Credința în viața de apoi

(NOTA: Cu ceva timp in urma am prezentat pe Facebook o mini-serie pe aceasta tema. O preiau in intregime aici, doar pentru a nu pierde aceste ganduri odata cu inchiderea -posibila- a contului Facebook. Cer scuze celor care deja au citit aceste mici episoade.)

Credinta religioasa este unul din teritoriile non-negiabile ale constiintei noastre. Cand cineva abordeaza intr-un mod usor umoristic credinta altora sau a sa proprie, cele mai multe persoane vor spune “vai, domnule, asta este un sacrilegiu, este ceva ce pur si simplu nu se face”. Intr-un articol precedent (pe Facebook) am adoptat o astfel de abordare, mai usoara, sau daca vreti, ironica, a unor credinte ale crestinilor in legatura cu viata-de-apoi. In ce ma priveste, este un exercitiu util sa-ti analizezi periodic credinta, sa te intrebi de ce crezi una sau alta, si sa examinezi daca nu cumva este cazul sa-ti revizuiesti convingerile religioase. A rade (uneori) in sensul sanatos, cu bun simt, de tine insuti, de aspecte ale propriei credinte la care pur si simplu nu te-ai gandit dar care, cand le analizezi, le gasesti oarecum hazlii, este un lucru sanatos, ba chiar necesar. Ca atare, articolul precedent a fost mai mult un test, atat pentru mine cat si pentru cei care l-au citit. Astazi nu voi reveni la aspectele mentionate acolo, ci as dori sa examinam care sunt motivele pentru care credinta intr-o “viata viitoare”, dupa moartea fizica, este atat de adanc sapata in constiinta oamenilor.

O prima observatie ar fi aceea ca viata “de dincolo” este un concept mult mai vechi decat crestinismul si iudaismul luate impreuna, adica mai vechi de 5000 de ani. Originea acestei credinte in “viata viitoare”, desi imposibil de a fi locata cu precizie in timp, se afla, as sugera, undeva chiar inainte de inventarea zeilor de catre oameni. Sunt doua motive principale pe care sociologii si psihologii le identifica in ce priveste conturarea acestei credinte.

Pe de o parte, oamenii sunt singurele fiinte care sunt constiente de propria moarte. Omul se confrunta cu aceasta realitate implacabila a mortii mai intai in familie prin trecerea in “nefiinta” a rudelor, o situatie dramatica pe care intr-un fel sau altul omul trebuie sa o gestioneze. Apoi, pe masura ce inainteaza in varsta sau sanatatea se deterioareaza datorita unei boli incurabile, omul simte ca propria sa moarte este iminenta. Ce va fi “dupa” este imposibil de cunoscut. Aceasta angoasa a nesigurantei, a existentei sale efemere, este asadar un motiv pentru ca omul sa-si imagineze, ba chiar mai mult, sa-si doreasca o continuare a vietii, este o nevoie de respingere a neantului si de gasire a unui sens al perpetuarii. In mod natural, omul respinge nihilismul.

Pe de alta parte, o nevoie de justitie, macar in “viata viitoare”, in legatura cu tot soiul de nedreptati sociale, politice, economice, etc. pe care oamenii le observa sau le sufera, face ca aceasta credinta intr-o “viata viitoare” sa fie adoptata ca fiind nu doar necesara dar si rationala. Acestea doua, moartea si necesitatea unei justitii in fata nedreptatii, nu sunt singurele motive pentru credinta intr-o “viata viitore” dar sunt cele mai importante. La acestea am putea adauga educatia, in familie, biserica, scoala, societate. Noi nu ne nastem cu “gandul vesniciei” in noi, dupa cum cazurile in care copii foarte mici au fost pierduti in salbaticie o demonstreaza, ci “gandul vesniciei” se naste in noi prin educatie, unde “educatie” este folosit in sens general, nu moral. Educatia poate sa fie, si adesea este, defectuoasa si imorala, si de aici rezulta nevoia de re-educatie, de re-evaluare a valorilor pe care le adoptam.

O a doua observatie este aceea ca “viata viitoare” devine un concept religios odata cu inventarea zeilor. Zeii nu au fost inventati din aceasta nevoie launtrica a omului de sens al vietii, de speranta pentru prezent si viitor sau prelungire a vietii dincolo de mormant. Ei au fost inventati de cei cu sabia mai lunga si bratul mai puternic care au anihilat prin forta libertatea de vointa a oamenilor simpli. Cum bine spunea un prieten, originea raului este in revolta impotriva libertatii, a liberatii altora, si chiar impotriva propriei libertati conferite creaturilor inteligente de catre Creator. Zeii au fost inventati concomitent cu observarea cosmosului si deslusirea de catre oameni, putini la numar, a sistemelor de masurare a timpului. A controla si reglementa timpul altora este o dovada a autoritatii. Chiar si ceremoniile si sarbatorile religioase sunt un mod de control asupra timpului altora in numele zeului. Zeii au fost astfel asociati cu astrele (dar si cu alte elemente ale lumii naturale) pentru ca circuitul regulat pe bolta cereasca al astrelor, deci al zeilor, era ceea ce dicta timpul, ritmul vietii si activitatii oamenilor. Regii si preotii erau singurii care “aveau acces” la zei, si cum nu te puteai apropria de zei/astre, urmatorii pe scara ierarhica a autoritatii erau regii/preotii, functii adesea detinute de aceeasi persoana. Mai mult, acesti lideri autoritari isi revendicau dreptul de guvernare ca fiind de origine divina, desemnati ai zeilor, si nu de putine ori pretindeau ca ei insisi sunt de natura divina. Astfel, prima forma de divinatie a fost probabil o religie a astrelor, ceea ce mai tarziu a fost numit de catre greci astrologie. Dar religii si religii au tot fost inventate de catre oameni. Preotii au fost cei ce au stabilit, conform vointei zeilor, zilele “favorabile” si “nefavorabile” pentru diferitele activitati sociale sau cultice, au stabilit calendare si festivale periodice, au reglementat sub toate aspectele viata oamenilor. Speranta pentru, sau dreptul la, o “viata viitoare” a ajuns sa depinda de preoti. Nu va dura mult si “mantuirea” avea sa “vina de la iudei”. Cine vrea sa inteleaga conceptele diverse cu privire la “viata viitoare”, “reincarnare”, sau “ inviere”, trebuie sa porneasca de la examinarea textelor premergatoare Bibliei. In special sunt de interes textele mesopotamiene, cannanite si egiptene. Fara aceasta parcurgere diligenta a istoriei dezvoltarii conceptelor religioase, oamenii vor continua sa depinda de preoti pentru ceea ce cred, adesea orbeste.

