Legenda lui Keret şi căderea Ierihonului

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

 

O citire superficială a Bibliei bazată pe ideea că “textul este inspirat şi ca atare ȋl citeşti şi ȋnţelegi aşa cum este scris” va duce adesea la contradicţii ireconciliabile pe care cititorul le va ocoli prin a spune că “acestea sunt taine pe care le vom ȋnţelege cȃnd vom ajunge ȋn cer”. Personal cred că putem ȋnţelege orice text dacă ȋncercăm să ȋnţelegem contextul cultural-istoric ȋn care se afla autorul şi care au fost intenţiile sale atunci cȃnd a scris un text.

O discuţie deschisă de curȃnd de domnul Aurel Ionică pe Facebook despre căderea Ierihonului, aşa cum este descrisă ȋn cartea Iosua, ȋmi oferă ocazia să prezint acest articol ca un preludiu al unui studiu pe care urmează să-l prezint pe blogul personal ca episodul 7 din seria “Creation” ( scrisă ȋn limba engleză). Unul din aspectele pe care le voi aborda este dezvoltarea istorică a conceptelor de “săptămȃnă de 7 zile” şi “Sabat”, ca unul care cred că Geneza nu prezintă povestirile creaţiei ca reportaje de ştiri, ci ca teologie polemică ȋmpotriva mitologiilor politeiste ale vremii de pe poziţia unui monoteism ȋn dezvoltare.

Care era contextul cultural-politic al povestirii căderii Ierihonului? Ce vrea autorul să spună? Este acolo ȋn Iosua un reportaj de ştiri? Au patrulat evreii ȋmprejurul cetăţii timp de şase zile ȋn tăcere iar ȋn ziua a şaptea au patrulat de şapte ori după care au făcut gălăgie şi zidurile cetăţii s-au dărȃmat? Chiar dacă textul asta pare să spună, eu vă propun că alta era realitatea istorică.

Canaaniţii, ca de altfel majoritatea popoarelor din Mesopotamia, adoptaseră cultul zeului lunii, Sin/Suen (sau Nanna/Nannar ȋn sumeriană) cu centre importante ȋn Ur şi Harran. (Desigur, deja aţi făcut legătura că Abraam a plecat din Ur şi a ajuns ȋn Harran). Ȋnsuşi numele Ierihon vine de la numele zeului lunii, care ȋn religia canaanită era numit Yerach. Un alt loc ȋn Palestina legat de cultul zeului lunii era Beit-Yerach (Templul Lunii), pe malul de Sud-Vest al Mării Galileii.

Din punct de vedere politic şi administrativ, societăţile erau organizate ȋn unităţi teritoriale independente, cetăţi-state ȋn care trăiau regii, suita, şi armata lor, iar ȋn apropiere căteva sate ȋn care trăia populaţia obişnuită. Aceste cetăţi erau conduse de un rege “divin” care era “fiul” zeului principal al cetăţii. Cel mai adesea regele era şi mare preot, ceea ce rezulta ȋntr-o formă de absolutism maxim, aceea a statului religios.

Una din tradiţiile religioase importante era procesiunea de regenerare a zeului lunii, deci şi a regelui şi a regatului, la ȋnceputul fiecărui an ȋn luna Nisan, ȋn ziua a 14-a, care corespunde cu luna plină. Credeţi că Nisan a fost adoptată de evrei la comanda lui Yahve din Exod 12? Evreii au adoptat ȋntreg calendarul sumero-babilonian, unde Nisan era prima lună a anului de sute, sau chiar mii de ani, ȋnainte de organizarea poporului evreu prin revoluţia mozaică. Moise a luptat din greu să scoată din capul iudeilor tradiţiile moştenite de la popoarele din mijlocul cărora s-au desprins triburile proto-iudaice dar niciodată nu a reuşit pe deplin. Chiar şi astăzi, evreii serbează ȋn fiecare lună Kiddush Levana, sau “sfinţirea lunii”. Faptul că autorul cărţii Iosua plasează căderea cetăţii Ierihon ȋn preajma acestui festival, loveşte la temelia sistemului religios al canaaniţilor.

