Fiii lui Dumnezeu și fetele oamenilor

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

 

Geneza 6:1-4 este un pasaj recunoscut pentru cuvintele puţine și expresiile obscure, ceea ce face deosebit de dificilă ȋnţelegerea lui. Autorul Genezei ȋși demonstrează măiestria literară prin aceea că ȋn doar cȃteva cuvinte ne cam ȋnchide mintea tuturor. Diversele interpretări contradictorii sunt o dovadă pentru asta, iar teologii noștri nu aduc nici o lumină adiţională ci doar repetă ce au spus alţii. Vă propun să examinăm ȋmpreună acest pasaj.

„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, 2 fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. 3 Atunci, Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne[a] pururea în om, căci omul nu este decât carne păcătoasă; totuşi[b], zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” 4 Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.”

Ne atrag atenţia cȃteva noţiuni, ca: “fiii lui Dumnezeu”, “fetele oamenilor”, “carne păcatoasă”, “uriașii”, “vitejii”, “oameni cu nume”. Inainte de a le examina, voi trece ȋn revistă, pe scurt, cȃteva interpretări “tradiţionale”.

1. Fiii lui Dumnezeu sunt ȋngerii căzuţi și fetele oamenilor sunt, simplu, fetele oamenilor. Nephilim (tradus “uriașii”) sunt copiii rezultaţi din căsătoriile dintre fiii lui Dumnezeu și fetele oamenilor.
2. Fiii lui Dumnezeu sunt bărbaţii descendenţi din linia lui Set și fetele oamenilor sunt fetele din linia descendentă a lui Cain.
3. Fiii lui Dumnezeu sunt lideri (regi, luptători, etc.) sau fiii acestora.

Să le examinăm pe scurt.

Opinia 1: Această interpretare dăinuie din era pre-creștină, conturată ȋn iudaismul celui de-al doilea Templu și era interpretarea standard pe timpul lui Isus. Motivaţia ar fi că expresia “fiii lui Dumnezeu” se ȋntȃlnește ȋn cartea lui Iov (și Psalmi), unde are sensul de fiinţe divine, probabil zei sau fiii zeilor. Dacă ţinem cont că iudaismul provine dintr-o zonă ȋn care politeismul era numitorul comun, nu trebuie să ne mire că uneori apar ȋn Vechiul Testament expresii care sprijină această viziune. Un alt motiv ar fi acela că expresia ”fiii lui Dumnezeu” … “fetele oamenilor” sugerează o anume diferenţă de obȃrșie sau rang ȋntre cele două grupuri. Ȋn textele “apocrife” precum Cartea lui Enoh, Cartea Giganţilor, și Cartea Jubileelor se speculează “la greu” că “fiii lui Dumnezeu” ar reprezenta ȋngerii decăzuţi care s-au aprins de patimă după “carne străină” la vederea fetelor frumoase ale oamenilor. Ca atare, “le-au luat de neveste” și din această unire rezultă odrasle numite ȋn ebraică Nephilim, dar Septuaginta (și Cornilescu) traduce termenul prin “gigantes” (uriași). Prin prisma și influenţa acestor idei nu este de mirare că Pavel spune ȋn 1 Corinteni 11:10 “De aceea, femeia, din pricina ȋngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpȃnirii ei”. Petru și Iuda nu se lasă mai prejos, sugerȃnd, așa cum am mai amintit, că acei ȋngeri care s-au făcut vinovaţi de pasiuni carnale, luȃnd femeile oamenilor, au fost legaţi cu lanţuri și aruncaţi ȋn Tartarus pȃnă ȋn ziua judecăţii. Ceva mai tȃrziu, autori creștini ca Iustin Martirul, Clement de Alexandria, Origen, Eusebius, și alţii, au preluat aceste concepte și ele au devenit predominante ȋn creștinismul timpuriu.
Este destul de evident că această interpretare este o eroare grosolană și s-au scris deja volume ȋmpotriva acestei interpretări. Ȋn primul rȃnd, “obfuscarea” lui Dumnezeu este ȋmpotriva acestor “fii de zei” și versetul 3 deja arată că este vorba de omenire. Apoi cȃnd Dumnezeu spune că Duhul Său nu va rămȃne pururi ȋn om pentru că omul “nu este decȃt carne păcătoasă”, asta arată că autorul nu a intenţionat să se ȋnţeleagă că aici este vorba de fiinţe divine sau demonice. Iar potopul ar fi trebuit să rezolve situaţia, nu? Dar cum ar putea niște spirite să fie afectate de potop? Asta ca să nu mai spun că ȋngerii, nici ȋn cea mai optimistă versiune, nu sunt capabili de procreere. Şi dacă Nephilimii au fost rezultatul acestor căsătorii “nepermise”, cum a rezolvat potopul problema devreme ce Nephilimii au continuat să fie pe pămȃnt după potop? (vezi Numeri 13:33).