II

Odata cu structurarea conceptului “vietii de apoi” de catre preoti si teologi, fiecare traditie religioasa va avea o semnificatie diferita pentru acest concept. Mai mult, pe masura ce teologiile s-au tot schimbat de-a lungul vremurilor, la fel si conceptul “vietii de apoi” avea sa fie redefinit. Evreii, ca popor, nu s-au format intr-un vacuum cultural. Inconjurati de politeismul Mesopotamiei, stramosii lui Abraam “se inchinau altor dumnezei” dincolo de Eufrat. Cum Terah si Abraam pleaca din Ur si ajung in Haran, ambele fiind centre religioase ale zeului Nanna (in sumeriana) sau Sin (in akkadiana), care era zeul lunii, este verosimil ca ei se inchinau zeilor locali, printre care Nanna/Sin ocupa un loc de frunte.

Inainte ca Sumer sa devina un regat unit, societatile erau organizate in orase-stat, centre civile si religioase independente. Acestea erau comunitati teocratice conduse de preoti. Abia mai tarziu regii aveau sa inlocuiasca pe preoti in ce priveste rolul suprem in societate, probabil fiindca aveau sabia mai lunga, dar preotii au continuat sa joace un rol esential in organizarea si conducerea societatii. Cultura, traditiile, si religia sumeriana au fost asimilate si incorporate in traditiile Asiriei, Babilonului, si, ceea ce ne intereseaza in mod deosebit, ale Israelului.

In religia sumeriana, cerul era rezervat exclusiv pentru zei. Oamenii, indiferent de conduita morala din timpul vietii, dupa moarte se credea ca merg intr-o caverna subterana intunecata si rece, domeniu al zeitei Ereshkigal, unde sursa de hrana era tarana pamantului. Evreii vor mosteni acest concept cu privire la soarta oamenilor dupa moarte. Acel taram umbros numit “Kur” la sumerieni si “Aralu” la babilonieni, la evrei se numea “Sheol”. Cand Biblia evreiasca a fost tradusa prin secolul II inainte de Hristos in limba greaca, versiune numita Septuaginta, “Sheol” a fost tradus prin “Hades”, versiunea greceasca a termenului, unde Hades era atat un teritoriu dar si zeul care stapanea acel teritoriu.

Etimologia acestui “Sheol” este oarecum neclara, dar se merita mentionat termenul akkadian “SHU’ALU”, care inseamna “locul de intalnire al celor morti”, si termenul asirian “SHILU”, care insemna “camera” sau “incapere”, termeni care probabil au influentat conturarea termenului in limba ebraica. Cornilescu traduce “Sheol” cel mai adesea prin “locuinta mortilor”, dar ar fi gresit sa se inteleaga ca ar fi vorba doar de groapa in care este asezat sicriul. Iudeii considerau ca in Sheol fiecare se va alatura familiei sau neamului sau, dar in anumite cazuri grave unde Cornilescu traduce prin “va fi taiat” sau “va fi nimicit din mijlocul poporului sau” se intelegea ca persoana respectiva avea parte de o anihilare imediata si definitiva, fara dreptul la o reunire cu familia in Sheol. Iacov deplange disparitia lui Iosif, relatata fraudulos de catre fratii sai care l-au vandut, si spune “ma voi pogora plangand la fiul meu in Sheol”.

Vechiul Testament ofera putine detalii in legatura cu acest loc. Iudeii, spre deosebire de egipteni care facusera din “viata de apoi” un concept fundamental care a dus la arta mumificarii si la construirea de piramide somptuoase, au manifestat putin, sau deloc, interes pentru o viata viitoare. Iudeii erau oameni ai “legamantului”. Acesta avea un rol esential pentru viata care trebuia traita aici, pe pamant. Din nou spre deosebire de egipteni, unde viata “de apoi” era un privilegiu al claselor superioare (doar faraonul, preotii, si oamenii din varful piramidei societale aveau acces la ea), evreii antici credeau asemenea sumerienilor ca prin moarte toti oamenii merg in Sheol, buni sau rai, unde existenta lor era ca a unor umbre lipsite de personalitate. Se putea comunica, credeau unii, cu aceste umbre sau spirite din Sheol dar acest lucru era interzis, dupa cum intelegem si din povestirea cu Saul care a mers la o astfel de vrajitoare pentru a afla ceva de la Samuel, care murise.

Mai tarziu, atat in timpul robiei babiloniene si persane cat si dupa elenizarea Orientului ca urmare a cuceririlor lui Alexandru, influente din zoroastrianism si elenism vor modifica intelegerea evreilor cu privire la viata de apoi, dar despre acestea ramane pe data viitoare.

III

In traseul pe care incercam sa-l parcurgem pentru a intelege conceptul vietii de apoi in crestinism, am pornit, cum era normal, din Vechiul Testament deoarece acesta este parte integranta din Biblia crestina. Deocamdata am observat ca VT vorbeste de Sheol, denumirea “locuintei mortilor”, acel loc subteran unde mortii continua o existenta cvasi-inconstienta, ca umbre ale celor ce au trait candva pe pamant. Traducatorii, fie cei de limba romana sau engleza, au tradus acest cuvant prin: mormant (grave), locuinta mortilor (the realm of the dead), sau groapa (pit). Am spus deja ca Sheol nu reprezenta doar mormantul in care era depus sicriul celui ce murise. Observam asta in Geneza 37:33-35, unde Iacob, cand examineaza haina manjita cu sange a lui Iosif, crede ca Iosif a fost sfasiat in bucati si mancat de fiare salbatice. Si totusi, Iacob considera ca avea sa-l reintalneasca pe Iosif in Sheol. O alta dovada, mai graitoare, este pasajul din 1 Samuel 28:7-19. Acea femeie din Endor, care avea capacitatea de a “chema mortii”, il aduce pe Samuel din Sheol pentru a fi consultat de catre Saul. Samuel il intreaba pe Saul: “de ce m-ai deranjat si m-ai chemat la suprafata”? Iar in v. 19, dupa ce Samuel spusese lui Saul ca Dumnezeu va da pe Israel in mana Filistenilor, ii spune: “Maine, tu si fiii tai veti fi impreuna cu mine”. Desigur ca eu nu iau textul ca fiind realitate obiectiva, dar putem intelege din text conceptiile autorului sau a societatii in care traia.