Este timpul să privim puţin la un artefact descoperit ȋn preajma anului 1930 prin excavările arheologice din preajma oraşului Ras Shamra, sau vechiul Ugarit. Este vorba de “Poemul regelui Keret”, trei tăbliţe de lut scrise ȋn cuneiformă care descriu o nuntă regală. Regele Keret era ȋntristat că niciuna din soţiile lui nu i-a oferit urmaşi. El Elyon, zeul canaanit suprem, i se arată ȋn vis lui Keret şi-i spune să ofere o jertfă mai ȋntȃi, iar apoi să se deplaseze spre cetatea Udum, armata ȋn faţă, iar ȋn urmă cȃntăreţii cu trompete. Ajuns acolo după o călătorie care a durat şapte zile, Keret trebuia să ȋncercuiască cetatea şi timp de şase zile să patruleze ȋn fiecare zi ȋn jurul cetăţii, fără să facă zgomot. Ȋn ziua a şaptea, ei aveau să facă un mare zgomot care a provocat chiar şi urletul animalelor din cetate. Regele cetăţii Udum, Pabel, a oferit aur şi argint regelui Keret, dar acesta a refuzat şi a explicat că el dorea ca Pabel să-i ofere pe fiica sa Hurriya ca soţie. Ȋn cele din urmă, Pabel a cedat, astfel că regele Keret o ia de soţie pe Hurriya, care avea să-i ofere trei fii.

Sunt cȃteva paralele ȋntre Legenda lui Keret şi povestirea din Iosua. Acestea au fost observate de diverşi şcolari biblici ȋncă de la descoperirea acestor tăbliţe de lut ȋn Ugarit. Desigur, nu se poate spune cu precizie că ar fi vorba despre un import direct al autorului cărţii lui Iosua din Legenda lui Keret, dar este posibil ca autorul lui Iosua să ironizeze o povestire ca aceea despre regele Keret. Din amănuntele remarcate de şcolarii biblici voi prezenta ceea ce este mai important.

1. Ȋn ambele povestiri este implicată divinitatea. El sfătuieşte pe Keret ce să facă, şi la fel procedează Yahve cu Iosua.
2. Ȋn ambele povestiri mai ȋntai merge armata, ȋar căntăreţii cu trȃmbiţele merg ȋn urmă.
3. Ȋn ambele povestiri evenimentele se petrec ȋn preajma festivităţilor caracteristice anului nou. Procesiunea de reȋnnoire a lui Baal, a regelui şi regatului se făcea pe 14 Nisan. Ȋn Iosua, abia ce se sărbătorise Paştele, la aceeaşi dată.
4. Ȋn ambele povestiri, apar două perioade de şapte zile, prima pentru călătorie, a doua pentru procesiunea ȋn jurul cetăţii.
5. Ȋn ambele povestiri procesiunea de ȋnconjurare a cetăţii trebuia făcută ȋn linişte ȋn fiecare zi timp de şase zile.
6. Ȋn ambele povestiri ȋn ziua a şaptea trebuia să se facă o mare gălăgie. Asta a dus la un deznodămȃnt ȋn favoarea lui Keret şi Iosua.
7. Ȋn ambele povestiri, aurul şi argintul erau “devotate” divinităţii.
8. Ȋn ambele povestiri femeia implicată avea să devină mamă a unei linii de moştenire regească. (David vine pe linia descendentă din Rahav).

Aşa cum am spus, nimeni nu spune că autorul cărţii Iosua a “copiat” din povestirea cu regele Keret. Asta probabil că a fost cȃndva sugerat de curentul istorico-critic de gȃndire cunoscut ca ”panbabilonianism”. Dar ȋn acelaş timp, sunt prea multe paralele ȋntre aceste două povestiri ca ele să fie pur accidentale. Asta mă duce la concluzia că povestirea din Iosua are un caracter polemic, de negare a validităţii cultului lui Sin/Nanna ca parte din revoluţia mozaică monoteistă.

16 comments

Skip to comment form

    • Aurel Ionica on 15/10/2019 at 6:17 pm

    Curata negare, coane Ghitta. Adica autorul biblic copiaza fara rusine pina si cele mai mici detalii, si prin faptul ca copiaza, asta inseamna ca neaga ce copiaza. Daca papagalicesti ce spune Nietzsche si Darwin, asta inseamna ca negi ceea ce spune Nietzsche si Darwin. Hai ca parca ma convertesci si eu la “logica” deoarece vada ca “logica” este la mare cinste.

  1. Don Aurel, unde spun eu că autorul biblic “copiază fără rușine”? Și unde spun eu că autorul biblic neagă legenda lui Keret? Mai citiți odată, zic, și poate veți înțelege mai bine… În rest, ce mai faceți? Sunteți bine?