Opinia 2: Această interpretare, că expresia “fiii lui Dumnezeu” se referă la urmașii lui Set, așa zisa “linie credincioasă”, iar expresia “fetele oamenilor” se referă la fetele descendente din Cain, “linia păcătoasă”, este interpretarea preferată astăzi de mulţi evanghelici. Această interpretare a fost avansată de Sextus Julius Africanus (160-240 AD) care pur și simplu a mistificat textul Genezei, adică l-a reinterpretat “după ureche” fără să facă o exegeză serioasă. Augustin de Hippo, care a fost toată viaţa obsedat de patimi carnale, atȃt pe cȃnd le dădea frȃu liber de pe la 16 pȃna pe la 32 de ani, cȃt și după aceea cȃnd le-a sublimat prin excese de religiozitate, a preluat această interpretare, a dezvoltat-o și a promovat-o, ca apoi ea să devină standard printre creștini.
La Augustin păcatul pornește și se termină cu sexul, iar femeia, ȋncepȃnd cu Eva, este vinovata nr. 1 pentru răspȃndirea lui. E destul să te naști dintr-o femeie, adică să te atingi de ea (ca să nu mai amintim de relaţii sexuale), că ești deja un păcătos pierdut. De aici vine botezul copiilor la 8 zile, cȃnd nașa dă rotocoale altarului cu bebelușul ȋn braţe repetȃnd, la ȋntrebările popii, că “se lasă de Satana”.
“Sfȃntul” Augustin n-a fost primul care a echivalat păcatul, mai ales ”păcatul originar”, cu femeia și sexul. Apostolul Pavel spunea și el ȋn 1 Corinteni 7: “eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie”. O fi avut și el vreo obsesie? Nu știu, eu personal n-aș exclude posibilitatea asta, mai ales că astfel de cazuri s-au ȋntȃlnit mereu printre “credincioși”. Se pare că Pavel “a suflat și ȋn iaurt” și a rămas celibatar, dar ȋn Geneza Dumnezeu spune că nu este bine ca omul să fie singur și i-a făcut un ajutor potrivit, o femeie! Ȋn fine, ȋn concepţia lui Julius Africanus și Augustin, fiii lui Set care au luat pe “fetele oamenilor” s-au “stricat” prin căsătorie. Să fie ăsta un motiv raţional pentru distrugerea lumii, a oamenilor și, mai ales, a animalelor? Este posibil ca toţi urmașii lui Set să fi fost “fiii lui Dumnezeu” și este posibil ca toţi acești urmași să fi luat “fetele oamenilor” de neveste? Este posibil ca toate fetele descendente din Cain să fi fost “stricate”? Doar o minte bolnavă ar putea crede așa ceva. Şi dacă potopul a “rezolvat” problema, cum se face că imediat după potop Dumnezeu spune că nu va mai distruge lumea pentru că toţi oamenii se gȃndesc la rău din tinereţea lor? Cine, anume? “Neprihănitul” Noe și familia sa se găndeau numai la rău? Din ce spune povestea mai departe, se pare că da.

