la a 27-a zi a lunii a 2-a, anul 600 al lui Noe, până la a 27-a zi a lunii a 2-a, anul 601 al lui Noe. Texte aparţinând perioadei inter-testamentare, ca 1 Enoh sau Cartea Jubileelor, susţin acelaşi aspect temporal al potopului, adică exact un an, deşi la acea dată apare evident că autorii adoptaseră un calendar “ideal” (tot teoretic) de 364 de zile (contrar unor opinii care văd în anul de 364 de zile un an solar). Documentele descoperite la Qumran sunt revelatorii în ce priveşte disputele cu privire la ”calendarul corect” care trebuia să guverneze sărbătorile în Israel. Cei din Ierusalim susţineau că sărbătorile trebuiau în continnuare să fie aliniate conform calendarului luni-solar, pe când secta care s-a despărţit şi s-a retras la Qumran adoptase un calendar “ideal” în care anul avea exact 52 de săptămâni a câte 7 zile. Să ne reamintim că aceste menţiuni sunt totuşi literatură şi cad sub incidenţa practicii scribale de a folosi un calendar teoretico-schematic-ideal, fie că este vorba de un an de 360 zile, fie de un an de 364 de zile.

In Estera

Pe lângă faptul că în Estera (un text post-exilic) găsim prima menţiune explicită a unor nume de luni ale calendarul babilonian, Nisan în Estera 3:7 şi Adar în Estera 3:13 (ceea ce este o evidenţă biblică a adoptării numelor babiloniene ale lunilor  în calendarul ebraic), găsim menţiuni ale unor perioade care pot fi foarte bine asociate cu un calendar teoretic de 360 de zile. Ȋn Estera 1:4 ospăţul oferit de Ahaşveroş durează 18o de zile. O altă menţiune temporală este în Estera 4:11, unde Estera trimite vorbă lui Mardoheu că “n-a fost chemată la împărat de 30 de zile”. Aceste menţiuni nu par deloc a fi coincidenţe.

Ȋn Daniel (şi prin extensie în Apocalipsa)

Un alt text cu caracter atemporal este cartea lui Daniel, în care găsim sugestii indicative ale unui calendar teoretic de 360 de zile. Apologeţii conservatori consideră că autorul foloseşte un “an profetic iudaic”, o noţiune inexistentă atât în Daniel cât şi în textele antice. Mult mai plauzibil este că autorul, fiind în cunoştinţă de uzul unui calendar teoretic-schematic în literatura fie religioasă (i.e. Rugăciunea lui Ur-Utu către zeiţa Ninsianna[12]), fie astronomică (i.e. MUL.Apin[13]), incorporează perioade de timp care nu pot fi anexate unui anumit moment istoric real, unui calendar real, ci reprezintă noţiuni atemporale ficţionale. Acesta este motivul pentru care nicio profeţie din Daniel nu poate fi identificată într-un moment sau o perioadă anume istorică folosind un calendar practicat în viaţa reală, fie lunar, luni-solar, sau solar. Acest aspect ar trebui să dea de gândit interpreţilor istoricişti ai profeţiilor, mai ales că Paul Hanson explică “ieşirea din realitatea istorică” a vizionarilor apocaliptici, aşa cum am amintit în articolul precedent.

Concluzie

Calendarul teoretic-administrativ de 360 de zile a fost inventat de sumerieni. Acest calendar nu a fost niciodată folosit în viaţa civilă, agricolă, politică sau religioasă a popoarelor din Mesopotamia şi Canaan pentru măsurarea timpului, ci a servit ca un model teoretic de calcul fiscal şi administrativ sau ca artefact literar în literatura intenţionată a fi înţeleasă ca anistorică. El a fost absorbit de cultura akkadiană, asiriană, babiloniană şi ebraică (cu mici modificări de uzanţă), cât şi de culturi ca cea greacă, indiană sau chineză. Chiar şi în cultura Egiptului, în care calendarul cultic, religios, a fost cel lunar, calendarul civil de 365 de zile reprezintă o aplicare istorică a calendarului teoretic de 360 de zile importat de la sumerieni, la care au adăugat 5 zile “epagomenale”, care deşi nu făceau parte din calendarul propriu-zis ci au fost dedicate unor zei, au completat ciclul anului solar pe care ei l-au considerat a conţine 365 de zile. De la egipteni, prin cucerirea Egiptului de Iulius Cezar şi reforma calendaristică a calendarului iulian în anul 46 B.C., urmată apoi de reforma calendaristică a papei Grigore al XIII-lea în 1532, am ajuns astăzi să folosim un calendar teoretic-schematic care nu este calculat după observaţiile astronomice. O altă perioadă de timp care nu are de-a face cu observaţiile astronomice este săptămâna de 7 zile, dar acesta este un subiect vast care va fi abordat cu o ocazie viitoare.

Referinte:_______________________________________

[1] Vezi Wikipedia Online: https://en.wikipedia.org/wiki/Warren_Field

[2] Meaden, Terence G. “Stonehenge and Avebury: Megalithic Shadow Casting at the …” N.p., 2017. Web. 20 Apr. 2019. <http://journals.ed.ac.uk/lithicstudies/article/download/1920/2558/0>.

[3] Meaden, Terence G. “Stonehenge and Avebury: Megalithic Shadow Casting at the …” N.p., 2017. Web. 20 Apr. 2019. <http://journals.ed.ac.uk/lithicstudies/article/download/1920/2558/0>.

[4] Bender, Herman E. “The Star-Beings and Stones: Petroforms and the Reflection of Native American Cosmology, Myth and Stellar Traditions.” N.p., 2017. Web. 20 Apr. 2019. <http://journals.ed.ac.uk/lithicstudies/article/view/1918>.

[5] Menon, Srikumar M., and Srikumar M. Menon. “FROM MEGALITHS TO TEMPLES: ASTRONOMY IN THE LITHIC RECORD OF SOUTH INDIA.” Orchiston, W., Sule, A., and Vahia, M.N. (eds.), 2018. Growth and Development of Astronomy and Astrophysics in India and the Asia-Pacific Region. Proceedings of the 9th International Conference on Oriental Astronomy. Mumbai, Tata Institute of Fundamental Research. N.p., 2018. Web. 20 Apr. 2019. <https://www.academia.edu/37148435/FROM_MEGALITHS_TO_TEMPLES_ASTRONOMY_IN_THE_LITHIC_RECORD_OF_SOUTH_INDIA>.

[6] Hamacher, Duane W., and Trevor Leaman. “A Methodology for Testing Horizon Astronomy in Australian Aboriginal Cultural Sites: A Case Study.” Mediterranean Archaeology and Archaeometry. N.p., 2018. Web. 20 Apr. 2019. <https://www.academia.edu/36726959/A_methodology_for_testing_horizon_astronomy_in_Australian_Aboriginal_cultural_sites_a_case_study>.

[7] Richards, E. G. Mapping Time: The Calendar and Its History. N.p.: Oxford UP, 2005. 7. Print.

[8] https://en.wikipedia.org/wiki/Babylonian_calendar

[9] Ben-Dov, J. (2021). A 360-Day Administrative Year in Ancient Israel: Judahite Portable Calendars and the Flood Account. Harvard Theological Review, 114(4), 431-450. doi:10.1017/S0017816021000298  (Acces gratuit Online: A 360-Day Administrative Year in Ancient Israel: Judahite Portable Calendars and the Flood Account | Harvard Theological Review | Cambridge Core)

[10] Idem 9

[11] https://en.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Velikovsky

[12] Horowitz, Wayne, “Sunday in Mesopotamia,” în Living the Lunar Calendar, 9–18

[13] Hunger, Herman and Steele, John M, The Babylonian Astronomical Compendium Mul.Apin (New York: Routledge, 2019) 198–202, 209–13.

Cei 7 Munţi – Ecouri Apocaliptice în Iudaism şi Creştinism – Partea II

Introducere

Ultima carte a canonului biblic face parte din o serie destul de numeroasă de texte apocaliptice iudaice şi creştine. Apocalipticismul este un curent literar care izvorăşte din profeţia clasică ebraică pre-exilică şi se conturează ca gen aparte în perioada post-exilică începând cu secolul al 6-lea şi al 5-lea B.C. Apocalipticismul iudaic, despre care unii academici consideră că a fost influenţat de Zoroastrism, a influenţat la rândul său gândirea iudaică şi creştină pe al cărei fond avea să apară Isus Hristos şi apoi scriitorii Noului Testament.

Recent, în ultimele decenii, se înregistrează un nou şi sporit interes în hermenutica apocaliptică şi în special a Apocalipsei. S-au scris nenumărate comentarii structurate în patru curente principale de interpretare, idealism, preterism, istoricism, şi futurism, despre care găsiţi informaţii multiple in literatură sau prin mijloace media.

Teza centrală propusă în articolul de faţă

Examinând câteva argumente care justifică o înţelegere diferită a celor “şapte munţi” din Apocalipsa 17:9, teza pe care o propun, spre deosebire de majoritatea interpreţilor (printre care şi Desmond Ford sau Ranko Stefanović), este că cei şapte munţi din v.9 nu trebuie confundaţi cu cei şapte împăraţi din v. 10 deoarece aici este vorba despre o dublă semnificaţie a celor şapte capete ale fiarei (vom reveni la acest aspect).

Această teză se bazează pe modelul de interpretare mai puţin cunoscut propus de Paul D. Hanson în cartea sa “The Dawn of the Apocalyptic”, şi anume “modelul contextual-tipologic”. Analiza lui Hanson este dedicată originii profeţiei apocaliptice şi cuprinde texte din Isaia, Ezechiel şi Zaharia, dar principiile călăuzitoare ale acestui model se pot aplica şi în înţelegerea Apocalipsei. Iată câteva din ideile principale ale lui Hanson:

  • Profeţia apocaliptică s-a dezvoltat treptat din profeţia clasică, începând din a doua jumătate a sec. 6 BC în contextul tulbure al căderii monarhiei în Iuda şi al luptei pentru putere între partidele preoţeşti rivale.
  • Vizionarii apocaliptici sunt un număr restrâns de preoţi sau lideri religioşi care în luptele pentru putere post-exilice au fost marginalizaţi sau eliminaţi complet de la conducere  de către elita preoţilor zadokişti.
  • Profeţia apocaliptică devine pe parcursul câtorva secole un gen profetic nou, diferit de profeţia clasică. Dacă în profeţia clasică oracolele salvării sau judecăţii apar în mod separat, în profeţia apocaliptică sunt combinate într-un singur oracol hibrid care conţine simultan atât un mesaj al salvării cât şi un mesaj al judecăţii.
  • Ȋn timp ce în profeţia clasică salvarea sau judecata se adresau poporului Israel în întregime, în profeţia apocaliptică se disting două popoare: un Israel (o rămăşiţă) care beneficiază de salvarea lui Dumnezeu şi un Israel care va suferi judecata şi pedepsele lui Dumnezeu. Evident, vizionarii se considerau parte a Israelului care va fi salvat şi îndreptăţit de Dumnezeu, pe când zadokiţii, care acaparaseră puterea şi practicau un cult pe care vizionarii îl condamnau, făceau parte din acel Israel care va primi pedeapsa lui Dumnezeu.
  • O caracteristică importantă a profeţiei apocaliptice este depărtarea de orientarea strict istorică a profeţiei pre-exilice şi includerea unor motive şi imagini din mitologiile Orientului Apropiat. Imaginea lui Iahve ca Războinic Divin, păstrată în himnodia cultului regal de la Ierusalim,  readuce din mitologie tema Conflictului Cosmic în care Yahve va triumfa; aceasta devine tema principală a profeţiei apocaliptice.
  • Ȋn profeţia apocaliptică se poate observa pe de o parte o folosire tot mai sporadică a evenimentelor istorice în vederea construirii unei istorii a mântuirii, iar pe de altă parte se distinge o trecere spre speculaţii cu privire la un eschaton care este rezultatul unei intervenţii divine. Se încearcă astfel, pe de o parte, să se păstreze speranţa salvării în ciuda realităţilor istorice descuranjante în care promisiunile de restaurare au rămas neîmplinite, iar pe de altă parte salvarea este plasată într-un viitor nedefinit din punct de vedere istoric, când eschatonul va fi rezultatul direct al acţiunilor lui Yahve.