    • Aurel Ionica on 15/10/2019 at 10:33 pm

    Pai cele 8 puncte nu sunt copiate din Keret? Si aceste copieri nu inseamna “negare a validităţii cultului lui Sin/Nanna”? Eu sunt bine si astept sa va reintoarceti in “tara fagaduita unde curge lapte si miere.”

  2. Nu, și nu. Paralelismul nu înseamnă copiere, ci este un procedeu literar pe care îl putem observa și în alte texte, cum ar fi cel al potopului. Dacă pentru dumneavoastră înseamnă copiere, asta înseamnă că și autorul Genezei copiază din Ghilgamesh, ori eu știam că sunteți de altă părere. Iar polemica împotriva cultului lui Sin/Nanna nu se află în structura povestirii, ci în conținutul ei.

    • Aurel Ionica on 16/10/2019 at 9:48 am

    Problema nu este daca “paralelism” inseamna copiere, deoarece orice paralelism este plagiat si deci copiere, daca nu cuvint cu cuvint, cel putin a ideilor, iar Geneza copiaza un pasaj din Gilgamesh, asta nimeni nu poate nega, ci problema este daca paralelism inseamna “negare” asa cum sustineti in incheierea articolului. Si daca polemica este in “continutul” povestirilor, unde este polemica deindata ce “continutul” este acelasi? In ce consta polemica? In faptul ca Sin/Nanna acum se numeste Yahweh? Polemica consta in faptul ca acum Sin/Nanna si Yahweh sunt acelasi drac?

  3. Eu nu spun că paralelismul este negare. Și în ce fel conținutul din Iosua este acelaș cu cel din Keret? Ierihonul era un centru al cultului lui Sin/Nanna. Nu cred că puteți contesta acest fapt. Iar în Iosua realitatea din povestire prezintă prăbușirea cetății ca operă a lui Yahve. În felul în care înțeleg eu, textul nu este doar apologetic, ci și polemic. Aștept articolul dumneavoastră și apoi mai discutăm.

    • Aurel Ionica on 16/10/2019 at 3:03 pm

    Pai textul biblic este fara discutie polemic, dar problema este in ce consta polemica aia? Inseamna ca daca nu mai numesti zeul lunii Sin/Nanna si-l numesti Yahweh ai desfiintat zeul lunii asa cum sustin scholar-ii dvs., sau textul este polemic in sensul ca in timp ce Iosua pretinde ca se inchina la Yaweh carind in chivot legea aia care spune sa nu ucizi, in realitate el se inchina la zeul lunii care era reprezentat de luna noua ce simboliza coarnele de taur ce se vede si acum pe steagurile musulmane in ciuda faptului ca musulmanii ar fi monoteisti dar concep zeul lor ca find cel cu coarnele cele mai mari si-i ia in coarne pe ceilalti asa cum face si Iosua cu toti locuitorii Ierihonului?

  4. Am să parafrazez una din obiecțiile lui Florin: dacă este așa cum spuneți și polemica autorului este îndreptată împotriva lui Iosua și a propriului popor, a fost o polemică foarte slabă și ineficientă devreme ce mii de ani textul a fost înțeles pe dos față de ce a intenționat autorul. Prin paradigma de interpretare pe care o adopt (cel puțin deocamdată), textul autorului evreu este polemic față de zeii și conceptele altor popoare, fiind în acelaș timp apologetic față de propriul zeu și popor. Să nu uităm că Legea este parte a legământului Sinaitic dintre Yahve și Israel, sau mai bine zis parte din o serie de reforme mozaice care ținteau organizarea unei națiuni.