Unii crestini conservatori vor incerca sa “armonizeze” Vechiul Testament cu Noul, apeland la pasaje ca cel din Ezechiel 37 sau Iov 19 pentru a sugera ca invierea era inteleasa de vechii iudei la fel ca in Noul Testament. Insa in Ezechiel 37 este vorba de un limbaj profetic in care era vizata o restaurare a poporului Israel, in viata de aici si acum, iar in Iov 19 este vorba de o speranta pentru justitie, anume ca in cele din urma Dumnezeu va fi de partea lui Iov in disputa cu “prietenii” sai. Iov nu avea o alta conceptie despre Sheol si observam asta in Iov 14, unde gasim, pe langa dorinta unei justitii viitoare care sa-l repuna in drepturi, si acea disperare ca dorinta lui este desarta, ceea ce englezii numesc “wishful thinking”. Asta se vede destul de clar in Iov 14:18-22, unde Iov exprima conceptul vechi ca mortii care merg in Sheol nu se mai intorc la viata, ca nu mai stiu nimic din ce se intampla sub soare, si ca tot ce pot face in Sheol este sa deplanga propria conditie.

Acest concept cu privire la Sheol va suferi modificari in perioada celui de-al doilea Templu, perioada definita aproximativ intre 500 BC – 70 AD. Unii cercetatori considera ca aceste modificari sau noutati in conceptiile legate de viata de apoi au fost influentate de Zoroastrianism, o religie care a provenit din invataturile lui Zarathustra (numit si Zoroaster), un profet antic de origine iraniana care se crede ca a trait in jurul anilor 1200 – 1000 BC. Zoroastrianismul, care era o religie majora pe timpul imperiului Persan Achemenid (550 – 330 BC), a pus un accent deosebit pe conflictul universal intre bine si rau (intre dumnezeul bun Ahura Mazda si cel rau Angra Mainyu) si pe ideea judecatii viitoare, cand cei morti vor invia in trup pentru a da socoteala pentru faptele lor din aceasta viata si vor primi “dupa fapta, si rasplata”.

In timp ce este dificil, daca nu imposibil, sa stabilim in ce masura Zoroastrianismul a influentat gandirea si conceptele autorilor din perioada celui de-al doilea Templu, aceasta este o posibilitate legitima. E drept ca ideea unei judecati viitoare o gasim (intr-o forma diferita) chiar si la vechii egipteni, dar ideea unei invieri a trupului apare tarziu, in scrierile exilice si post exilice, unde invierea este legata de speranta Mesianica a restaurarii si a unei justitii necesare pentru un popor care a fost dus din exil in exil. Gasim aceasta speranta Mesianica in Isaia 26:19, pasaj considerat Apocaliptic si plasat de Cheyne in jurul anului 324 BC., ca apoi in Daniel 12:2, plasat de teologi prin secolul 2 BC, sa fie in mod explicit exprimata ideea unei invieri viitoare a tuturor, unii pentru a primi “viata vesnica”, iar altii “ocara si rusine vesnica”. In apocrifa lui Enoch, o culegere de texte scrise intre anii 300 – 100 BC, amintita in Epistola lui Iuda din Noul Testament in mod eronat ca fiind scrisa de patriarhul Enoh, strabunicul lui Noe, gasim in capitolul 22 o descriere a Sheolului ca fiind impartit in patru sectiuni, doua din ele pentru cei buni si doua pentru cei rai. Cu exceptia celor rai dintr-una din sectiuni, care fusesera deja condamnati la pieire, ceilalti din cele trei sectiuni ramase vor avea parte de inviere in vederea judecatii. De altfel, mai toate scrierile apocaliptice ale acestei periode, ca 1 Enoch, 4 Ezra, 2 Baruch, si apoi Apocalipsele crestine, vorbesc despre o inviere a trupului si o judecata finala. Dar ideea invierii nu o gasim doar in textele apocaliptice. Ideea ca invierea nu va fi doar a sufletului, ci si a trupului, o gasim in apocrifa evreiasca (este apocrifa doar pentru protestanti) 2 Macabei scrisa probabil intre 143-135 BC. In capitolul 7 in povestirea despre cei sapte frati care au fost torturati pana la moarte pentru ca au refuzat sa manance carne de porc, fiecare din ei si-a exprimat credinta ca Dumnezeu ii va invia, iar in versetele 10-11, al treilea frate spune, referindu-se la limba, mainile si picioarele sale care aveau sa fie taiate, “le-am primit din partea Cerului si pentru Legea Lui nu-mi pasa de ele, caci stiu ca le voi primi inapoi”.

Ajungem astfel in primul secol crestin si intrebarea de capetenie este, ce a predicat Isus? Din Evanghelii aflam ca opiniile evreilor erau impartite. In timp ce unii credeau in invierea trupului, altii credeau in nemurirea sufletului, in reincarnare (in sens hindus, cu scopul de a implini in alte vieti cele 613 porunci ale Torei pe care nu le-au pazit in intregime in prima viata), in “sanul lui Abraham” ca loc de sublima odihna al celor credinciosi, in Abaddon sau Gehenna ca loc de suferinta pentru cei necredinciosi, ori altii, ca Saducheii, nu credeau nici in inviere, nici in ingeri. Si apoi, cum intelegem parabola cu Lazar in sanul lui Abraam si bogatul care se chinuia in iad pe care o foloseste Isus, fara macar sa sugereze ca ar fi vorba aici de o parabola, asa cum adeseori a facut-o?

IV

Daca Isus ar fi scris ceva si daca, admitand printr-un optimism exagerat, s-ar fi pastrat acel manuscris pana in zilele noastre, am sti mai bine ce anume a predicat Isus. Ceea ce avem insa in paginile Noului Testament sunt texte ale altor autori, copiate dupa alte copii, si nici acestea nu sunt manuscrise originale. Asta ne obliga sa consideram posibilitatea ca atunci cand citim ca ceva ar fi fost spus sau facut de Isus, asta sa fie, macar in parte, ceea ce altii si-au imaginat ca s-ar fi intamplat sau spus, si acestea au fost proiectate ca venind de la Isus.