Preferinţa exegeţilor adventişti pentru istoricism

Ranko Stefanović, unul dintre exegeţii adventişti, el însuşi un istoricist, remarcă faptul că:

A good commentary on Revelation should not impose any particular approach on the text. The method of interpretation an author chooses normally governs the way he or she reads and interprets the text. It usually results in forcing an interpretation into the framework of a predetermined idea, regardless of whether or not it fits the context. Such interpretation is often used to prove a point rather than to find the meaning of the text.[1] (Vezi traducerea în nota de subsol.)

Această remarcă se poate aplica foarte bine majorităţii interpreţilor adventişti de ziua a şaptea, care sunt “blocaţi” în preferinţa lor pentru metoda istoricistă de interpretare. Motivaţia lor nu are neapărat de-a face cu tradiţia protestantă (deşi este adesea menţionată ca justificare), ci neputinţa de a se detaşa de viziunile şi scrierile Ellenei White (chit că asta nu se admite explicit). Cu alte cuvinte, da, putem interpreta diferit anumite pasaje din Daniel sau Apocalipsa (şi lipsa de consens între exegeţi este evidentă pentru oricine parcurge măcar sumar istoricul interpretărilor în adventism), dar, cum-necum, trebuie să se ajungă în final la papalitate şi rolul bisericii romano-catolice, fără de care sfârşitul lumii, subiect predilect al oricărei apocalipse, nu poate avea loc.

Nu desconsider ştiinţa sau arta hermeneutică a interpreţilor, în general, dar nu găsesc deloc necesar să adopt varietatea de interpretări istoriciste ale exegeţilor adventişti, cu atât mai mult cu cât lipsa unui consens şi mai ales lipsa evidenţelor unor împliniri istorice a detaliilor ţinteşte spre realitatea că nici una din interpretări nu s-a dovedit a fi validă. Scuza de rigoare din partea unui prieten apologet cu privire la Apocalips 17 este că “Apocalips 17 este o chestiune strict teologică. BAZS nu are o poziţie oficială în acest caz”. Sigur că nu are, şi nici nu poate avea. “Vârfurile de lance” în interpretarea profeţiilor (adică teologii) se contrazic între ei, fie într-un loc, fie în altul. De unde să rezulte “o poziţie oficială” când Administraţia este formată din politicieni, nu din teologi, şi autonomia acestora din urmă este controlată şi limitată de cei din Administraţie?

Opinia mea generală despre Apocalipsa

Voi sumariza mai jos câteva idei :

  • Apocalipsa lui Ioan, ca şi Daniel, încorporează elemente şi imagini din mitologie şi vădeşte preocuparea cu străvechiul Conflict Cosmic, al cărui deznodământ (eschaton) este rezultatul direct al acţiunilor lui Dumnezeu, Războinicul Divin reprezentat de Mielul victorios asupra forţelor răului.
  • Spre deosebire de profeţia clasică, unde poporul Israel are o anume misiune în planul de restaurare a naţiunii promis de Dumnezeu (în contextul istoric al acestei lumi), în Apocalipsa “rămăşiţa” (identificată ca păzind poruncile lui Dumnezeu şi având credinţa lui Isus) nu are un rol de îndeplinit. Lupta se duce între Dumnezeu şi Satan, acest personaj malefic conturat în perioada intertestamentară, iar salvarea ”rămăşiţei” are loc nu într-un context istoric, ci în contextul escatologic al unei distrugeri totale a acestei lumi şi o creaţie nouă.
  • Această tematică a distrugerii lumii şi a unei noi creaţii nu este o noutate biblică, ci este un ciclu prezent în diferite texte mitologice care preced Geneza cu cel puţin o mie de ani, cum ar fi Epopeea lui Gilgamesh şi altele. Acest concept de creaţie/distrugere/recreaţie este preluat în Geneza 6-9 ca parodie, sau ca o reducere la absurd a ideii unui potop global, şi apoi apare în escatologia apocaliptică iudaică şi creştină în diverse texte pseudo-epigrafice, din care Daniel şi  Apocalipsa au fost incluse in canon.
  • Balaurul din Apoc. 12:3, care în înţelegerea lui Ioan reprezintă pe Satan, este o referire paralelă la un şarpe/balaur marin cu multiple capete pe care îl găsim în diferite mitologii ale Orientului Apropiat. Zeul Ninurta al sumerienilor este descris într-un imn de laudă (Ȋntoarcerea lui Ninurta la Nibru) datând din mileniul 3 B.C. ca cel care a învins balaurul cu şapte capete şi l-a spânzurat pe o cruce.[2] Ȋn textul ugaritic Ciclul lui Baal este menţionată victoria lui Baal-Hadad asupra balaurului cu şapte capete Lotan[3]. Satan mai este descris şi prin imaginea fiarei care iese din Abis în Apoc. 13:1 (o substituţie a balaurului cu fiara este relatată în v.2), cât şi în Apoc. 17:3 ca fiara cu şapte capete, care după o aparentă absenţă reapare din Abis, un simbol al oceanului primordial  mitologic ca reşedinţă a balaurului.
  • Apocalipsa nu descrie evenimente istorice viitoare, ci doar se inspiră din evenimente trecute. Aşa cum în Daniel realitatea crudă a suferinţelor, înfrângerilor şi profanarea Templului au provocat o renunţare la speranţa unei restaurări a lui Israel în timp istoric, proiectând speranţa escatologică a salvării într-un viitor nedefinit (deşi sperat a fi aproape în viitor), în Apocalipsa realitatea istorică era la fel de amară. Textele Noului Testament în primul secol creştin poartă amprenta perspectivei unui eschaton iminent. Venirea lui Isus a fost înţeleasă ca realizarea acestui eschaton, dar Isus a murit, a înviat, şi apoi s-a înălţat la cer fără să revină în prima generaţie, aşa cum a promis (cauzele neîmplinirii acestei promisiuni nu fac obiectul acestui articol). La aceste dezamăgiri se adaugă distrugerea Templului de către romani in anul 70 AD şi prigonirea creştinilor şi evreilor pe parcursul primului secol creştin (chiar dacă amploarea acestei persecuţii este mai redusă decât se crede). Singura speranţă a generaţiei lui Ioan din Patmos era o intervenţie miraculoasă a Mielului în lupta împotriva răului, o distrugere a lumii şi a răului odată cu ea, şi restaurarea ”rămăşiţei” într-o lume nouă.
  • Deşi apologeţii conservatori sugerează că Apocalipsa se bazează exclusiv pe textele Vechiului Testament din care citează adesea, ceea ce la prima vedere este corect, ei neglijează aspectul continuităţii culturii mesopotamiene şi canaanite în religia lui Israel aşa cum apare în Vechiul Testament (vezi  mai jos citatul din Frank Moore Cross).

O scurtă exegeză a textului Apoc. 17:9

În Apocalipsa 17 tabloul profetic prezintă o femeie desfrânată care este purtată de o fiară cu şapte capete şi zece coarne. Nu mă preocupă aici simbolistica femeii, dar prefer termenul “purtată” pentru a sublinia că, în opinia mea, femeia nu controlează fiara ci este favorizată de aceasta, cel puţin până la distrugerea ei. Aşadar, mă preocupă în special simbolistica fiarei din Apocalipsa 17. Este evident că imaginea unei fiare cu şapte capete este preluată din mitologie, dar cine sau ce este fiara?

În v. 9 cititorul este avertizat că este nevoie de înţelepciune pentru a înţelege. Redau versetele 9-10 din traducerea Cornilescu (ebible.ro):

9. Aici este mintea plina de intelepciune. – Cele sapte capete sunt sapte munti pe care sade femeia.

10. Sunt si sapte imparati: cinci au cazut, unul este, celalalt n-a venit inca, si cand va veni, el va ramane putina vreme.

Observăm că prima frază se încheie după “femeia”. Iar fraza următoare prezintă idea că ”sunt şi şapte împăraţi”. Ȋntrebarea se pune: cine, sau ce, sunt ”şi şapte împăraţi”? Capetele, sau munţii? Aproape toţi comentatorii au înţeles că cei şapte împăraţi din a doua frază se referă la cei ”şapte munţi” din fraza precedentă. Dar o astfel de înţelegere pune pe autorul textului într-o poziţie ingrată (pe nedrept). E ca şi cum autorul/îngerul a vrut să explice în ce constă acele ”şapte capete” şi după ce foloseşte un simbol (şapte munţi) îşi dă seama că explicaţia este incompletă sau nepotrivită, astfel că el se grăbeşte să adauge că cei şapte munţi sunt (de fapt) şapte împăraţi. Dacă ar fi fost aşa, cel mai simplu ar fi fost ca autorul să spună doar că ”cele şapte capete sunt şapte împăraţi”, simbolul “munţi” fiind inutil.

Sugestia mea este că aici sunt posibile două interpretări. Prima din ele este că aici avem o dublă semnificaţie a capetelor, adică cele şapte capete sunt pe de o parte şapte munţi, şi cele şapte capete sunt şi şapte împăraţi. A doua posibilă interpretare este că expresia din fraza a doua “sunt şi şapte împăraţi” nu are de-a face cu cele şapte capete sau şapte munţi din fraza precedentă, ci se referă la altceva, un element nou care în mod adiţional este prezentat în acest tablou profetic unde găsim: o femeie, o fiară cu şapte capete şi zece coarne, şi şapte împăraţi. Ridicolul interpretării că cei şapte munţi sunt şi şapte împăraţi care se perindă în timp cronologic se observă din amănuntul că “Cele sapte capete sunt sapte munti pe care sade femeia (este purtată de fiara cu şapte capete). Ori, dacă cei şapte munţi/împăraţi reprezintă o succesiune cronologică, istorică, aşa cum înţeleg comentatorii istorici, asta înseamnă că femeia nu “şade” pe şapte capete/munţi ci “şade” pe un singur cap/munte într-o anume periodă în timp. Dar aşa cum în Apoc. 17:1,15 femeia “şade” pe “multe ape”, adică “popoare, mulţimi, naţiuni şi limbi”, care nu sugerează deloc cronologie istorică, la fel femeia ”şade” pe şapte “munţi” care nu au de-a face cu o cronologie.