    • Aurel Ionica on 16/10/2019 at 6:42 pm

    Partea slaba in pozitia dvs. ca polemica este impotriva zeului lunii care ar fi Yahweh si nu Sin/Nanna este ca dvs. presupuneti ca Iosua si Pentateucul au fost scrise in epoca bronzului cind se presupune ca Moise si Iosua au trait, si nu ca textul asa cum il avem noi a fost produs in forma pe care o avem dupa robia Babiloniana. Ca evreii dupa robia Babiloniana inca nu aveau o idee clara despre Yahweh si il confundatu cu zeul lunii sau cu alti zei egipteni sau din alta parte este este de neconceput. Cind Antioch Epifanul a incercat sa introduca inchinarea la Zeus-ul grecesc, toti evreii s-au rasculat. De aceea, sa presupui ca la data cind s-a editat textul Vechiului Testament in forma pe care o avem noi evreii se inchinau ca prostii la zeul lunii si la alti zei egipteni si acum cei care au produs textul voia sa-i convinga sa inlocuiasca acei zei la care se inchinau ei cu Yahweh nu cred ca vreun scholar ar sustine asa ceva. Asa ca scholar-ii pe de o parte sunt de acord ca textul a fost produs in perioada post-exilica, dar pe de alta parte, povestirile sunt din perioada tribala cind fiecare se inchina la cine il taia capul si habar nu aveau de Yahweh.

  5. “Partea slaba in pozitia dvs. ca polemica este impotriva zeului lunii care ar fi Yahweh si nu Sin/Nanna”

    Din nou, unde am spus eu așa ceva? Eu am spus că Ierihonul era un centru cultic al zeului Sin/Nanna, unul din zeii cărora se închinau Canaaniții. Da, s-au închinat în trecut și proto-evreii ca Abraam și strămoșii lui și de asta găsim “rămășițe” prin VT ca serbarea lunii noi și a celei pline, dar reforma mozaică a inclus respingerea politeismului și instaurarea lui Yahve ca singur zeu în vârful piramidei. Indiferent când este scrisă sau editată cartea lui Iosua, monoteismul Mozaic era dominant la iudei, deși poporul mereu se mai întorcea la obiceiurile vechi, cum au făcut cu Aaron și vițelul de aur sau mai târziu Ieroboam. Povestirea cu Ierihonul tocmai că era polemică împotriva lui Sin/Nanna, la care Canaaniții încă se închinau. Fie că vă place sau nu, autorul evreu le spune Canaaniților “zeul nostru e mai tare ca zeul vostru”!

    • Aurel Ionica on 16/10/2019 at 11:20 pm

    Cred ca nu ati inteles ce am spus eu. Cind textul acesta a fost alcatuit in forma pe care il avem noi in perioada post-exilica, ce canaaniti mai existau in Palestina si ce evrei se mai inchinau la tot felul de zei, inclusiv la zei ce existasera pe vremea lui Moise si a lui Iosua? Daca textul acesta a fost o “polemica,” trebuie sa fie o polemica imporiva a ceea ce evreii practicau in perioada post-exilica cind a fost alcatuit textul, or ce dovezi exista ca evreii se inchinau in perioada post-exilica la zeul lunii si la alti zei decit la Yahweh? Daca textul este o polemica pentru ca combate inchinare la zeul lunii si a sustine inchinarea la Yahweh, inseamna ca evreii din perioada post-exilica se inchinau la zeul lunii si nu se inchinau la Yahweh, or ce dovezi aveti pentru aceasta? Mie sa nu-mi spuneti ca pe vremea lui Moise si a lui Iosua existau israeliti care se inchinau la tot felul de zei ca textul pe care il avem noi nu a fost produs atunci si deci nu putea sa fie o “polemica” cu privire la ce practicasera Israelitii cu peste o mie de ani inainte. Textul pe care il avem noi a fost produs ca sa fie citit de evreii din perioada post-exilica si nu de Israelitii de pe vremea lui Moise si Iosua asa ca atunci cind dvs. il priviti ca tratind probleme de pe vremea lui Moise si a lui Iosua, textul nu mai are nici o valoare “polemica” deoarece cind a fost alcatuit el nu mai exista nici Moise, nici Aaron, nici Iosua, si nici cananitii din Ierihon macelariti de Iosua.

  6. Da, acum am înțeles mai bine ce ați spus. Cred că este necesar un răspuns mai amplu și voi putea face asta mai târziu, spre seară. Deocamdată cred că suntem de acord că această “istorie deuteronomică”, pe care Enciclopedia Britanică o plasează pe la 550 BC, este o rescriere a istoriei lui Israel. Întrebarea cheie este, de ce este rescrisă așa cum o avem? Iar răspunsurile noastre reflectă diferențele de perspectivă în înțelegerea textului și a istoriei.