Conceptul cu privire la “sanul lui Abraam”, asa cum gasim si expresia “sanul lui Dumnezeu” in Ioan 1:18 sau “sanul lui Isus” in Ioan 13:23, se refera la un loc de onoare, desigur, conform datinilor timpului, dar in Luca 16 inseamna mai mult decat atat si are de-a face cu noile concepte despre viata de apoi care apar in perioada celui de-al doilea Templu. Intr-un papirus ebraic din aceasta perioada se gaseste expresia “sanul lui Abraam, Isaac, si Iacov” care, conform unui articol pe Wiki, exprima credinta martirilor evrei ca dupa moarte ei vor fi primiti de Abraam, Isaac, si Iacov, si toti inaintasii lor vor aprecia jertfa lor, asa cum reiese din 4 Maccabei 13:17. Sheol/Hades, desi se refera in continuare la taramul unde se duc cei morti, este in acelas timp locul in care se face o despartire pe criterii morale, ceea ce sugereaza un sincretism cu elenismul. Unele suflete ajung in taramul unde vor duce o existenta usoara in pace si liniste, in “sanul lui Abraam” la evrei, sau Elysium la greci. Altii ajung in Gheena, care desi apare sub acest nume abia in Noul Testament, se refera la un loc unde cei rai sunt chinuiti prin foc, concept legat de ceea ce se intmplase in valea Ben-Hinom (Ieremia 19:2) cand Israelitii is ardeau copiii ca jertfa inchinata zeului Baal. La greci, acest taram numit Tartarus a fost initial un taram unde erau pedepsiti doar Titanii, era un fel de inchisoare conform spuselor lui Hesiod si Homer (cca. 700 BC) , dar mai tarziu Plato introduce ideea ca in Tartarus sufereau si oamenii care pacatuisera impotriva zeilor (vezi “Mitul lui Er” din Republica, cca. 380 BC). In Petru 2:4 este folosit acest termen (Tartarus) ca loc in care au fost “aruncati ingerii cazuti, inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata”. In ambele culturi, evreiesti si grecesti, cele doua taramuri opuse sunt despartite fie de ape, fie de prapastie. In Iliada lui Homer, Zeus spune ca Tartarus este mult mai jos decat Hades, “precum este pamantul fata de cer”, ceea ce in mod asemanator gasim si in Luca 16:23: bogatul “pe cînd era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sînul lui”.

Ce semnificatii are parabola lui Isus? Sunt cel putin cateva si le amintesc pe scurt.
1. In timp ce nu exista un consens printre teologi daca parabola pe care o foloseste Isus era o legenda care circula printre evrei sau este ceva inventat de Isus, este clar ca Isus foloseste aceasta ilustratie asa cum procedeaza de regula, pentru a sublinia o anume invatatura pe care o transmitea oamenilor dar foloseste concepte care erau cunoscute celor din timpul sau.
2. Isus incepe cu pilda ispravnicului necredincios (Luca 16:1-13), unde ideea centrala era ca ori procedezi ca “fiii veacului acestuia” care stiu sa foloseasca “bogatiile nedrepte” pe care le-au furat de la stapan cu scopul unui avantaj atunci cand vor fi scosi din ispravnicie (sa fie primiti in casa celor pe care i-au favorizat), ori esti credincios in toate lucrurile, mari si mici, pentru ca un ispravnic credincios nu poate sluji la doi stapani, si lui Dumnezeu, si banului.
3. Isus continua apoi prin a se adresa direct Fariseilor, care iubeau banii si isi bateau joc de Isus. Contextul in care este plasata discutia are de-a face cu o tema majora in predicarea lui Isus, si anume, “imparatia lui Dumnezeu”, un concept care trebuie analizat in mod serios pentru a fi inteles, devreme ce “legea si profetii au tinut pana la Ioan” (Botezatorul), dar acum cineva mai mare decat Ioan aducea oamenilor invataturi cu privire la o “imparatie”, nu ca acelea din “veacul acesta”, ci una in care, pentru a intra, trebuia sa dai “navala”, sa manifesti un interes mai presus decat pentru avutii materiale.
4. In pilda cu Lazar si bogatul nemilostiv (Luca 16:19-31) Isus foloseste notiuni deja cunoscute pentru a oferi doua invataturi principale. Una din ele este aceea ca este important cum traim acum, in viata aceasta, este important cum tratam oamenii, este important sa le fim de ajutor chiar si cand este vorba de niste “leprosi”, adica de pacatosi, de cei pe care in general ii desconsideram sau evitam. A doua invatatura este aceea ca nu este nevoie ca cineva sa fie inviat din morti pentru a crede ce spune, ci este importanta cunoasterea adevarului prin studiu. “Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei” se refera la studiu, la cunoastere. In Ioan 17:3 gasim “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”.
5. Din descrierea bogatului, imbracat in haine de culoare violet, care intotdeuna a simbolizat luxul si clasa nobila, regala, si din faptul ca el spune ca “in casa tatalui meu sunt cinci frati” pe care ar vrea sa-i ajute sa nu ajunga si ei in locul in care se afla el, intelegem ca bogatul ar putea sa reprezinte pe Saduchei, ca responsabili si preoti ai Templului, mai precis la Caiafa, ginerele marelui preot Ana care avea cinci fii. Despre cum tratau preotii pe “leprosi”, pe “vamesi”, sau pe Isus, nu cred ca trebuie sa mai amintesc aici.

Isus a vorbit oamenilor in termeni pe care ei puteau sa-i recunoasca, dar asta nu inseamna ca Isus valideaza conceptele oamenilor. In timp ce Isus afirma ideea unei judecati viitoare, in Matei 11:20-24, El prezice ca soarta Capernaumului, adica a oamenilor care au trait in Capernaum dar nu au luat aminte la cuvintele sau faptele lui Isus, va fi “pogorarea lor in Hades”, anume in acea sectiune rezervata celor care au facut ce este rau in aceasta viata, ca si in cazul bogatului din pilda cu Lazar. O alta aluzie la Hades gasim in Matei 16:18, unde se spune ca Isus, adresandu-se lui Petru, afirma ca Isus va cladi o biserica (oameni) pe care “portile Hades-ului n-o va putea birui”. Expresia “portile Hades-ului” se refera la un concept deja cunoscut. In secolul I AD circula ideea ca Abraam sta in fata acestor porti pentru a impiedica intrarea in Hades (din greseala?) a celor partasi la Legamantul iudaic.