Cele şapte capete fac parte din identitatea fiarei

Este important să reţinem că în ce priveşte fiara din Apoc. 17, asemenea balaurului din Apoc. 12 şi a fiarei care iese din Abis în Apoc. 13, cele şapte capete fac parte din identitatea fiarei. Fiara are în mod simultan şi permanent şapte capete. Ele nu reprezintă succesiune cronologică, ci sunt cartea de vizită a fiarei conform imaginilor mitologice. Apoc. 17 prezintă un contrast între cei şapte munţi şi cei şapte împăraţi în aparentă succesiune cronologică. Nici chiar expresia “cinci au cazut, unul este, celalalt n-a venit inca” nu este un motiv temeinic pentru a vedea în Apocalipsa o cronologie a unor evenimente în timp istoric. Sigve Tonstad aminteşte faptul că David E. Aune a examinat variantele de interpretare istorică a celor şapte împăraţi şi constată cu disperare lipsa de coerenţă a fiecărei interpretări.[4] Tonstad apoi continuă şi spune:

We might agree—to a point—but it follows that a symbolic rather than a geographical approach is the wiser option for the “seven mountains” too[5].

Trad. “Am putea fi de acord – până la un punct – dar asta inseamnă că şi pentru cei şapte munţi o interpretare simbolică, mai degrabă decât una geografică, este opţiunea mai înţeleaptă”.

Ori exact asta susţin şi eu: cei şapte munţi sunt o  reprezentare simbolică, nu una geografică sau istorică, dar a ce anume? Ce reprezintă aceşti munţi?

Muntele ca reşedinţă a zeilor

Majoritatea exegeţilor asociază cei şapte munţi din Apoc. 17:9 cu naţiuni, popoare, sau lideri politici. Preteriştii susţin că cei şapte munţi reprezintă cele şapte coline sau dealuri pe care este aşezată Roma. Deşi Roma era în mentalul primului secol creştin un simbol al vechiului Babilon, este neverosimil că Ioan din Patmos se referă la Roma, şi cu atât mai puţin la Nero. Nu doar că substantivul plural “oros” din limba greacă este cel mai adesea tradus prin “munţi”, dar sugestia mea este că însăşi expresia “cetatea aşezată pe şapte coline” asociată cu Roma are de-a face cu semnificaţia simbolică, mitologică, a expresiei. De altfel, Roma nu este singurul oraş pretins a fi aşezat pe şapte coline, ci nenumărate oraşe din Asia, Europa, şi mai recent America, ba chiar şi Africa pretind a fi aşezate pe ”şapte coline”, printre care Ierusalim, Atena, şi chiar Bucureşti sau Iaşi[6]. Aceasta este încă o dovadă a reminiscenţei simbolisticii mitologice a celor “şapte munţi”.

Voi aduce câteva argumente în sprijinul ideii că expresia “cele şapte capete sunt şapte munţi” din Apoc. 17:9 are o sursă mitologică şi o semnificaţie cosmică. Pentru scopul acestui eseu voi lăsa la o parte desele menţiuni ale cifrei “şapte” din conţinutul Apocalipsei, ele însele purtând amprenta multiplelor conotaţii mitologice ale cifrei 7 care apar în texte cuneiforme încă din mileniile 3 şi 4 BC (este necesar un studiu mai amplu pe acest subiect şi îmi adun materialele necesare pentru un articol viitor). În acest articol mă voi concentra asupra semnificaţiei “munţilor” în texte mesopotamiene, canaanite şi ebraice, pentru că aşa cum aminteam, profeţia apocaliptică incorporează simboluri şi imagistică de origine mitologică, deşi menţionarea mitologiilor irită pe unii apologeţi fundamentalişti.

Muntele sfânt în Mesopotamia

Muzeul Britanic  conţine o tăbliţă de lut cu numărul 92687 cunoscută sub numele de ”harta babiloniană a lumii” (Imagine pe Wikipedia). Hildegard şi Julius Lewy menţionează în lucrarea lor The Origin of the Week and the West Asiatic Calendar[7]  că, deşi lipseşte o porţiune, se poate observa că desenul redă două cercuri concentrice, spaţiul dintre ele reprezentând oceanul (ma-ra-tu, sau Râul Amar) care, în concepţia antică, înconjura lumea, oraşul Babylon aflându-se în mijlocul hărţii. Pe cercul exterior sunt plasate şapte triunghiuri cu baze aproximativ egale (deşi doar patru din ele se pot distinge pe tăbliţa incompletă păstrată în Muzeul Britanic), ceea ce, dacă tăbliţa ar fi fost intactă, ar aduce cu imaginea unei stele cu şapte colţuri. Fiecare din cele şapte vârfuri poartă inscripţia “na-gu-ύ” (“district”) şi unul din ele mai este descris ca a-ṧar Ṧamaṧ la innammaru” (“locul în care soarele nu poate fi văzut”). Pe verso, tăbliţa cuprinde un text explicativ în care se spune că nimeni nu a pătruns vreodată în interiorul acestor şapte districte cu excepţia unui număr foarte limitat de muritori, printre care Utnapiştim (eroul care a supravieţuit potopului din Epopeea lui Ghilgameş).

În arta decorativă a artiştilor akkadieni, triunghiurile reprezentau munţi (în dreptul unui “district” descris pe verso chiar se menţionează înălţimea sa), ceea ce sugerează că aceste triunghiuri erau înţelese ca un şir muntos cu şapte piscuri care despărţea lumea muritorilor de o altă lume, cea a zeilor, care se afla dincolo de oceanul numit “Râul Amar”. Devreme ce inscripţia din spatele plăcuţei 92687 aminteşte că nimeni, în afară de Utnapiştim şi alţi câţiva muritori nemenţionaţi n-au pătruns în aceste “districte” sau munţi, ne putem îmbogăţi înţelegerea studiind Epopeea lui Ghilgameş, datând din mileniul al III-lea BC şi considerat un text fundamental al literaturii universale.

În tăbliţa a IX-a a acestui text se spune că Ghilgameş, regele Uruk-ului, a pornit în căutarea lui Utnapiştim. Acesta, în urma supravieţuirii potopului trimis de Enlil pentru a distruge omenirea, devenise nemuritor prin decizia zeilor şi locuia undeva în lumea de dincolo de Râul Amar. Ghilgames dorea să afle secretul nemuririi. Pentru a ajunge în acea lume a zeilor, Ghilgameş trebuia să treacă prin Muntele Mâṧu, ale cărui piscuri erau temelia pe care se sprijinea bolta cerului, iar baza lor se prelungea până în Netherworld (lumea subterană sau Arallu) a cărei poartă era păzită de doi monştri-scorpioni (semi-zei mitologici)[8]. Trecerea lui prin acel pasaj este caracterizată de un întuneric profund, ceea ce se corelează cu descrierea din plăcuţa 92687 (“a-ṧar Ṧamaṧ la innammaru” sau “locul în care soarele nu poate fi văzut”). Pe de altă parte, ne spun soţii Lewy, cunoaştem din tradiţia babiloniană că  lumea subterană avea şapte porţi, de unde se poate conclude că fiecare din cele şapte piscuri ale şirului de munţi care se prelungeau până în Netherworld conţinea o poartă spre Arallu. Deducem astfel că imaginea cosmologică babiloniană cuprindea lumea unde locuiesc oamenii, înconjurată de oceanul concentric “Râul Amar”, care la rândul său era înconjurat de un şir muntos cu şapte piscuri; ele ajungeau până la cer (domeniul zeilor), iar baza lor se afla în lumea subterană care conţinea cele şapte porţi păzite de monştrii-scorpioni. Cu alte cuvinte, munţii reprezentau un cerc în jurul Universului (kiṧṧatum în akkadiană; era exprimat prin numeralul VII) care unea cerul şi lumea subterană.

Că vârful munţilor aparţinea de domeniul zeilor reiese şi din textul akkadian imprimat pe Cilindrul A al regelui Gudea din Lagash, unde zeul Ninurta se adresează lui Gudea spunând: “În ziua când tu (Gudea) cu mâna dreaptă îmi vei construi templul, piciorul meu va sta acolo, pe muntele unde locuieşte furtuna. De pe un vârf înalt, din locuinţa furtunii, din munte, locul sfânt, un vânt va bate spre tine şi va da ţării suflarea de viaţă”. Devreme ce zeul Ninurta îşi pune piciorul pe vârful înalt al “muntelui sfânt”, se poate deduce că cele şapte vârfuri ale munţilor şi vânturile care băteau de acolo spre pământ aparţineau de domeniul zeilor. Nu e de mirare că ceea ce era înţeles ca ”Univers”, sau lumea în totalitatea ei, purta numele kiṧṧatum şi era reprezentat prin numeralul VII. Şi nu e de mirare că templele ziguratelor, care erau considerate locuinţa zeilor, erau construite pe vârfurile munţilor, ceea ce ne aduce aminte de “închinarea pe înălţimi” practicată în îsrael.  În acelaşi timp, vânturile, când se manifestă ca furtuni distrugătoare, sunt asociate cu zei malefici, demoni sau spirite rele, aşa cum reiese dintr-o colecţie de poeme bilingve unde cele şapte vânturi sunt numite “cei şapte zei ai Universului” (si-bit ilâni kiṧ-ṧá-ti)[9].

Muntele sfânt în Canaan

Tăbliţele de lut descoperite în Ugarit (actualmente Ras Shamra în Siria) sunt pentru şcolarul biblic o referinţă importantă în a-i deschide orizontul cunoaşterii în înţelegerea relaţiei dintre textele antice şi Biblie. Printre aceste texte, un loc de frunte ocupă poemele Ciclul lui Baal (sau Epopeea lui Baal) şi Legenda lui Keret (despre care am mai amintit aici). În scopul acestui articol voi aminti câteva aspecte pe care le găsim în Ciclul lui Baal legate de semnificaţia muntelui cosmic, sau divin.