Opinia 3: Ideea că “fiii lui Dumnezeu” sunt fiii unor aristocraţi, lideri, sau regi, a fost avansată de unii teologi iudei din perioada medievală care au practicat un fel de teologie raţională. Ȋn special ȋn Targumul Aramaic se menţionează că “fiii lui Dumnezeu” erau doar oameni ridicaţi la un anumit rang social ȋnalt. Ne apropiem de adevăr. Dar abia Meredith Kline, un teolog american de renume, este cel ce va propune o interpretare solid ancorată ȋn contextul cultural-istoric al Genezei, anume, că “fiii lui Dumnezeu” se referă la regii sau conducătorii tirani care pretindeau “drept divin” de guvernare pentru a ȋnrobi populaţia și a o supune prin violenţă. Astfel de tirani au existat mereu ȋn istorie, așa cum reiese și din textele extrabiblice ale Mesopotamiei, Egiptului și Greciei, și chiar Geneza descrie pe Lamech ca un astfel de conducător violent.

Am fost surprins, dar și satisfăcut, cȃnd l-am citit pe Kline pentru că eu deja adoptasem această interpretare ȋn mod independent, pe baza studiilor mele modeste ale Vechiului Testament ȋn comparaţie cu textele mitologice ale popoarelor vecine cu Israelul. Dar spre deosebire de Kline, ȋn a cărui opinie Dumnezeu a aprobat sau chiar instituit un sistem de guvernare “divin” administrat cu sabia pe baza unui legămȃnt de vasalitate cu Israel, sistem care nu trebuia să fie copiat sau corupt de alte popoare, eu susţin contrariul, anume că Dumnezeu nu a instituit niciodată un sistem piramidal de guvernare administrat cu sabia. Ceea ce pare că face Yahve ȋn Vechiul Testament reprezintă doar fantezia evreilor care și-au făcut un Dumnezeu după chipul și asemănarea lor.

Redau mai jos, cȃt mai schematic posibil, fondul modelului meu interpretativ și cum ȋnţeleg pasajul din Geneza 6:1-4.

a. Pentateuhul și Vechiul Testament, ȋn general, sunt texte apologetice care au ca scop să justifice piramida ordinii mondiale ȋn vȃrful căreia se află Yahve, și numai Yahve, cȃt și poziţia imediat secundară a lui Israel (ca popor). De aceea tot ce au făcut Israeliţii este prezentat ca fiind voinţa sau comanda lui Yahve, și de aceea cȃnd poporul a cerut să aibă un rege, să fie „ca celelalte popore”, ei l-au respins pe Yahve, nu pe Samuel.

b. Povestirea creaţiei iniţiază descrierea acestei ierarhii, Yahve fiind singurul Creator care produce ordine din haos. Rabi Rashi ȋntr-un comentariu la cartea Genezei a spus că ȋn mod normal Pentateuhul ar fi putut foarte bine să ȋnceapă cu Exod 12:12, cu prima poruncă dată lui Moise. Dar creaţia a fost pusă la ȋnceputul cărţii pentru a arăta cine este Creatorul și proprietarul „cerurilor și pămȃntului”. Şi dacă proprietarul a vrut să dea un anume pămȃnt israeliţilor, cine s-ar putea opune voinţei lui Yahve?

c. Yahve crează omul “după chipul și asemănarea” sa și conferă omului anumite responsabilităţi ȋn administrarea planurilor secunde ale creaţiei (Gen. 1:27). Dar ȋn mod cert există o diferenţă de rang, de autoritate, ȋntre Dumnezeu și om, reprezentată de acea restricţie ȋn legătură cu pomul cunoștinţei binelui și răului.