Asemenea idei folclorice gasim si in alte pasaje din Noul Testament. In 1 Petru 3:19 Isus este prezentat ca, dupa ce a fost inviat “in Spirit”, s-a coborat in Hades pentru a “proclama” victoria Sa “spiritelor” rebele care sunt tinute in lanturi pana la ziua judecatii. Ca spiritele sau duhurile alea se refera la “ingeri” reiese si din 2 Petru 2:4, deja amintit mai sus cu referire la Tartarus, dar si din alte pasaje. In Epistola catre Evrei 1:7 (care se leaga de Psalmi 104:4 unde Dumnezeu este descris dupa iconografia lui Baal), Dumnezeu face din ingerii (sau mesagerii) Sai spirite/duhuri, asadar in Evrei 1:14 aceste spirite/duhuri indeplinesc o slujba in favoarea celor ce “vor mosteni mantuirea”. In Epistola lui Iuda, un singur capitol in care gasim mult folclor (ma intreb cum justifica crestinii conservatori “inspiratia” epistolei si locul ei in canonul Bibliei), la versetul 6 gasim aceeasi idee ca “ingerii care nu si-au pastrat vrednicia” sunt pusi “in lanturi vesnice, in intuneric”. Iar in Apocalipsa lui Ioan, Hades va fi el insus “aruncat in iazul de foc” (in Tartarus?), cu precizarea ca acesta reprezinta moartea a doua.

Desigur, mai sunt si alte intrebari legate de invatatura lui Isus la care as dori sa gasim raspuns. A predicat Isus o viata viitoare? Ce rol are invierea lui Isus cu privire la conceptul “imparatiei lui Dumnezeu”? Ce inseamna ceea ce spune Isus, ca in casa Tatalui sunt multe locasuri?

V

Pȃnă să intre Isus ȋn scena istoriei, evreii elenizaţi ai perioadei inter-testamentare adoptaseră deja credinţe multiple cu privire la viaţa de apoi, iudaismul fiind renumit pentru pluritatea conceptelor adesea contradictorii, de la o școală teologică la alta. Ȋnsuși faptul că marile partide ale iudeilor aveau opinii diferite cu privire la starea omului după moarte este un indiciu că evreii nu au avut niciodată o concepţie clară, venită prin ”inspiraţie”, cu privire la “viaţa de apoi”. Influenţa elenismului platonian care postula dualitatea materie-spirit a dus la adoptarea conceptului existenţei unui suflet nemuritor encapsulat ȋntr-un trup pieritor, preluată apoi de către mai toate formele de creștinism. Pe de altă parte, posibile influenţe din religia persană ȋn care se punea un accent deosebit pe ȋnviere ȋn ziua de apoi ȋn vederea judecăţii, pedepsirea celor vinovaţi și recrearea unei lumi ideale, s-au grevat pe angoasele religios-politice ale evreilor. Perioada robiei babiloniene și persane a favorizat conturarea unor puternice sentimente naţionale evreiești care nutreau justiţie și restaurare. Nu la ȋmpărăţia cerurilor și o dreptate ȋntr-o lume spirituală se gȃndeau evreii, ci aspiraţiile cu privire la Era Mesianică aveau ȋn vedere o restaurare a teocraţiei iudaice ȋn viaţa de aici și acum, cu instaurarea pe tronul davidic al unui Mesia eliberator. Mai tȃrziu ȋn creștinism, care ȋn opinia profesorului James Barr se pare că a fost chiar mai mult influenţat de zoroastrianism, concepţia privitoare la Mesia s-a modificat ȋn aceea că Mesia avea să conducă lupta finală ȋmpotriva lui Satan, pe care ȋl va ȋnvinge, ca apoi să creeze un “cer nou și un pămȃnt nou”.

Isus intră în istorie prin nașterea sa într-o familie de evrei. Tacit (în “Annals”) și Iosif Flaviu (în “Jewish Antiquities”) ne oferă referințe extra-biblice cu privire la existența lui Isus ca persoană istorică, dar nu ne oferă informații despre faptele sau ȋnvățăturile lui Isus. Astfel, singurele surse care ne oferă astfel de informații sunt cele patru Evanghelii așezate la începutul Noului Testament, deși ele au fost scrise probabil după epistolele Pauline. Fie că ceea ce citim sunt cu adevărat cuvintele sau faptele lui Isus, fie că avem niște biografii “romanțate” sau informații recirculate, suntem nevoiți să ne formăm o idee despre învățăturile lui Isus doar pe baza Evangheliilor.