În Ciclul lui Baal[10] găsim câteva referinţe la munţi ca reşedinţă a zeilor: muntele lui El, muntele lui Baal (numit Zaphon sau Saphon), Muntele lui Anat fiica lui El (numit Inbb, situat departe de muntele lui El), etc.. El, zeul creator suprem al pantheonului canaanit, locuieşte în cortul său pe muntele său (în paradis), locul “unde izvorăsc cele Două Râuri”, “cele Două Fântâni ale adâncului” de unde provin apele dătătoare de viaţă (expresii preluate din poemele mesopotamiene care descriu paradisul[11]). De pe muntele său, El pronunţa decrete, şi acolo îi convoacă pe zei în Consiliul Divin, ocazie de a oferi zeilor un banchet, Baal şezând la dreapta lui ElCiclul lui Baal, ca toate mitologiile Levantului, evocă rivalităţi şi conflicte care au loc între zei. La unul din aceste Consilii Yamm (un alt fiu al lui El), zeu al oceanului/abisului, este desemnat să preia conducerea pantheonului, un fel de succesiune regală. Yamm devine liderul zeilor şi se manifestă ca un tiran, dar Baal refuză să se supună şi are loc o lupta între Baal şi Yamm. În cursul acestei lupte Baal omoară pe Lotan, balaurul cu şapte capete care era aliat al lui Yamm[12], iar pe acesta îl răneşte, fără însă a-l ucide. Victoria lui Baal asupra lui Yamm este recunoscută în Consiliul Divin şi Baal devine succesorul lui El şi lider al zeilor. Ca atare, Baal solicită lui El  şi acesta aprobă să i se construiască un templu pe muntele său Zaphon (aşa cum şi lui Marduk i s-a construit un templu după victoria împotriva lui Tiamat). Un aspect interesant este că Mot, zeul morţii, este descris ca având reşedinta în tărâmul subteran (Netherworld) care era la baza/subsolul munţilor, ceea ce ne aduce aminte de harta babiloniană a lumii amintită mai sus şi, implicit, de influenţa textelor mesopotamiene asupra celor canaanite. Baal (care înseamnă “domn”) este cunsocut sub multe nume în textele antice, ca BaalHadad, etc. şi este un echivalent al lui Zeus din mitologia greacă. El este un zeu al furtunii, călătoreşte pe nori şi este menţionat adesea în VT ca adversar al lui Dumnezeu.

Muntele sfânt în Israel

Şcolarul biblic modern familiarizat cu textele mesopotamiene şi cele ale Vechiului Testament va recunoaşte negreşit similitudinea de imagini şi concepte între aceste două literaturi. Dar timp îndelungat tendinţa apologeţilor biblici a fost să le nege sau să le desconsidere. Frank Moore Cross, explicând în Prefaţa cărţii sale Canaanite Myth and Hebrew Epic că eseurile sale au menirea să favorizeze o nouă sinteză a istoriei religiei lui Israel, aminteşte câteva obstacole în aceste demers, printre care şi acesta:

Yet another hindrance has been the tendency of scholars to overlook or suppress continuities between the early religion of Israel and the Canaanite (or Northwest Semitic) culture from which it emerged. There has been a preoccupation with the novelty of Israel’s religious consciousness. More serious, the religion of Israel has been conceived as a unique or isolated phenomenon, radically or wholly discontinuous with its environment. In extreme form these views root ultimately in dogmatic systems, metaphysical or theological, and often serve an apologetic purpose”.

(Trad.: “Un alt impediment a fost tendinţa academicilor de a neglija sau ascunde aspectul de continuitate între credinţa timpurie a lui Israel şi cultura Canaanită (sau Vest-Semitică) din care a provenit. Preocuparea principală a fost cu noutatea conştiinţei religioase a lui Israel. Mai mult, religia lui Israel a fost concepută ca un fenomen unic şi izolat, pe deplin şi în mod radical separat de contextul în care a apărut. În forma lor extremă aceste opinii au avut rădăcina în sisteme dogmatice, metafizice sau teologice, şi adesea au avut un scop apologetic” (Cross 1973). [13]

O poziţie echilibrată impune o recunoaştere atât a asemănărilor cât şi a deosebirilor dintre ele. În timp ce conţinutul mitologiilor mesopotamiene prezintă un context politeist în care zeii personifică diverse forţe ale naturii şi se află într-o permanentă luptă pentru supremaţie, autorii VT scriu din perspectiva unui monoteism iudaic (ostil mitologiilor) unde Dumnezeu este suveran absolut. Conţinutul povestirilor nu se concentrează aşadar asupra luptei pentru supremaţie între zei, ci asupra periplului existenţial al poporului iudeu:  robie, eliberare şi transmutare  din Egipt/Sinai spre Canaan/Sion.

Şi totuşi, în ciuda faptului că unii preferă să privească la conceptul biblic al creaţiei doar prin prisma primelor două capitole ale Genezei unde Dumnezeu crează fără dificultate, fără o luptă cu forţe ostile creatorului, să ne amintim că în alte pasaje ale Vechiului Testament imaginea lui Yahve este cea a unui Războinic angajat într-un conflict cu forţe ale răului. Psalmul 24, un psalm al creaţiei, îl prezintă pe Dumnezeu ca stăpân suveran al lumii, locuind pe “muntele Domnului” în “locul Lui cel sfânt”. El este “Împăratul slavei”, “Domnul cel viteaz în lupte” şi “Domnul oştirilor”. În Psalmul 74:14 este o aluzie directă la mitul canaanit când se spune “Tu ai tăiat capetele Leviatanului” , deşi traducerea Cornilescu este greşită atunci când spune ”capul Leviatanului”. Chiar şi în v. 13 nu este sigur că pluralul “balauri” se referă la altceva decât tot la Leviatan, traducerea “balauri” fiind (posibil) o preluare defectuoasă în textul masoretic a unui idiom proto-ebraic (mem enclitic).[14]

În ce priveşte conceptul muntelui sfânt ca reşedinţă a divinităţii, este clar că şi în Vechiul Testament apar doi munţi cu o semnificaţie deosebită pentru Israel, Muntele Horeb/Sinai şi Muntele Sion, preluată şi continuată în Noul Testament. Pe ambii munţi Yahve este “la el acasă”, de acolo îşi manifestă maiestatea, de acolo pronunţă legi şi porunci care afectează viaţa naţiunii iudaice şi a vecinior ei, de acolo provin binecuvântările şi speranţa pentru viitor. Muntele Horeb/Sinai este semnificativ pentru începutul naţiunii Israel, unde poporul proaspăt eliberat din sclavie se întâlneşte pentru prima oară cu Yahve şi unde se proclamă legământul care structurează pentru viitor relaţia lor cu Yahve. Muntele Sionului, pe de altă parte, este culminaţia, punctul terminus al periplului existenţial al lui Israel dinspre Egipt/Sinai către ţara făgăduinţei unde curge “lapte şi miere”. În acest context, Sinai nu este o reşedinţă permanentă a lui Yahve (ca în cazul cortului lui El). Prezenţa lui Yahve este transferată asupra unui cort/tabernaclu mobil care însoţeşte pe Israel pe parcursul călătoriei spre ţara făgăduinţei. Cu alte cuvinte, muntele Horeb/Sinai este reinventat în cortul întâlnirii construit “după modelul arătat lui Moise pe munte”. Abia muntele Sionului este prezentat ca lăcaşul permanent al lui Yahve, simbolizat prin, şi asociat cu, Templul de la Ierusalim. Sunt prea multe texte pe care le-am putea numi în legătură cu simbolul ”muntele lui Yahve” în Biblie pentru a le aminti aici, dar utilizând un motor de căutăre ca Google veţi găsi destule referinţe.

Concluzie

Autorul Apocalipsei prezintă tablouri escatologice repetate şi amplificate cu noi detalii în care tematica principală este escathonul ca sfârşit al lumii acesteia şi instaurarea unui veac nou, folosind modelul creaţie/distrugere/recreaţie împrumutat din mitologie. Escathonul este rezultatul intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu care învinge pe Satan, oponentului său. Victoria lui Dumnezeu este menită să ofere speranţă unui popor care a trecut mereu prin robie şi suferinţă, a cărui simboluri sfinte au fost mereu desecrate sau distruse de forţe ale răului. Autorul împrumută nu doar imagini sau texte din Vechiul Testament (ele însele inspirate din mitologie) dar şi direct prin invocarea elementelor ”şapte” şi “şapte munţi”, acesta din urmă fiind o apariţie singulară, un hapax al Bibliei, dar nu şi al textelor mitologice. Conflictul dintre Dumnezeu şi Satan este prezentat prin prisma conceptului Conflictului Cosmic între zeul/zeii “buni” şi zeul/zeii “răi”, între ordine şi haos. Satan este prezentat ca uzurpatorul absolut, ca autorul blasfemiei absolute în pretenţia sa de a ocupa reşedinţa lui Dumnezeu pe “cei şapte munţi” cu rolul presupus de o astfel de poziţie. Satan este prezentat în mod repetat ca fiara cu şapte capete, aceasta fiind identitatea de negreşit a fiarei, motiv împrumutat din mitologie. Cât priveşte aspectul anistoric al acestui escathon, el este susţinut nu doar de imaginile şi simbolurile atemporale incluse în textul Apocalipsei, cât şi de menţiunile temporale presărate în diverse tablouri profetice care sugerează un calendar teoretic de 360 de zile. Acest calendar nu a fost niciodată practicat în viaţa socială sau cultică a lui Israel, ci este o preluare în Israel a unui calendar administrativ, economic, inventat de sumerieni prin mileniul 3 B.C. a cărui uzanţă, pe lăngă cea administrativă, a fost utilizarea lui în texte care trebuiau a fi înţelese ca anistorice, aici fiind incluse şi textele apocaliptice. Despre acest calendar teoretic de 360 de zile şi uzanţa lui în Israel voi reveni cu un alt articol.


[1] Stefanovic, Ranko. “Revelation of Jesus Christ: Commentary on The Book of Revelation (p. 35). Andrews University Press. Ediţia Kindle. (Trad. “Un comentariu bun al Apocalipsei nu ar trebui să impună nici o abordare predeterminată. Metoda de interpretare aleasă de un comentator de regulă exprimă modul în care el/ea citeşte şi înţelege acel text. Astfel, metoda aleasă va duce la o forţare a interpretării în cadrul prestabilit al unei idei, indiferent dacă aceasta se potriveşte contextului, sau nu. O astfel de interpretare este folosită adesea pentru a demonstra ceva anume, în loc de a căuta sensul textului în sine.”)

[2] http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.1.6.1# (vezi pasajul 55-63)

[3] The Ugaritic Baal Cycle (2 vols.) | Logos Bible Software

[4] Tonstad, Sigve. “Revelation” (Paideia: Commentaries on the New Testament) (p. 249). Baker Publishing Group. Kindle Edition. “David E. Aune (1996–98, 947) computes the various attempts at making a list of Roman emperors that stops at seven. He despairs at the result and the lack of cogency for any of the options. “For several reasons, the symbolic rather than the historical approach to interpreting the seven kings is convincing, he concludes (1996–98, 948)”.