    • Aurel Ionica on 17/10/2019 at 10:50 am

    Corect, cu perioada in care textul pe care il avem noi a fost definitivat suntem cu totii de acord, poate chiar si Florin. Or rolul “polemic” al unui text poate fi inteles doar cu referire la cititorii care aveau posibilitatea sa-l citeasca si nu cu privire la cititori care au trait cu mii de ani mai inainte si nu ar fi avut cum sa citeasca un astfel de text. Daca vreti sa spuneti ca textul pe care il avem reproduce povestiri vechi, atunci puteti spune ca textul are caracter “istoric” sau “documentar,” dar nu “polemic,” ceea ce cred ca ar fi pozitia lui Florin dar ma indoiesc ca dvs. ati subscrie la o astfel de pozitie. Dar chiar cind textul reproduce povestiri vechi ceea ce este adesea cazul in Vechiul Testament, povestirile respective sunt reproduse si adaptate ca sa se adreseze cititorilor contemporani cu textul cind a fost el compilat si nu cu referire la cititori care au trait cu mii de ani mai inainte sau cu mii de ani dupa, desi Florin ar sustine ca in textele profetice, profetii nu se adreseaza contemporanilor ci unor cititori care urmau sa traiasca la mii de ani dupa “profet.”

  7. Așa cum știți, eu consider textele VT ca fiind mai întâi apologetice și apoi polemice. Din ce am citit, “istoria Deuteronomistă” a fost scrisă de un autor evreu anonim și a început cu cartea Iosua, cândva în sec. VII BC, pe timpul regelui Iosia, apoi editată în timpul robiei babiloniene. Desigur, sunt șanse minime ca acțiunile descrise în cartea Iosua să aibă un corespondent istoric real, dar nu exclud posibilitatea. Deci, care este polemica, întrebați dumneavoastră? Sunt mai multe aspecte, nu doar polemice dar și apologetice.

    În primul rând autorul oferă o apologie a obținerii teritoriilor ocupate de evrei. Fie că au populat acele teritorii în termeni pașnici, așa cum sugerează unii specialiști, fie că s-au răsculat împotriva liderilor lor canaaniți, cum sugerează alți specialiști, autorul colorează istoria prin propria imaginație. Ideea centrală este că Yahve, care a creat “cerurile și pământul, le-a promis acele teritorii, prin Avraam, și acum Yahve “spune” lui…Moise, Iosua, etc. ce au de făcut, ba chiar duce greul luptei cu Ierihonul.

    Atât alegerea schemei povestirii căderii Ierihonului după șablonul mai vechi al Legendei lui Keret cât și plasarea temporală a acțiunii în preajma Paștelui și a Anului Nou în calendarul Babilonian nu s-au făcut la întâmplare. Schema “Keret” a fost aleasă cel puțin pentru aspectul acela al fiicei regelui cetății pe care Keret a asediat-o. Keret a cerut-o de soție pentru a-i oferi moștenitori întru perpetuarea regatului său. În cele din urmă o obține și apoi ea i-a oferit fii descendenți la tron. În Iosua, Rahav este salvată pentru ca apoi să devină mama lui Boaz, care apoi se căsătorește cu Ruth și ajungem pe linia asta la David, apogeul gloriei evreilor.

    Apoi ocuparea teritoriilor a inclus o luptă ideologică, religioasă. Toți zeii popoarelor vecine au fost tăgăduiți și singurul suveran impus, uneori cu sabia, a fost Yahve. Dumneavoastră spuneți “ce canaaniți mai trăiau în Palestina pe vremea robiei? Păi, cam toți, că doar nu au fost exterminați după cum spune legenda. Dar zeii ăia pe care evreii trebuiau să-i uite mereu au sălășuit în mintea și practicile evreilor. Unele obiceiuri erau prea vechi pentru a fi uitate. Și cucerirea de către Asirieni a regatului de Nord al Israelului a fost pusă pe seama idolatriei lui Ieroboam, care se întorsese la închinarea la Sin și făcuse doi viței din aur plasați la Bethel și Dan pentru ca israeliții să se închine lor. Să nu uităm că nu doar Sin era problema. Israeliții au curtat cu Baal, Tamuz, Ishtar, și alții, chiar și după robie, deși Florin susține că după robie “au terminat cu idolatria”. Nu cred. Probabil că robia babiloniană a fost timpul când se ajunge cât mai aproape de idealul de monoteism visat de Moise, dar poporul a continuat chiar și pe timpul apostolului Pavel cu închinarea la luna nouă, și ei fac și astăzi acest lucru (Kiddush Levana). Așadar, lupta asta împotriva zeilor păgâni n-a fost doar pentru timpul lui Moise sau Iosua, ci și după aceea. Era instructiv, atât pentru celelalte popoare (canaaniții, de pildă) cât și pentru iudei ca Sin/Nanna (și alți zei) să fie “puși la pământ”, ironizați, minimalizați, etc.