Lectura Evangheliilor ne dezvăluie cȃteva realităţi incomode, mai ales pentru cei ce ȋși bazează hermeneutica pe “credinţa ȋn inspiraţie”, cum spunea domnul profesor. Mai ȋntȃi, Isus nu oferă nici un fel de informaţii despre starea omului după moarte, dar nici nu contestă credinţele populare curente. Dacă cineva m-ar intreba “de ce”, răspunsul meu ar fi “pentru că Isus nu a considerat că aceste lucruri erau importante”. Ȋnvăţăturile lui Isus s-au adresat nevoilor de zi cu zi ale oamenilor, anume, cum trebuiau să trăiască ȋn viaţa de aici și acum. Isus nu a contestat, de exemplu, cosmologia antică. Conceptele vechi ale sumerienilor și babilonienilor (pe care le găsim și ȋn Vechiul Testament) cu privire la un “tărȃm al morţii” ca fiind o zonă subpămȃnteană, se baza pe cosmologia lor, care includea ideea că pămȃntul, inclusiv zona subpămȃnteană numită la evrei Sheol, plutea și era ȋnconjurată de oceanul primordial. Dacă pămȃntul era plat sau rotund, dacă era sprijinit pe patru piloni sau plutea ȋn spaţiu conform legilor gravitaţiei, dacă se rotea ȋn jurul axei sale sau soarele se rotea ȋn jurul pămȃntului, dacă erau compartimente subterane ca Sheol, sau dacă tot uscatul era ȋnconjurat de oceanul primordial, și multe altele, nu aveau absolut nici o importanţă pentru oamenii cărora se adresa Isus. Ȋn aceeași măsură, condiţia omului după moarte, ȋnvierea, sau viaţa de apoi sunt noţiuni care depășesc capacitatea oamenilor de cunoaștere, atȃt atunci cȃt și acum. Isus se raportează la credinţele populare ale oamenilor doar pentru a le oferi ȋnvăţături practice care erau cu adevărat și ȋn mod universal valabile pentru viaţa aceasta, de genul “dacă vrei să intri ȋn viaţă, păzește poruncile”. “Ȋmpărăţia lui Dumnezeu” este ȋn primul rănd o atitudine faţă de adevăr, un mod de a trăi după ȋnvăţăturile lui Isus, iar intrarea ȋn ȋmpărăţie se face doar cȃt esti ȋn viaţă, nu după ce ai murit. Ȋn rugăciunea domnească, Isus spunea (Ioan 17:1-3): “Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice faptură, ca să dea viaţa veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”
O altă realitate este aceea că ucenicii, cȃt și cei care s-au convertit ulterior la creștinism, nu au ȋnţeles prea bine cum este cu viaţa de apoi, așa cum am menţionat deja. Găsim ȋn scrierile creștine referiri la “Sȃnul lui Abraam” ȋn care creștinii ȋncă credeau ȋn secolul al III-lea, ȋn scrierile lui Tertulian (155 -240), Hippolyt de Roma (170 – 235) sau ȋn apocrifa “Pocăinţa lui Origen” (de un autor necunoscut dar atribuită ȋn mod eronat lui Origen). Augustin de Hippo (354 – 430) credea de asemenea că cei drepţi care au murit sunt suflete fără trup care așteaptă fericiţi ȋn containere speciale ziua judecăţii, dovadă a faptului că neoplatonismul fusese asimilat “la greu” ȋn creștinism, așa cum rezultă și din “crezul creștin”. Despre “zona infernală” a locuinţei morţilor, am amintit deja că epistola 2 Petru 2:4 vorbește despre Tartar, zona mai joasă și ȋntunecoasă a Hades-ului, unde ȋngerii răi sunt deţinuţi și legaţi cu lanţuri ȋn așteptarea judecăţii. Să fie oare așa? Un pasaj similar celui din Petru găsim ȋn Epistola lui Iuda, la versetul 6. Şi tot Petru, “mȃnat de Duhul Sfȃnt”, ne spune ȋn 1 Petru 3:18 că “Isus a fost omorȃt ȋn trup, dar a fost ȋnviat ȋn duh”, și ne mai spune ȋn v. 19 și 20 că (ȋn duh) Isus “S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, cȃnd ȋndelunga răbdare a lui Dumnezeu era ȋn așteptare, ȋn zilele lui Noe”. Această idee că “Isus s-a coborȃt ȋn iad” este inclusă ȋn crezul creștin, dar mă ȋntreb, ce ȋnţeleg azi creștinii cȃnd recită acest crez? Exprimarea lui Petru este extrem de confuză iar referirea la duhuri/spirite, atȃt ȋn dreptul lui Isus cȃt și ȋn ce privește pe cei “din ȋnchisoare” de pe vremea lui Noe se referă tot la Sheol/Hades/Tartar, deși noţiunile astea sunt tulburi ȋn mintea lui Petru. Nu este de mirare că creștinismul a preluat aceste noţiuni neclare, astfel că se dezvoltă ȋn creștinism credinţa ȋntr-un spirit nemuritor (de negăsit ȋn Vechiul Testament), Tartarul sau Gheena devin iadul “cu foc și pucioasă” pe care ȋl regăsim ȋn credinţa creștinilor de astăzi, și “Sȃnul lui Abraam” devine Raiul, sau Paradisul. Toate acestea sunt indicii că, ori creștinii nu au ȋnţeles ȋnvăţăturile lui Isus, ori că Isus nu a lăsat ȋnvăţături clare ȋn legatură cu aceste noţiuni.

Pe langă faptul că majoritatea ȋnvăţăturilor lui Isus a fost fost exprimată ȋn metafore, Isus uneori s-a exprimat ȋn mod intenţionat laconic și evaziv cu privire la ȋnviere și viaţa de apoi. Să luăm de exemplu discuţia cu saducheii pe care o găsim in sinoptice. Saducheii au crezut că l-au pus binișor la colţ pe Isus cu o ȋntrebare dificilă. Dacă există o ȋnviere și o viaţă de apoi, a cui soţie va fi femeia care a fost pe rȃnd soţia celor șapte fraţi? Răspunsul lui Isus este ȋn doi peri: ”la ȋnviere, nici nu se vor insura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca ȋngerii lui Dumnezeu in cer”. Dar… saducheii nu credeau nici ȋn ȋngeri! Ce fel de argument era ăsta? Şi cum să le spui ȋnvăţătorilor Legii că “se rătăcesc pentru că nu cunosc Scripturile”? Foarte simplu! Isus le aduce aminte ca ȋn Lege scrie că Dumnezeu s-a recomandat lui Moise ca fiind “Dumnezeul lui Abraam, Isaac, și Iacov”. Nu-i clar? Păi nu e, că aceștia erau morţi de mult, dar Isus le spune “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii”. Unde erau vii? Ȋn Sheol? “Tare vă mai rătăciţi”! (smile).