[5] Idem 4

[6] Vezi Online: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_cities_claimed_to_be_built_on_seven_hills

[7] Lewy, Hildegard, and Julius. “The Origin of the Week and the Oldest West Asiatic Calendar.” Hebrew Union College Annual 17 (1942): 1–152c. Available Online at http://www.jstor.org/stable/23506437

[8] Available Online at: https://en.wikipedia.org/wiki/Epic_of_Gilgamesh#Tablet_nine

[9] Thompson, R. Campbell. The Devils and Evil Spirits of Babylonia, vol. I, London 1903, Available Online at https://ia802702.us.archive.org/20/items/devilsevilspirit01thomuoft/devilsevilspirit01thomuoft.pdf

[10] Ciclul lui Baal este un poem ugaritic compus in sec. 14-13 BC. Compus pe 6 tăbliţe de lut care omagiază ridicarea la putere a lui Baal ca zeu suprem. Tăbliţele de lut au fost redescoperit la Ras Shamra în anul 1928. Este numit “ciclu” deoarece, fiind un text mitologic, imaginile, rolurile şi faptele atribuite zeilor se repetă în mod continuu, i.e. Baal Invinge pe Yamm, apoi Mot ucide pe Baal, Anat ucide pe Mot şi învie pe Baal, Yamm revine şi confruntă pe Baal, Mot reapare după şapte ani şi atacă din nou pe Baal, etc.

[11] Clifford, Richard J. The Cosmic Mountain in Canaan and the Old Testament, pg.48, (Leiden, The Netherlands: Brill, 01 Jan. 1972) doi: https://doi.org/10.1163/9789004387775

[12] Driver, G.R. Canaanite Myths and Legends, T&T Clark International, 2004, CTA 3.iii.38-39 p.50. Accesare Online: https://ia801001.us.archive.org/28/items/CanaaniteMythsAndLegends/Canaanite%20Myths%20and%20Legends.pdf

[13] Cross, Frank Moore (1973). Canaanite Myth and Hebrew Epic: Essays in the History of the Religion of Israel. Cambridge, MA: Harvard University Press.

[14] Hummel, Horace D. “Enclitic Mem in Early Northwest Semitic, Especially Hebrew.” Journal of Biblical Literature 76, no. 2 (1957): 85–107. https://doi.org/10.2307/3261281.

Ce a fost Legea pentru Pavel

Cei 7 Munţi – Ecouri Apocaliptice în Iudaism şi Creştinism – Partea I

Ca Adventist de Ziua a Şaptea, măcar prin naşterea într-o familie Adventistă şi frecventarea unei biserici Adventiste, am fost familiarizat cu preocuparea până la obsesie a Adventiştilor cu profeţiile biblice, în special cele din Daniel şi Apocalipsa. Majoritatea celor ce expuneau “seminarii” pe acest subiect repetau fraze standard şi foloseau scheme profetice trase la indigo. Ca urmare, interesul meu pentru profeţii s-a situat în zona minimală a unor cunoştinţe generale, cum de altfel este valabil pentru marea masă a credincioşilor. Cunoaşterea profeţiilor era sau este o “marcă respectabilă” a elitelor bisericii, nu atât de mult a pastorilor, cât a teologilor şi profesorilor de Biblie.

Ȋn anii de maturitate fizică şi intelectuală am deprins un gust pentru cercetare (ca amator, ca laic auto-didact) în domeniile religiei, istoriei, sociologiei (şi altele) astfel că am început să înţeleg mai bine textele antice şi Biblia. Nu pretind nici un fel de autoritate, ci sunt doar un student permanent! Dacă împărtăşesc, aici sau altundeva, idei şi sugerez posibilităţi de interpretare a textelor biblice, nu o fac din vreun fel de interes de “evanghelizare” sau de captare a vreunor adepţi sau ucenici. O fac din prietenie şi onestitate intelectuală, ca unii care suntem într-o căutare continuă după adevăr. Acesta este singurul scop.

Mandatul Celor Şapte Munţi

Nu ştiu dacă aţi observat, dar ȋn ultimele decade are  loc o renaştere a fenomenului profetico-apocaliptic. Ȋnainte de a intra ȋn subiectul propriu-zis al acestei expuneri voi aminti cȃteva aspecte introductive care vor ajuta la ȋnţelegerea contextului general.

Studiile realizate anul trecut de firme ca Pew Research Institute şi Gallup arată că numărul creştinilor în Statele Unite a scăzut considerabil în ultimele  2 decade. Dacă până în anul 2000 procentajul celor care afirmau că sunt creştini depăşea 70%, în ultimii 20 de ani procentajul acestora a scăzut sub 50%.

Concomitent, procentajul celor care se identificau ca agnostici sau atei a crescut semnificativ. Dacă înainte de anul 2000 procentajul acestora era de aproximativ 8%, prin anii 2010 el se situa la 13%, iar în ultimii trei ani a crescut la 21%. Interesant este că marea majoritate a celor care au renunţat la creştinism provine din rândul protestanţilor, ceea ce spune ceva, nu-i aşa? Dar ce?

Singura zonă a lumii unde se înregistrează o creştere a numărul celor care se convertesc la Creştinism este în emisfera Sudică a lumii, în special în America Latină şi Africa. Se merită menţionat că aceste convertiri sunt de o nuanţă aparte, şi anume, ele se observă în bisericile de tip Penticostal, adică în bisericile neo-harismatice, unde se pretinde că au loc fenomene supranaturale, minuni, exorcisme, vindecări miraculoase, vedenii şi proclamaţii profetice, toate acestea cu un intens damf de apocalipticism. Dacă numărul creştinilor în Nord şi West continuă să descrească, iar în Sud continuă să crească, ne putem aştepta ca în deceniile următoare să avem de-a face cu un nou tip de Creştinism. Cum se explică această extindere a fenomenelor harismatice neo-penticostale şi neo-evanghelice cu substrat apocaliptic?

C.S. Lewis şi Friedrich A. Hayek ȋn lucrările lor “The Abolition of Man” (1943) şi “The Road to Serfdom” (1945), desi prezintă subiecte diferite (Lewis concentrându-şi atenţia asupra substraturilor filozofice ale educaţiei Westice, iar Hayek subliniind pericolele planificării centrale a economiei), au în comun exprimarea temerii că Germania nazistă şi ideologia totalitară a secolului al XX-lea erau un tip nou de tiranie şi o anticipare a altor tiranii care aveau sa apară în diverse forme, una din ele fiind ceea ce este cunoscut ca “scientism”, o ideologie care afirmă că ştiinţa este singura sursă veritabilă a cunoaşterii şi ea este, sau ar trebui să fie, baza oricăror decizii, fie economice, sociale, sau (mai ales) politice. A urmat apoi sceptrul comunismului ateist care s-a extins rapid în întreaga lume, iar mai recent avem tirania tehnocraţilor, care sunt nişte închinători ai zeului numit “scientism”. Dacă încă nu aţi sesizat că acest număr redus de “experţi” sunt capabili să impună măsuri draconice “în numele ştiinţei” prin care guvernele, şi prin ele întreaga populaţie a globului, să fie supuse ca oile care merg la măcelărie unor decizii luate “pe baza ştiinţei”, (de genul “ştiinţa a demonstrat că…”), faceţi un pas înapoi şi priviţi cu detaşare la ce s-a petrecut în ultimii trei ani.

Ȋn aceste condiţii, o serie de fenomene şi curente religioase pot fi ȋnţelese ca o reacţie la realitatea unei lumi tot mai mult dominată de secularism şi ateism, o lume ȋn care religia, ȋn general, şi creştinismul, ȋn special, şi-au pierdut relevanţa şi influenţa ȋn arena publică. Nu este doar “ştiinţa seculară sau filozofia anti-teistă” cauza acestei pierderi a relevanţei, ne spune C.S. Lewis în cartea “Dumnezeu în căutarea omului”. Religia are propria sa vină, şi aici ar  fi prea multe de spus, aşadar las acest subiect pentru o altă ocazie. Cert este că atât de o parte, cât şi de cealaltă parte a baricadei se duce, în definitiv, o luptă pentru putere, nu doar întru supravieţuire, ci întru dominarea tuturor sectoarelor societăţii. În cadrul acestei lupte, care se desfăşoară în Statele Unite, dar şi la nivel global,  merită să menţionez o mişcare religioasă numită “Noua Reformă Apostolică”. Această sintagmă este adesea contestată chiar de cei care, pe ascuns, aderă la ideologia pe care o reprezintă. “Noua Reformă Apostolică” nu este o organizaţie cu membri înscrişi în mod official, ci o ideologie la care se aliniază biserici sau indivizi care, deşi nu sunt neapărat uniţi şi nu au convingeri sau practici uniforme, intenţionează crearea unei a 5-a ramuri în Creştinism, pe lângă Catolicism, Protestantism, Ordoxia Estică şi cea Orientală. Un accent primordial se pune pe restaurarea a două funcţii, considerate pierdute în Creştinism, şi anume acelea de Apostol şi Profet. După cum se poate vedea în Efeseni 4:11, acestea sunt primele două din cele cinci daruri profetice enumerate de Pavel, care sunt invocate, mai ales în bisericile harismatice, ca baza a ceea ce este numit “the five-fold ministry”.

“Noua Reformă Apostolică” este o sintagmă creată de Charles Peter Wagner, misionar, profesor şi fondator al mai multor organizaţii creştine. Wagner este cunoscut şi ca autor al unor cărţi pe subiectul “războiului spiritual” (Efeseni 6:12), înţeles ca fiind lupta împotriva forţelor supranaturale demonice. Deşi acest concept este caracteristic cu precădere bisericilor neo-harismatice, el este adoptat şi de către alte denominaţiuni creştine.

Câteva caracteristici ale acestei Noi Reforme Apostolice prin care se deosebeşte de penticostalismul mainstream şi evanghelismul classic ar fi:

  • Guvernare apostolică – Bazaţi pe Pavel, aceşti creştini susţin că Isus rânduieşte apostoli chiar şi în zilele noastre.
  • Funcţia de Profet – Se spune că biserica are nevoie de profeţi chiar şi astăzi. Ei au un rol important în misiunea şi conducerea bisericii.
  • Teologia Dominaţiei – sau Dominianism –  este o teologie care se află la baza mişcării numtă “Mandatul Celor Şapte Munţi”. Vom reveni cu explicaţii.
  • Structura relaţională – Conducerea eclesiastică nu se face prin structuri formale, oficiale, ci se realizează printr-o  aliniere ideologică şi subalternă cu “apostolii” şi “profeţii”.  Aceştia reprezintă autoritatea, în numele lui Dumnezeu, desigur!
  • Teocraţie creştină – Deşi asemănătoare în scopuri şi intenţii cu teocraţia guvernamentală, teocraţia creştină reprezintă ideea că în toate sectoarele societăţii funcţiile importante de conducere să fie deţinute de creştinii conservatori. Sunt identificate şapte sectoare, sau munţi, sau zone de influenţă, şi de aici rezultă Mandatul Celor Şapte Munţi, descris mai jos.