d. “Păcatul” omului nu constă ȋn mȃncarea unui frunct sau ȋn călcarea unui porunci arbitrare a lui Dumnezeu. “Căderea” omului constă ȋn aceea că s-a unit cu șarpele, opozantul lui Yahve, care a sugerat omului că poziţia ȋn care a fost creat nu constituia adevăratul său potenţial ci că putea urca o treaptă mai sus, anume să fie ”ca Dumnezeu”. Există totuși o diferenţă ȋntre asemănare și identitate! Pretenţia omului de a cunoaște binele și răul ”ca Dumnezeu” stă la baza tuturor relelor din lume, adică este ceea ce despoţii, regii, și marii criminali au pretins: dreptul de a stăpȃni asupra altora este un “drept divin”. S-a mers pȃnă acolo ȋncȃt regii se considerau descendenţi ai zeilor, iar la egipteni faraonul era de fapt un zeu.

e. Naraţiunea potopului este o ficţiune literară ȋndreptată ȋn mod special ȋmpotriva Poemului Gilgamesh. Ȋn tableta I se spune că eroul Gilgamesh este plămădit de către zei, două părţi zeu și o parte om. El nu are egal printre oameni, atȃt este de puternic și viteaz, un rege imbatabil al cetăţii Uruk. El are drept să ia orice fată de la casa părinţilor pentru ¬a-și satisface plăcerile, iar cu ocazia oficierii unei căsătorii este primul care are relaţii sexuale cu mireasa ȋnainte de a o oferi mirelui. Gilgamesh este mȃndru și se războiește cu zeii. Cȃnd pornește ȋmpotriva lui Humbaba, “taurul cerului”, Gilgamesh spune prietenului său Enkidu, care a căutat să-l oprească: “voi merge totuși, și-mi voi face un nume”.

f. Autorul Genezei ironizează și discreditează astfel de eroi ca Gilgamesh ȋn introducerea povestirii potopului. “Fiii lui Dumnezeu” sunt acesti regi tiranici care pretind descendenţă din zei și “drept divin” de guvernare, mai bine zis asuprire, a oamenilor. Asemenea lui Gilgamesh, “fiii zeilor” (o traducere validă) iau fetele oamenilor de rȃnd după bunul lor plac. Odraslele rezultate din astfel de legături sunt acei Nephilimi, care ȋnseamnă “căzut” (căzut ȋn luptă), deoarece toţi cei ce trăiesc prin sabie, prin sabie ajung să moară, spunea asta și Isus. Aceștia, ”fiii zeilor” și odraslele lor, sunt oameni trufași și mȃndri, interesaţi doar de glorie, de a-și “face un nume”. Această uzurpare a ierarhiei “divine” care ȋl are ȋn vȃrf doar pe Yahve este sugerată ca fiind cauza potopului.

Ȋn articolul “Potopul ȋntr-o lume postdiluviană” am prezentat o interpretare a potopului biblic care pe unii i-a surprins iar pe alţii i-a enervat, și anume, am spus că autorul a compus ȋn așa fel această ficţiune ȋncȃt să constituie un argument ȋmpotriva ȋnsăși ideii unui cataclism universal așa cum era prezentată ȋn textele religioase Mesopotamice anterioare Genezei. Ceea ce n-am spus atunci este că ȋn introducerea evenimentului, cele patru versete sunt ȋmbibate de sarcasm și dezicere a tiranilor violenţi ca Gilgamesh. După potop, istoria se repetă. Oamenii se revoltă ȋmpotriva ierarhiei lui Yahve, dorind să-și stabileasca propriul “nume”, propriul sistem piramidal, dar Yahve intervine și distruge planurile oamenilor, deoarece singura ierarhie trebuie să fie cea a lui Yahve. Dacă impunerea ei trebuie făcută însă cu sabia, mă întreb cum se poate armoniza imaginea lui Yahve cu cea a Dumnezeului Noului Testament?

Leave a Reply