“Profesorul” m-a apostrofat intr-un articol pe blogul său că mi-am pătat sufletul, că nu cred ȋn ȋnviere, că aș susţine că ȋnvierea vine din mitologie, deci nici Isus nu a ȋnviat, nu-i așa? (ȋntreba el retoric), deși eu nu am spus nimic din toate acestea. Ceea ce am ȋncercat să fac prin aceste mici articole a fost să trezesc interesul pentru ceea ce un prieten numea “arheologia ideilor”, adică nevoia de a ne revizui unele credinţe, nu neapărat pentru a le arunca la gunoi, ci pentru a le ȋnţelege mai bine istoria și semnificaţia. Sunt conștient că astfel de articole schematice, rezumative, prezintă riscul ca cineva să tragă concluzia greșită că dezvoltarea conceptului sau a credinţei ȋn “viaţa de apoi” a fost un proces simplu, strict liniar din punct de vedere cronologic și prin excelenţă determinist. Nu ȋntȃmplător unul din prietenii care au contribuit ȋn trecut la discuţii mi-a atras atenţia să nu mă poziţionez ȋntr-o extremă ȋn care să consider că toate ideile și tradiţiile iudaice au provenit din asimilarea altor culturi. Desigur, mă feresc să fac acest lucru deoarece știu că ȋn realitate lucrurile sunt mult mai complicate. Dar influenţe au fost, fie că le acceptăm sau nu, și conform celor spuse de G. Hermerén, aceste influenţe sunt fie pozitive, fie negative. Dacă X a avut o “influenţă negativă” ȋn creaţia lui Y asta Inseamnă că a cauzat o reacţie adversă, de respingere, cu privire la conceptul C. Adică Y a citit sau a aflat despre modul ȋn care X a prezentat conceptul C și a reacţionat ȋmpotriva lui X prezentȃnd o altă versiune a lui C. Asta a rezultat ȋn lucrări care sunt ȋn antiteză, sau polemică, cel puţin ȋn anumite aspecte. Pe de altă parte, “influenţa pozitivă” a lui X asupra lui Y rezultă ȋn lucrări similare și complementare ȋn ce privește conceptul C. Vechiul Testament este un bun exemplu ȋn care ȋntȃlnim atȃt evidenţe pentru influenţa pozitivă a scrierilor antecedente sau contemporane asupra autorului/autorilor biblici, dar și evidenţe pentru influenţa negativă, autorii biblici prezentȃnd ȋn mod diferit și contradictoriu anumite concepte din scrierile antecedente. Asta se poate observa mai ales ȋn primele capitole ale Genezei, ȋn povestirile creaţiei, unde considerentele polemice pot fi cheia de interpretare a acestui text antic. Ȋn loc de a inventa concordisme penibile ȋntre cunoștinţele actuale ȋn știinţele naturii și Geneza, avem nevoie de a ȋnţelege Geneza așa cum a fost intenţionată de autor. Dar asta este o altă temă…

VI – Final

Ȋn ȋncheierea acestei serii scurte (nu a subiectului, căci el este practic nelimitat), voi ȋncerca să răspund unor posibile ȋntrebări nerostite, de genul: “Bine, bine, ai spus despre sumerieni, babilonieni, evrei, perși, creștini, etc. dar tu ce crezi ȋn dreptul tău? A ȋnviat Isus? Crezi că va fi o ȋnviere? Crezi ȋn viaţa de apoi?” Sunt ȋntrebări legitime, cel puţin din partea celor care mă cunosc, dar aș vrea să precizez ȋnainte de orice că ceea ce voi spune ȋn continuare nu trebuie să fie adoptat de nimeni altcineva, ele fiind doar opinia mea pesonală.

Am gȃndit tema aceasta ca pe o provocare, nu doar a confraţilor mei de credinţă, ci a creștinilor ȋn general. Din cele observate de mine, cel puţin ȋn dreptul neo-protestanţilor, există o obsesie cu privire la “cer”, la “rai”, la “viaţa viitore”, pȃna la măsura ȋn care viaţa aceasta este neglijată, ca neavȃnd o altă importanţă decȃt ca o “pregătire” pentru viaţa viitoare. Să fie oare “cununa viitoare” singura motivaţie pentru a trăi o viaţă etică și morală pe acest pămȃnt? Mai precis, dacă n-ar fi această idee a unei vieţi viitoare superimpozată și supraevaluată, oare nu am mai avea motivaţia necesară pentru a trăi o viaţa frumoasă, implinită, și fericită pe acest pamȃnt? Personal, consider ca o mare favoare faptul că trăiesc, că sunt conștient de mine și de tot ceea ce mă inconjoară, oameni, artă, poezie, muzică, natură, visuri, speranţe, etc. Chiar dacă n-ar fi o altă viaţă sau existenţă, eu n-aș fi deloc dezamăgit. Nu pot fi de acord cu ceea ce spune Pavel ȋn 1 Corinteni 15:12-19, care este de fapt un argument circular, invalid și nenecesar. Ȋn v. 19 el spune: “Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea ȋn Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Chiar așa să fie? De ce am fi nenorociţi? Pentru că am căutat să fim morali și nu am comis tȃlhării, hoţii, crime, furturi, violuri, și toate relele pe care alţii “fără frică de Dumnezeu” le fac? Dacă am fost morali doar pentru a ajunge ȋn cer, mă tem că nu vom ajunge niciodată acolo.

A ȋnviat Isus? Eu cred că da, și nu pentru că aș avea dovezi, ci cred asta ȋn mod axiomatic, cum cred și ȋn existenţa lui Dumnezeu. E vreo greșeală că cineva crede ȋn ȋnviere sau viaţa de apoi? Nu. Nici o credinţă religioasă nu este ȋn mod intrinsec rea dacă nu face rău unei alte persoane. Cu ce mă deranjează că unii cred ȋn nemurirea sufletului? Sau cred că ȋn ziua ȋnvierii ȋși vor revedea rudele, prietenii și pe cei pe care i-au iubit? Nu e nici un rău ȋn asta. Şi dacă cineva nu crede ȋn astfel de lucruri, ce rău face altora cu necredinţa lui? Nu este omul liber să caute liniștea sufletească așa cum ȋși imaginează că este mai bine? Nu este și ea parte din ceea ce părinţii fondatori ai Americii au numit “the pursuit of happiness”? Crede cineva ȋn pomeni “de sufletul morţilor”? Nu-i nici o problemă. O facere de bine este o facere de bine, punct. Crede cineva că sufletul său se va reȋncarna după moarte ȋn alte fiinţe? E liber să creadă, cu ce mă deranjează asta pe mine? Crede cineva că există iad sau rai? Nu-i nici o problemă, poate că asta este o motivaţie pentru a fi mai atent cu propria viaţă. Problema cu adevărat spinoasă este cu teologii și pastorii care profită de credinţele oamenilor (pe care iniţial le-au indus ȋn ei) pentru a acapara bunuri nemeritate și nemuncite. Văd pe aici pancarde ameninţătoare de genul “Mȃine vei muri, și il vei vedea pe Dumnezeu!”, sau “Iadul e fierbinte, o-ho-ho! Pocăiește-te azi!” Dacă văd undeva o problemă cu credinţa religioasă este aceea pe care am menţionat-o in primul articol din serie, anume că unii oameni, puţini la număr ȋn comparaţie cu “restul”, au inventat tot felul de credinţe și superstiţii pentru a-i subjuga pe oameni, pentru a le răpi libertatea.