Revenind la Teologia Dominaţiei (sau a Stăpânirii, sau Dominianism), idea face aluzie la Geneza 1:28 “Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” Acolo unde Cornilescu spune “şi stăpâniţi peste…” traducerea engleză spune ”and have dominion over…”. De la acest “dominion” vine “Dominion Theology”, care nu se referă doar la o administrare a Creaţiei, în general în sens fizic, de către om, ci se pune accent deosebit pe “mandatul cultural” de implicare a creştinilor în sfera civilă. Se disting trei tipuri ale acestei teologii. Fără să mergem în detalii cu privire la primele două, merită măcar să le amintim. Prima ar fi Integralismul Romano-Catolic (teologie care are la bază idea că biserica romano-catolică este singura biserică adevărată, iar celelalte biserici trebuie să se supună ei). A doua este de orientare evanghelică, numită Reconstrucţionism Creştin, care a originat din scrierile lui R.J. Rushdoony şi ale altor evanghelici prin anii 1960-70. Ce anume trebuie “reconstruit”, în concepţia acestora? Societatea! Cum? Prin theonomie, care este o formă creştină de guvernare civilă bazată pe legile Vechiului Testament impuse poporului Israel în vechime. Aici se include şi pedeapsa cu moartea, nu doar pentru crimă, ci şi pentru cei care practică sau promovează orice formă de idolatrie, homosexualitate, adulter, blasfemie şi vrăjitorie. Este drept că înşişi teologi reformaţi conservatori, cum ar fi Robert Godfrey, au criticat acest Reconstrucţionism.

Al treilea tip de Dominianism este cel de orientare neo-penticostală, cunoscut şi ca “Kingdom Now”, sau “Împărăţia Acum” (“vie împărăţia Ta…”), din care face parte şi “Mandatul Celor Şapte Munţi”. Este vorba de o mişcare religioasă non-denominaţională (cel puţin aşa pretinde) oarecum asemănătoare mişcării “The Moral Majority” iniţiată de Jerry Falwell pe timpul lui Reagan şi este promovată de dreapta creştină prin diverse agenţii non-guvernamentale şi organizaţii non-profit. Ideea de ”Şapte Munţi” este o aluzie la fiara descrisă în Apocalipsa 17. O femeie îmbrăcată în “purpură şi stacojiu” stătea pe o fiară stacojie care avea şapte capete şi zece coarne.  Ȋn vs. 9-10 se oferă explicaţia că cele şapte capete ale fiarei sunt şapte munţi. Sunt şi şapte împăraţi, dar asta este o altă discuţie. (In partea a II-a a expunerii vom privi mai atent la acest pasaj din Apocalipsa 17.) Pentru astăzi, menţinez că “Mandatul Celor Şapte Munţi” foloseste termenul “munţi” în sens figurativ, adică “munţii” reprezintă şapte zone sau sfere de influenţă ale culturii, mai exact: educaţia, familia, guvernul/armata, religia, economia, media şi artele. În toate aceste domenii ale culturii trebuie promovaţi lideri creştini conservatori. Ni se oferă justificarea că lumea, prin căderea în păcat, a fost supusă influenţei lui Satan, care poartă “Curva Babilonului” peste cei şapte munţi/împăraţi/guverne, etc., iar Dumnezeu are nevoie de oameni care să-L ajute să ia din nou stăpânirea asupra lumii. Cei care se supun conducerii “inspirate” a apostolilor şi profeţilor trebuie să ia cu asalt “Babilonul” şi să-l cucerească prin aşezarea în fruntea acestor şapte arii ale culturii lideri creştini conservatori. In acest fel, societatea americană, şi lumea în general, este recucerită pentru Dumnezeu prin instaurarea unei teocraţii creştine, a mileniului de prosperitate, şi acestea duc la sfârşitul lumii şi la revenirea lui Hristos, ne spun promotorii acestei ideologii. Compară cu Isaia 2:2, un text favorit şi leit-motiv al miscării, care spune că ”în zilele care vor veni, muntele Casei  Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor grămădi spre el”. Un singur lucru au înţeles bine cu privire la Apoc. 17:9 aceşti visători, anume că “şapte” este un număr symbolic care reprezintă plenitudinea, totalitatea absolută. În rest, Dominianismul este în primul rând ne-biblic, şi în al doilea rând este periculos.

Printre liderii creştini care sprijină ”Mandatul Celor Şapte Munţi” se numără, ne spune Wikipedia, David BartonJames DobsonJohn HageeBill Johnson, Lance Wallnau, si Paula White. Iar printre liderii politici (mai toţi favorizaţi de Fox News), se află (ne spune tot Wikipedia)  Michele BachmannSam BrownbackTed CruzNewt GingrichMike HuckabeeCharlie KirkSarah Palin, si Rick Perry. Nu este astfel de mirare că domnul Preşedinte Donald Trump a angajat-o pe Paula White pe funcţia de “consilier spiritual”, Trump nefăcând altceva decât a făcut şi Ronald Reagan după alegerile din 1980 când (pentru sprijinul primit din partea fundamentaliştilor creştini în timpul campaniei electorale), a numit pe Rev. Robert Billings (fondator şi primul director executive al mişcării The Moral Majority) în funcţia de Coordonator al celor zece districte ale Departamentului Educaţiei al Statelor Unite. Politicienii se folosesc de religioşi, iar religioşii se folosesc de politicieni, înţeleg asta, dar nu mi-ar fi trecut prin cap ca un Newt Gingrich, de exemplu,  să fie suporter al Dominianismului creştin! M-aş fi aşteptat asta de la un Charlie Kirk, care în 2020 a spus “in sfârşit, avem un preşedinte care înţelege cei şapte munţi de influenţă culturală”, sau de la Paula White, care a spus că “Trump va juca un rol critic în Armaghedon, când Statele Unite va sta alături de Israel în lupta împotriva Islamului” (sursa: Wikipedia).

Cum îşi imaginează aceşti creştini conservatori că vor realiza planul lor? Înainte de a fi promovaţi şi votaţi în funcţii guvernamentale de conducere, este nevoie de a se pregăti oameni consacraţi, creştini conservatori care să pună pe primul loc valorile Bibliei, ale familiei şi ale credinţei. Pregătirea lor este scopul primordial al unor organizaţii şi forumuri non-profit orientate în jurul acestui deziderat. Mai întâi sunt organizaţii ca “The Turning Point USA”, o organizaţie studenţească fondată de susnumitul Charlie Kirk, sau “The Herritage Foundation”, ambele dedicate educaţiei tinerilor în spiritul politico-conservator creştin. Apoi sunt acele organizaţii masive, ca “CPAC” (de la Conservative Political Action Coalition). Alte organizaţii, care se extind dincolo de graniţele Statelor Unite includ  The Trinity Forum, Youth with a Mision,  şi The Pinnacle Forum. Cum spuneam mai sus, nu toate aceste organizaţii nutresc exact aceleaşi ambiţii sau împărtăşesc acelaş crez. Dar prin toate acestea, ca un fir roşu, se regăsesc idei sioniste de dominare internaţională, idei apocaliptice, sau promovarea unei evanghelii a prosperităţii.

Cei Şapte Munţi din Apocalipsa 17:9 sunt la rândul lor o expresie care provine din mitologie, cu nuanţe şi simbolistici vechi şi noi, dar interpretarea în paradigma istoricistă preferată de corelegionarii mei este nu doar eşuată din punct de vedere istoric, dar şi o modelare anacronică a ceea ce au intenţionat  a fi textele mitologice sau apocaliptice. Dar despre asta, vom discuta în ocazia următoare.

Isaia 53: Este aici o profeţie mesianică?

Este un fapt că interpreţii creştini încă din timpuri foarte vechi au interpretat Isaia 53 ca fiind o “profeţie mesianică” a cărei împlinire a fost “văzută” în viaţa, suferinţele, moartea şi învierea lui Isus. Deci nu e nici o mirare că marea majoritate a creştinilor, inclusiv eu însumi, am înţeles că Isaia 53 este o profeţie care s-a referit la Isus, adică asta ni s-a spus şi asta am crezut. Dar aspectul care nu se discută, de obicei, este, ce anume a intenţionat autorul să spună şi ce au înţeles evreii cărora s-a adresat acest text? Dacă nu ne punem această întrebare, suntem predispuşi a menţine un crez sau o interpretare eronată. Ceea ce spun în continuare nu are nimic de-a face cu întrebarea dacă Isus a fost sau nu divin sau dacă a fost Fiul lui Dumnezeu, care nu are nimic de-a face cu validitatea interpretării pasajului din Isaia şi care este un subiect aparte în care nu vreau să intru aici. Ceea ce aş vrea în acest scurt eseu este să pun întrebarea: cum înţelegem corect, sau măcar tentativ onest, Isaia 53, dincolo de presupoziţiile noastre tradiţionale?

Cum am amintit deja în alte ocazii, este strict necesar să citim un text în contextul său istoric, cultural şi politic pentru a distinge ideile prezentate în el şi apoi a evalua în ce mod ne raportăm la acel text, adică ce importanţă are pentru noi astăzi. Deaceea, Isaia 53, despre care exegeţii biblici spun că face parte dintr-un text numit “Isaia II” (cap. 40-55) inserat mai târziu, trebuie citit cu atenţie, lăsând la o parte prejudecăţile noastre. Ce ne spune Isaia 53?

Cartea lui Isaia este preocupată de poporul Israel, mai direct spus este adresată evreilor, cu implicaţiile de rigoare, respectiv istoria lor, luptele lor, înfrângerile lor, captivităţile lor, eliberările lor, speranţele unei restaurări, etc. Este important de reţinut acest aspect. Isaia 53 este scris în contextul în care Ierusalimul fusese distrus şi un număr important de oameni a fost dus în robia babiloniană. Textul a fost scris pentru a oferi acestor robi exilaţi speranţă pentru viitor. Concepţia cu privire la captivitatea babiloniană, la care găsim aluzii şi în Ieremia, Cronici, sau Daniel, era că aceşti sclavi sufereau pentru păcatele poporului, i.e. călcarea legilor sabatului, idolatria, prostituţia ritualică, jertfe umane, etc.

Isaia 53 ne spune ceva despre “servul Domnului”. Nu este vorba aici de Mesia, care nici măcar nu este menţionat, aşadar se cuvine o întrebare de bun simţ: cine este acest “serv al Domnului”? Faptul că este folosit singularul “servul Domnului” ca simbolism pentru o mulţime de oameni nu este ceva nemaiîntâlnit în textele Vechiului Testament. Numele de Iuda este folosit pentru poporul din regatul de sud, separat prin război civil de regatul de nord, Israel. Gog şi Magog din Ezechiel sau felurite imagini şi fiare din Daniel se referă nu la o persoană, ci la o mulţime, la un grup de persoane. Până în creştinism, era de neconceput de către evrei că Isaia 53 se referă la un Mesia care avea să sufere, să moară, şi apoi să învieze! Pentru evrei, Mesia avea să fie un conducător puternic, sau un judecător cosmic venit din cer, care va conduce poporul cu dreptate şi putere, care va restaura, aici pe pământ, naţiunea Israel la gloria davidică de altă dată.