    Pe de altă parte, prisma prin care priviți dumneavoastră, că anume textul vrea să explice evreilor de ce au mers din robie în robie (adică pentru netrebniciile făcute de Iosua, David, sau alți “eroi” ai dumneavoastră) cu scopul de a-i feri pe viitor de a face astfel de greșeli și a evita înrobirea lor, n-a avut nici un rezultat!!! După robia babiloniană a urmat cea persană, asiriană, elenistă, și apoi romană. La ce bun toată “meșteșugia” de a nu prezenta pe șleau ci doar codificat, presărat printre “reality blockers”, învățături pe care nimeni nu le-a înțeles? Din perspectiva mea, pot înțelege mai bine de ce, pe timpul robiei, s-a conturat atât monoteismul iudeu, cât și alipirea lor de un ritual ca sabatul, făcând din el un simbol al unității lor naționale și supraviețuirii lor. Și așa înțeleg de ce în perioada robiei și după aceea s-au conturat năzuințele lor spre venirea unui Mesia (de fapt doi, unul politic și unul religios) care să revitalizeze națiunea și s-o ridice din nou la rangul gloriei davidice, care a rămas ca o obsesie și o Fata Morgana a lor până în zilele noastre. Motivele invocate de profeții și autorii biblici pentru robia lor au fost tocmai nesupunerea deplină lui Yahve, conform legământului făcut, și alunecarea în practicile vechi când (spune Iosua poporului) “dincolo de Eufrat strămoșii noștri se închinau altor zei”. Chestia asta i-a urmărit toată viața…

    • Aurel Ionica on 18/10/2019 at 1:49 pm

    Daca cei care au scris Iosua si Judecatori au vrut sa scrie o “apologie” de ce Yahweh a macelarit pe toti canaanitii pentru ca Israel sa poata ocupa tara aia “fagaduita” si de ce nimeni nu a fost in stare sa-i scoata pe ai afara din tara aia si ca atare, “apologetii” astia au aratat cum Iosua de fapt nu a fost in stare sa cucereasca tara si sa elimine pe canaaniti iar Israelitii nu numai ca nu i-au zis “mersi” lui Yahweh pentru masacrele pe care le facea pentru ei, dar ii intorceau curul la prima ocazie si nu numai ca nu tineau cont de Yahweh asta al lor, dar “apologetii” insista ca Israelitii faceau tot ce le placea fara sa tina cont de vreo lege, asa ca daca o astfel de “apologie” au scris ei, sau habar nu aveau de propria lor istorie, sau habar nu aveau cum se scrie o “apologie” si este clar ca nu erau in stare nici macar sa citeasca ceea ce scriau. Dar daca “invatatii” dvs. spun asta, cine sunteti dvs. sa puneti la indoiala ceea ce spun ei?

  8. În primul rând, vă faceți iluzii cu “învățații”, deoarece ei nu au avut o mai mare influență asupra mea decât ați avut dumneavoastră. În al doilea rând, cei care au scris Iosua și Judecători nu au vrut să scrie o apologie “de ce Yahweh a măcelărit pe toți canaaniții”, pentru că nimeni nu a măcelărit în realitate pe toți canaaniții, ci au compus un text pompos pentru a-și afirma grozăvia lor, cum Yahweh i-a ales pe ei în ciuda faptului că nimeni nu i-a ales. Apologia este pentru ei înșiși întru măreția propriului orgoliu. Dacă s-au făcut și netrebnicii și măceluri, desigur că ei doar au împlinit porunca lui Yahweh. Dacă au luat teritoriile altora, a fost pentru că Yahweh a decis să le dea acele teritorii, că doar Yahweh este creatorul și stăpânul creației. Și culmea ridicolului apologiei lor este că “abaterea de la legile lui Yahweh” a constat în a nu distruge uneori totul, așa cum “le-a fost poruncit”. Dar, așa cum spuneați, am să aștept să publicați următorul articol și-l voi aborda cu o minte deschisă. Sunt sigur că dacă voi fi influețat de un învățat ca dumneavoastră, atunci totul va fi ok. 🙂

Leave a Reply