Dacă ȋnvăţ un lucru de la Isus, este acesta: ai grijă cum traiești ȋn viaţa aceasta, iar ȋn ce privește viaţa viitoare, las-o ȋn grija Tatălui. Eu unul știu că nu merit viaţa viitoare, așa că nu am nici o pretenţie. Dar am datoria și privilegiul, ca om, să fac deosebire ȋn mod raţional ȋntre bine și rău, ca apoi să aleg să fac ce este bine. Probabil ca nu voi reuși ȋntotdeauna (știu că nu am reușit), dar nu cred că Dumnezeu așteaptă de la mine o perfecţiune ireală, imposibilă, ci doar să fac tot ceea ce pot mai bine. Ȋn rest, e treaba Lui. Isus a vorbit ucenicilor săi cu o deosebită compasiune. Isus nu se adresează nouă ci se adresează ucenicilor cȃnd spune cuvintele acestea: “Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi”. (Ioan 14:1-3). Şi tot ucenicilor le spune: “Nu va voi lasa orfani, Ma voi intoarce la voi” (v.18). S-a ȋntors Isus la ei? I-a luat undeva? Nu. Dar Isus a știut că ucenicii aveau nevoie de mȃngȃiere și a făcut tot ce a putut pentru a-i pregăti pentru momentul despărţirii. Fiecare din noi trăim uneori momente cȃnd avem nevoie de speranţă. Și ȋn mod sigur, cȃnd candela arde ȋnspre stingere avem nevoie de o speranţă. Voi ȋncheia această serie printr-o parafrazare: dacă cineva dorește să trăiască, dorește un lucru bun.

5 comments

Skip to comment form

    • Aurel Ionica on November 2, 2019 at 10:54 am

    Adrian Ghitta
    ”In Iliada lui Homer, Zeus spune ca Tartarus este mult mai jos decat Hades, “precum este pamantul fata de cer”, … “

    Aici cred ca sursa dvs. a incurcat putin borcanele. Homer nu spune ca Tartarus si Hades sunt doua lucruri diferite, Hades era de fapt fratele lui Zeus care stapinea Tartarus-ul si mai tirziu Tartarus a ajuns sa poarte chiar numele zeului, ci ceea ce spune Homer este ca distanta de la cer la PAMINT este aceeasi ca distanta de la PAMINT la Tartarus care era sub pamint incit, o nicovala lasata sa cada din cer la pamint, ar dura noua zile sa tot cada si ar ajunge pe pamint in a zecea, iar daca aceeasi nicovala ar fi lasata sa cada de pe pamint in Tartarus/Hades, ar dura la fel noua zile sa tot cada si ar ajunge in Tartarus in a zecea. Ceea ce scholar-ii dvs. nu realizeaza este ca in scrierile antice, notiunile acestea ca “cer,” “pamint,” “Tartarus/Hades/subpamint,” si “ocean” nu descriu ralitati obiective ca domenii ale lumii naturale, ci se refera la categorii ale structurii piramidei societatii umane cu cei cu sabia mai lunga la virful piramidei und ese afla Zeus. Dar desigur ca este foarte ofensator ca unul ca mine sa supuna ca “scholar”-ii acestia care sunt superdestepti nu sunt de fapt in stare sa citeasca.

  1. @Aurel Ionică

    “ceea ce spune Homer este ca distanta de la cer la PAMINT este aceeasi ca distanta de la PAMINT la Tartarus care era sub pamint”

    Eu v-aș recomanda să recitiți Iliada și să ne dați aici “copy&paste” la pasajul amintit de mine. Deal?

    • Aurel Ionica on November 2, 2019 at 11:31 am

    Eu am dat “copy&paste” in articolul meu “6. Demythologizing Mythology” dar bineinteles ca nimeni nu citeste ce scriu eu iar dvs. nu trebuie sa dati “copy&paste” sa documentati ce spuneti deindata ce spuneti ce spun “scholar”-ii superdestepti ce spun numai bob numarat deoarece ei citesc “critic” si deci fara putinta de a gresi.

  2. Nu ca ar avea vreo importanta, dar va dau aici citatul din Iliada la care m-am referit, anume Hom. Il. 8.1

    ” [10] Whomsoever I shall mark minded apart from the gods to go and bear aid either to Trojans or Danaans, smitten in no seemly wise shall he come back to Olympus, or I shall take and hurl him into murky Tartarus, [15] far, far away, where is the deepest gulf beneath the earth, the gates whereof are of iron and the threshold of bronze, as far beneath Hades as heaven is above earth: then shall ye know how far the mightiest am I of all gods.” (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=urn:cts:greekLit:tlg0012.tlg001.perseus-eng1:8.1-8.40)

    • Aurel Ionica on November 2, 2019 at 7:36 pm

    Citatul dovedeste ca scholar-ii dvs. nu sunt in stare sa citeasca, exact ceea ce eu am spus mereu. Orice idiot antic ar fi inteles ca Tartarus si Hades sunt unul si acelasi lucru, si distanta dintre Tartarus si pamint este aceeasi cu distanta dintre cer si pamint, iar espresia “as far beneath Hades” inseamna “as far beneath [the earth is] Hades as heaven is above earth” si nu ca Tartarus este “beheath” Hades. Intrucit Hades is Tartarus sunt la aceeasi distanta sub pamint ca si distanta de la cer la pamint, rezulta ca Tartarus si Hades sunt acelasi lucru. Dar bineinteles ca nu am sa va conving eu ca scholar-ii dvs. nu sunt in stare sa citeasca si o s-o tineiti una si buna ca Hades se afla la aceeasi distanta sub pamint cum este distanta de la cer la pamint iar Tartarus se afla la distanta dubla sub pamint.

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.