Un alt aspect important este acela că suferinţa “servului’ este descrisă ca ceva ce a avut loc în trecut. Şi chiar mai important este faptul că vindecarea sau dreptatea care se va face servului va avea loc în viitor, după judecata pe care Dumnezeu o va aduce asupra Babilonului prin Cirrus, un alt serv al Domnului. Şi pentru clarificare, Isaia însuşi spune în capitolul 49:3 că servul lui Dumnezeu este Israel. Aşadar, Isaia 53 nu este despre Mesia, şi cu atât mai puţin despre Isus, ci este despre naţiunea Israel dusă în robie, despre suferinţa robilor pentru păcatele poporului, şi despre eliberarea şi restaurarea lor ca naţiune liberă în pământul făgăduit.

PREDESTINAREA vs. LIBERUL ARBITRU

TRINITATEA – RELOADED

E.4 – DOCTRINE TABÚ ÎN CRESTINISM

 

On the “American democracy” episode

I recently watched and enjoyed the “Edi and American democracy” video, and wanted to add some comments:

1)  America, as founded, is a constitutional republic. The Constitution (which includes the Bill of Rights specifically) does not merely list the rights of all Americans, rather it was written to point out that those rights are in fact inherent, natural and given by God to every man. They’re not gifts from the government that can be abrogated at will. In fact, the Constitution should never be misconstrued as limiting man’s natural rights; its express purpose is to actually limit government from infringing on those God-given rights. This is a fundamental principle on which the rest of the judicial system rests. The problem is that activist judges misinterpret and circumvent laws, and at times create laws out of thin air, contradicting the very laws enshrined in the Constitution.

Examples of this include gay marriage and abortion, neither of which can be argued as “God-given” or “natural” rights.

2)  Your guest is mistaken or unclear: the Constitution cannot be amended by the “will of the people.” Any amendment to the Constitution requires both houses of Congress to submit and support a change by 2/3rds majority. This is an incredibly difficult process that completely bypasses the voting public at large, unlike the typical national referendums such as the one in the UK where the public voted – not once, but twice – to leave the European Union. Not even the President is included in the amendment process.

From the National Archives:

“The Constitution provides that an amendment may be proposed either by the Congress with a two-thirds majority vote in both the House of Representatives and the Senate or by a constitutional convention called for by two-thirds of the State legislatures. None of the 27 amendments to the Constitution have been proposed by constitutional convention. The Congress proposes an amendment in the form of a joint resolution. Since the President does not have a constitutional role in the amendment process, the joint resolution does not go to the White House for signature or approval.” (https://www.archives.gov/federal-register/constitution)

3)  Your guest’s understanding of America’s Founding Fathers reeks of revisionist history, which I understand is quite common in liberal progressive strongholds like Chicago. And while I’m no constitutional scholar (like Obama, for instance…), alas it is a false understanding of history. The intention of the Founding Fathers to limit voting privileges to property-owning males was appropriate for setting up a country in which only people who have skin in the game, so to speak, are eligible to have a say in how they’re governed and what laws may be passed. This directly affects topics such as taxation, military duty, property rights, commerce and so on. Although the Constitution now includes 27 Amendments, one can argue that some of them have contributed to the steady decline of Americans’ sovereignty and have resulted in a weakened system of government. Sadly it also reflects the steady decay of societal norms.

4)  The natural God-given rights that the Constitution protects are intended for all LAWFUL citizens of these United States. By default then, entering into this country via illegal means automatically precludes anyone (or at least should) from benefitting from the free exercise of these rights. You cannot gain via illicit means that which others have fought, bled, and died to secure. This is particularly sinister when considering the “Anchor babies” which are born in the U.S. by expectant pregnant women who arrive here illegally. Even the immigrant community which lives lawfully in the U.S. is against this practice.

5) Continuing with the revisionist tinge, your guest’s understanding of the 2nd Amendment (aka 2A) is also concerning. The 2A was not written to protect Americans’ rights to shoot at deer, or for other sporting activities. The possession of arms was commonplace in the 1800s and “an armed society is a peaceful society” (https://www.brainyquote.com/quotes/robert_a_heinlein_100989). The 2A spelled out that the government cannot infringe on the right of the people, who made up the militias in individual states (not a national army), to keep and bear arms. In fact, many would argue the 2A protects the 1st. It keeps the government in check from exercising tyranny on an unarmed populace that would otherwise not obey a given law however unjust it might be. The 2A therefore protects the individual’s right to keep and bear arms to protect himself, his family, his community, and his state as part of the militia in case of invasion (which we see happening in TX at the moment).

In addition, the 2A provides that Americans may lawfully defend themselves from bodily harm or threat of death by an aggressor (be it a criminal or the government) using any arms at their disposal. At the time that the 2A was written, there was no distinction between which arms the government may have and that the populace may not have. This artificial distinction has only arisen as the government has periodically infringed on the 2A particularly via agencies like the ATF and others, which prevent people from owning fully automatic weapons while the national army has them. The example given of the common man fighting with his AR-15 against an Apache helicopter is an extreme but it highlights the inequality of arms between the populace and the government that I pointed to earlier.

To date, the SCOTUS has upheld the 2A rights of Americans to own, keep, and bear weapons and has overruled various district courts that had rendered erroneous rulings such as often happen in the 9th District court. In response, at least 20 states have passed “constitutional carry” laws, also called permitless carry, which enables the legal public to carry a handgun, either openly or concealed, without a license or permit. This is the true intent of the 2A and the right to keep and bear arms as the Constitution protects.

(An aside: none of the January 6 “insurrection” participants had or brought ANY weapons to the Capitol that day, none were found. And it has been proven that the instigator elements that led to the so-called insurrection were undercover federal agents disguised as Trump supporters. This is established fact, and due to this, those who were jailed are now able to have their day in court and a good chance at freedom. They were elements of the Deep State which include infamous idiots like James Comey and Peter Strzok of the FBI and others. I’d suggest your guest probably spend less time on CNN, which is a lead promoter of the so-called mass psychosis phenomenon.)

As to the rest of the discussion on politics, parties, left, right, the Electoral College, etc. everyone is entitled to their own opinion. What is unfortunate fact since January 2021 is that the bumbling resident vegetable currently in the White House is responsible for uncontrolled inflation, violence in Ukraine, a disintegrating southern border and surging illegal immigration, loss of U.S. energy independence and the very real prospects of mass starvation and nuclear disaster.

DESPRE BIBLIE – CU BOGDAN GHEORGHIŢĂ

Ce scrie ȋn articol? Cum citești?

Desigur, ȋn titlul de mai sus aţi remarcat deja parafrazarea cuvintelor lui Isus din Luca 10:26. Sunt cel puţin două sensuri posibile ȋn care aceste două ȋntrebări pot fi ȋnţelese. Pe de o parte s-ar putea spune că ȋntrebările lui Isus se referă la unul și acelasi lucru, o repetiţie a unei idei, ceva de genul “Ştii ce scrie ȋn Lege? Ai citit?”. O altă ȋnterpretare posibilă decurge din diferenţa de nuanţă ȋntre “ce” și “cum”. Adică ce scrie ȋn Lege este ceea ce găsești scris negru-pe-alb cȃnd deschizi cartea Legii, dar a doua ȋntrebare se referă la modul cum ȋnţelegi ceea ce citești. Una este lectura simplă, primară, a textului și alta este ȋnţelegerea conţinutului, care depinde de mai mulţi factori: educaţie, cultură, istorie, tradiţie, stil literar, etc..

Nu este pentru prima dată cȃnd scriu pe tema a ceea ce este numit “creaţionism știinţific”. Dacă cineva nu observă contradicţia de termeni ȋn această sintagmă, am rezerve că va ȋnţelege de ce am spus ȋn mod repetat că acest concept falimentar a fost invalidat din toate punctele de vedere ale știinţei. Ȋn mod sumar spus, devreme ce actele Creaţiei sunt nerepetabile şi nemăsurabile, nu poate fi vorba de “ştiinţă” aşa cum este definit acest termen. Din nefericire, lipsa de educaţie știinţifică a credinciosului conservator/fundamentalist ȋl pune ȋntr-o situaţie ingrată ȋn faţa confruntărilor care vin din direcţia teoriei evoluţiei darwiniene. Pe de o parte el nu studiază premisele și baza epistemologică a acestei ideologii (pentru că asta este, o ideologie) și pe de altă parte este needucat ȋn biologie, genetică, fizică, chimie, și alte știinţe numite “știinţele vieţii”. Ca atare, el se agaţă cu disperare de orice aparentă replică formulată ȋmpotriva teoriei evoluţiei de unii care deţin titluri academice, indiferent de orientarea lor teologică. Adică, deși cȃnd este vorba de religie și teologie, un adventist ȋi va considera pe aceşti academici ca fiind ”ȋnchinători la icoana fiarei”, totuși le va adopta discursul mieros și pseudo-știinţific dacă asta le oferă un imaginar suport pentru propria credinţă. Așadar, faptul că un pastor adventist, care nu ȋmpărtășește neapărat sau ȋn ansamblu ideile unor think-tank-uri ca “Institute for Creation Research” (ICR) sau “Answers in Genesis” (AiG), recomandă pe pagina sa de Facebook un articol ca cel ȋn discuţie mai jos nu ar trebui să ne mire.

Obiectivul acestei analize nu este focalizarea asupra autorului ȋn cauză, deși unele aspecte vor fi menţionate pentru că ne ajută să ȋnţelegem paradigma sa de gȃndire. Obiectivul este de a analiza ideile prezentate cu nonșalanţa provenită dintr-o autoritate sugerată de un PhD ȋn genetică a respectivului autor și de a discerne tactica de dezinformare a publicului cititor needucat prin mistificarea unor date publicate anterior de savanţi veritabili.

Articolul, al cărui titlu are link către jurnalul de unde provine, Population Growth Matches Bible and DNA Clock  (“Ritmul de creștere a populaţiei se potrivește cu afirmaţiile Bibliei și ale ceasului molecular” – ȋn traducere liberă personală) captează imediat atenţia și speranţa unui creștin conservator. El a fost publicat pe pagina web a organizaţiei ICR, un think-tank creaţionist de tip Young Earth Creation (YEC) care folosește o hermeneutică literalist-inerantistă a Bibliei și consideră că Pămȃntul și viaţa au aproximativ 6000 de ani. ICR și AiG sunt două dintre cele mai renumite think-tank-uri de acest gen. Discovery Institute sau Geoscience Research Institute (organizaţie adventistă) se deosebesc de acestea ȋn oarecare măsură, dar se angajează ȋn schimburi de idei cu ele și adoptă ceea ce consideră folositor propriilor paradigme de gȃndire. Orice idee care se pare că sprijină propriile concepţii sau credinţe poate fi recomandat sau adoptat chiar dacă din punct de vedere teologic diferenţele dintre aceste grupări sunt ireconciliabile.

Autorul articolului este Jeffrey P. Tomkins, PhD., despre care ICR ne spune că a aderat la creștinism ȋn 1982 pe vremea cȃnd făcea facultatea de ştiinţe agronomice (undergraduate) la Washington State University. Ni se spune că ȋncă de atunci scopul lui Tomkins era ca ȋn viitor să lucreze ca om de știinţă și autor de articole ȋn domeniul creaţionismului “știinţific”, ceea ce ridică o întrebare validă cu privire la scopul pentru care Tomkins continuă studiile post-graduale la instituţii publice, de stat. Tomkins obţine un Masters (1990)  ȋn Ştiinţa Plantelor la Universitatea Idaho și apoi PhD (1996) ȋn Genetică (tot a plantelor) la Universitatea Clemson din South Carolina, unde se știe că orientarea și educaţia este evident pe paradigma evoluţionară! Tot ca aspect derutant pentru publicul neinformat este participarea lui Jeffrey Tomkins la publicarea unui articol intitulat “A physical map for the Amborella trichopoda genome sheds light on the evolution of angiosperm genome structure”(pe care l-aș traduce așa: “O hartă fizică a genomului lui Amborella trichopoda este revelatoare pentru evoluţia structurii genomului angiospermelor” (angiospermele sunt plante, arbuști, iarbă, copaci, etc. care au flori și produc seminţe ȋn interiorul aparatului reproductiv feminin). Dacă ȋnţelegeţi limba engleză, citiţi articolul și apoi ȋntrebaţi-vă: ce caută semnătura unui creaţionist YEC (articolul este publicat ȋn 2011), care deja era angajatul think-tank-ului ICR de doi ani, pe un document care atestă fără echivoc evoluţia darwiniană???

Examinând articolul lui Tomkins, ești nevoit să faci cȃteva observaţii de bun simţ.

  • Tomkins nu prezintă propria sa cercetare. Nu doar că articolul său nu este o sursă primară a afirmaţiilor expuse, dar nici sursă secundară nu poate fi. Tomkins se bazează aproape exclusiv pe două articole scrise de un alt academic YEC, prieten de-al său, Nathaniel T. Jeanson, pe care ȋl citează ȋn mod repetat. Dar nici Jeanson nu este angajat direct ȋn cercetare știinţifică în acele articole. Ce face Jeanson este ca din confortul propriului fotoliu să „cerceteze” articole scrise de adevăraţi cercetători care au publicat în articolele lor rezultatele cercetărilor lor de laborator, după care să ofere o reinterpretare a datelor prin prisma prejudecăţilor sale religioase.
  • Limbajul folosit de Tomkins este tendenţios şi lipsit de onestitate. Voi da două exemple.
    • Ȋn primul şi al doilea paragraf citim următoarele: „As I reported a couple months ago, a research project was just published that used high quality DNA sequence data to develop a human Y-chromosome genetic clock that matches up perfectly with the Bible’s timeline of modern human origins.3,4 (Trad: Aşa cum am amintit cu două luni în urmă, tocmai ce a fost publicat un proiect de cercetare care foloseşte date de înaltă calitate ale unor porţiuni de AND pentru a dezvolta un ceas genetic bazat pe cromozomul uman Y care se potriveşte exact cu modelul biblic al originii omului modern.”)

      Now, the same researcher has shown that human population growth curves over the past few thousand years match up with both the new Y-chromosome data and biblical event chronology”.5
      (Trad: Acum, acelaşi cercetător a arătat că graficul creşterii populaţiei umane în ultimele câteva mii de ani se potriveşte atât cu noile date din studiul precedent referitor la cromozomul-Y, cât şi evenimentele din cronologia biblică”).  Avem aici un număr serios de erori şi falsificări. Ȋn primul rând, avem o tautologie. Atât ce se spune în primul paragraf, cât şi ce se spune în al doilea paragraf constituie aceeaşi afirmaţie. Ȋn al doilea rând, “datele de înaltă calitate” nu provin din studiul lui Jeanson (la care se referă Tomkins) ci sunt date luate din studiul altor cercetători veritabili, care (atenţie, este important!) nu susţin ceea ce susţine Jeanson prin mistificarea acelor date. Ȋn al treilea rând, a spune că Jeanson a creat un ceas molecular care “se potriveşte exact cu modelul biblic” este o mistificare a realităţii, o minciună “creştină”. Ȋn al patrulea rând, Tomkins oferă în primul paragraf două citaţii (3,4), unde citaţia (3) este nulă pentru că este vorba de un articol al său, scris tot după articolul lui Jeanson, iar în al doilea paragraf oferă citaţia (5). Prin asta Tomkins crează impresia că citaţia (5) se referă la un articol mai recent, mai nou, decât cel la care se referă citaţia (4). Realitatea este că Jeanson a publicat cele două articole citate de Tomkins (4,5) în aceeaşi zi, şi în acelaş jurnal (vezi aici şi aici). Ȋn al cincilea rând, Tomkins afirmă în stilul unui predicator evanghelic că “the researcher in the study empirically showed that only about 4,500 years of mutations have accumulated in the DNA record of the human Y chromosome”, ceea ce este o mistificare a ceea ce înseamnă “empiric”. Un studiu este empiric atunci când el se bazează pe observaţie şi experiment, faţă de un studiu teoretic, bazat pe logică. Studiul lui Jeanson nu este nicidecum empiric, ci unul teoretic, de fotoliu, bazat pe gândirea logică (sau mai puţin logică) a lui Jeanson, care examinează un articol scris de alţi oameni de ştiinţă. Aş mai adăuga faptul că cel care citeşte articole pe teme din ştiinţă ar trebui să fie familiarizat cu această tehnică retorică a autorilor, fie că sunt de orientare seculară sau creştină: mai întâi se prezintă ce s-a spus sau ştiut “înainte”, ca apoi să fie introdusă expresia de tip ‘catch’ “dar acum, un nou studiu arată că…” (aşa cum sugerează expresiile “a research project was just published” şi apoi “Now, the same researcher has shown”). Prin asta se sugerează cititorului că aceste informaţii “de ultimă oră” au o importanţă deosebită pentru că reprezintă tot ce e “mai nou”. Recomand ca cititorul să ia “cu puţină sare şi piper” astfel de tehnici retorice.
    • Ȋn paragraful al treilea al articolului lui Tomkins, găsim mai intâi o altă minciună creştină, şi apoi o altă tautologie. Minciuna este în fraza “However, a number of secular and creationist research studies analyzing a variety of DNA clocks have indicated a far shorter time-scale of not more than 5,000 to 10,000 years”.6-9 Doar că atunci când verifici despre ce studii este vorba în citaţiile (6-9) nu vei găsi nici măcar un studiu al vreunui cercetător secular! Iar tautologia constă în fraza “And a new more precise human Y-chromosome DNA study demonstrates that…”, deoarece acest “nou şi mai precis studiu” nu este altceva decât acelaşi articol al lui Jeanson amintit deja – citaţia (4).
  •  Ȋn paragraful al patrulea observăm că Tomkins îl citează trunchiat pe Jeanson când spune că modelul creaţioniştilor YEC şi cel al savanţilor seculari (de regulă evoluţionişti) sunt în general de acord în ce priveşte creşterea populaţiilor în ultimii 3000 de ani. Tomkins spune: “As it turns out, secular scientists and creationists generally agree on the basic events and population growth models for the past 3,000 years. But when dates get beyond this, there are discrepancies in their models”. Un cititor neavizat ar putea inţelege că Tomkins, care se referă la articolul lui Jeanson din citaţia (5), sugerează că divergenţele dintre evoluţionişti şi creaţionişti apar doar dacă te uiţi în istorie dincolo de anii 1000 B.C. Dar Jeanson spune altceva: “In sum, for most of human history, YEC and evolution sharply dispute the events and population sizes that characterize the past. But for the most recent three millennia, these two models agree. In other words, for the events and population sizes for the last three millennia, YEC and evolution agree on the facts but disagree on their relative timing—whether they represent the tail end of a long, 250,000-year history, or the majority of a 4,500-year post-Flood history”. (Tradus ar suna cam aşa: “Ȋn sumar, în ce priveşte majoritatea istoriei umane, YEC şi evoluţia se contrazic serios cu privire la evenimentele şi mărimea populaţiei în trecut. Dar cu privire la ultimele trei milenii, aceste două modele sunt de acord. Cu alte cuvinte, cu privire la evenimente şi mărimea populaţiei din ultimele trei milenii, YEC şi evoluţia sunt de acord în ce priveşte datele dar se contrazic în ce priveşte plasarea lor relativă în timp – adică ori reprezintă cele mai recente ramuri ale unei istorii de 250000 de ani, ori reprezintă majoritatea unei istorii post-diluviene de 4500 de ani”.) Problema cu afirmaţia lui Jeanson este următoarea: în ce fel se contrazice YEC cu evoluţia în ce priveşte “majoritatea istoriei umanităţii” devreme ce timp de jumătate a acestei istorii, înţeleasă de YEC ca fiind 6000 de ani, ele sunt de acord?
  • Tomkins comite erori de logică, presupunând că se adresează unor analfabeţi. Exemplu: “And quite interestingly, the population growth and Y-chromosome data also appear to fit well with specific shifts in population structure in ancient history such as the global famine described during the Bible patriarch Joseph’s life as a ruler in Egypt, as described in the in the later chapters of Genesis. A global famine would dramatically stunt population growth and be detected in genetic branch analyses”. Nu, nici vorbă că “datele cu privire la dezvoltarea populaţiilor şi structura cromozomului-Y se potrivesc bine (în mintea lui Tomkins) cu modificări specifice în structura populaţiei antice, ca o foamete globală descrisă în Biblie ca având loc în timpul şederii patriarhului Iosif în Egipt”. Ȋn nici un caz nu se potrivesc mai bine decât sugestia cercetătorilor autentici prezentată în studiul lor (mistificat de Jeanson). Dar, despre articolul respectiv, “A recent bottleneck of Y chromosome diversity coincides with a global change in culture” scris de Karmin et al. în  2015, precum şi despre mistificarea “din fotoliu” a lui Jeanson, voi scrie cu altă ocazie.

Concluzia pe care Tomkins o face articolului său este ca un apel al predicatorului evanghelic, care la sfârşitul predicii îndeamnă audienţa să vină în faţă şi să se predea Domnului. Ȋn cuvintele lui Tomkins: „Indeed, this new study isn’t only a sound refutation of evolutionary speculation, but a strong confirmation for mankind’s recent origins”. (Trad.: “Cu adevărat, acest nou studiu nu este doar o invalidare categorică a speculaţiilor evoluţionare, ci şi o puternică confirmare a originii recente ale omenirii”. Nu vă grăbiţi, domnule Tomkins! Deocamdată speculaţiile sunt în ograda dumneavoastră şi a prietenului dumneavoastră Nathaniel T. Jeanson.

(va urma)

P.S. Dacă mă întrebaţi ce cred eu despre inducţiile/deducţiile în ce priveşte arborii filogenetici, fie alcătuiţi prin comparaţii anatomico-fiziologice, fie prin comparaţii genomice, voi spune că ele nu sunt valide, din numeroase puncte de vedere. Desigur, pot explica.