Potopul ȋntr-o lume postdiluviană

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

 

Geneza ne prezintă un potop universal care a distrus ȋntreaga omenire, cu excepţia lui Noe, familia sa, și animalele care se aflau ȋn corabie. Creștinii conservatori ȋnţeleg acest potop ca un cataclism care s-a petrecut ȋn mod real, la o dată anume ȋn istoria pămȃntului. Degeaba le aduci argumente din fizică, geologie, paleontologie ori vreo altă ramură a știintei că acest cataclism universal nu a avut loc niciodată (deși inundaţii regionale au avut loc cu ocazia topirii gheţarilor din perioadele glaciaţiunilor). Degeaba le aduci argumente teologice că, luată ȋn mod literal, această povestire prezintă un Dumnezeu iraţional și cam nătăuc (asta este o cheie ȋn ȋnţelegerea textului, după cum vom vedea). Lenevia intelectuală de a săpa mai adȃnc și de a face un studiu comparativ al textelor antice continuă să-i ţină robi ai unei imaginaţii care ȋi ȋmpiedică să ȋnţeleagă ce a intenţionat autorul Genezei cu includerea ȋn capitolele 6-8 al unui potop universal. Vă propun ȋn acest articol că potopul biblic este un text polemic, postdiluvian. Cum adică ”postdiluvian”, ar putea ȋntreba cineva? Foarte bine: ȋnainte ca autorul Genezei sa compună povestirea potopului, deja circulau cu sute de ani mai devreme diverse mituri care descriau intr-o formă sau alta un cataclism universal pe care zeii l¬-au trimis pentru a distruge omenirea, motivele zeilor fiind arbitrare și iraţionale. Potopul biblic este o ripostă teologică la acele mituri politeiste, anulȃndu-le validitatea, zeii, și ȋn mod direct ideea unui potop universal.

Ideea de a scrie ceva pe această temă mi-a venit ȋn urma unor discuţii private “ȋn trei” ȋn care unul dintre interlocutori argumenta că texte cum ar fi Epopeea lui Gilgamesh nu ar vorbi despre un potop cu apă. Dar acest poem epic este doar unul dintre textele antice care vorbesc despre distrugerea omenirii de către zei prin potop de apa sau “diluviu”. Părerea mea a fost, și este, că textele care prezintă ideea unor catastrofisme globale (pȃnă la Apocalipsele din preajma anilor imediat inainte și dupa Anno Domini cȃnd apa este ȋnlocuită cu focul) prezintă aceste catastrofe folosind ideea de “potop” prin influenţa concepţiilor mitologico-cosmologice că ”ordine din haos” s-a făcut dintr-un ocean primordial pre-existent. Daca “ceva” nu a mers bine cu ordinea făcută iniţial (indiferent din ce motive), ce altă soluţie mai plauzibilă era decȃt aceea de a se aduce lumea la stadiul initial de ”haos” și ocean primordial, ca apoi să se facă din nou “ordine”? Deși Apocalipsa biblică, prin influenţele eleniste care au introdus ideea de “foc și pucioasă a Gheenei”, a prezentat, ȋn urma judecăţii finale, distrugerea pămȃntului și a celor de pe pămȃnt prin foc, ideea este aceeași, adică urmează să se facă o nouă “ordine din haos”, “un cer nou și un pămȃnt nou”.
Cȃteva mituri anterioare ale Mesopotamiei care au determinat reacţia autorului Genezei au fost poemele sumeriene despre eroul Gilgamesh datate cu aproximaţie 2100 – 2000 BC, versiunea akkadiană unificată a acestor poeme “Epopeea lui Gilgamesh” datată 2000 – 1600 BC, poemul akkadian “Atra-Hasis” datat 1650 BC, și un mit sumerian al creaţiei pe care istoricul Thorkild Jacobsen l-a numit “Geneza lui Eridu”, datat ȋn jurul anului 1600 BC. Fără să pretind acurateţe deplină, voi prezenta pe scurt partea narativă despre potop prezentă ȋntr-o formă sau alta ȋn aceste texte, deși temele lor depășesc scopul de a vorbi ȋn mod exclusiv despre potop.

Contextul prezintă o lume ȋn care există o pluralitate de zei, fiecare cu atributele și jurisdicţia sa cu privire la ordinea publică formulată/concepută dintr-un ocean primordial pre-existent. Conform acestor mituri, oamenii au fost creaţi pentru a scuti pe unii zei de munca asiduă a procurării hranei pentru ȋntreg panteonul zeilor. Primele orașe au fost ȋnfiinţate de zei și dreptul de guvernare a acestor orașe era un drept divin, atribuit de zei. De la un timp, Enlil, lider printre zei, este deranjat de faptul că oamenii s-au ȋnmulţit, de gălăgia oamenilor, de felul lor de a trăi, și convoacă un consiliu al zeilor principali unde propune distrugerea oamenilor prin potop. Unii zei, majoritatea ȋn consiliu, au votat cu zeul Enlil. Alţii, printre care Enki (sau Ea ȋn versiunea sumeriană), nu au fost de acord cu această hotărȃre. Prin urmare, Enki anunţă pe Atra-Hasis/Ziusudra/Utnapishtim (numele diferă de la un mit la altul) despre distrugerea care urma să vină și-i spune să construiască o corabie ȋn care să-și poată salva viaţa, el, familia lui, prietenii, și animalele de tot soiul. Corabia trebuia să fie pe căt de lată, pe atȃt de ȋnaltă, să aibă șase etaje, și să fie izolată cu smoală atȃt pe dinăuntru cȃt și pe dinafară pentru a rezista apelor.

Ȋn poemul lui Gilgamesh, cel mai bogat ȋn detalii și semnificaţii, se spune că ploaia și furtuna au durat șapte zile. Spectacolul era ȋnfricoșător chiar și pentru zei. Zeiţa Ishtar (varianta akkadiană a zeiţei sumeriene Inanna) regretă că a fost de acord cu Enlil pentru distrugerea lumii. După ce ploaia și furtuna s-au potolit, corabia se ancorează in muntele Nimush. Utnapishtim lasă un porumbel să zboare, dar acesta se ȋntoarce. Apoi, trimite o rȃndunică, dar și aceasta se ȋntoarce pe corabie. Ȋn cele din urmă Utnapishtim trimite un corb. Acesta nu se mai ȋntoarce pe corabie. Utnapishtim lasă animalele să repopuleze pămȃntul și aduce apoi o jertfă. Mirosul de carne prăjită atrage zeii ȋn jurul jertfii “ca muștele ȋn jurul unui hoit”, dar Ishtar spune ca Enlil nu ar trebui să fie anunţat de ospăţ pentru că a fost cel care a cauzat distrugerea lumii. Enlil, desigur, află că Utnapishtim a scăpat și se ȋnfurie. Dar Enki ȋl ia la rost pe “șef” pentru graba șȋ nesocotinţa hotărȃrii sale de a distruge lumea pentru un motiv atȃt de trivial. Enlil ȋși recunoaște iraţionalitatea, și ca recompensă acordă lui Utnapishtim nemurirea.

Din nefericire, creștinii apologeţi ai Scripturii, pe care o socotesc singura sursă de ȋncredere cu privire la adevărul istoric, vor schimonosi orice text premergător textelor biblice pentru a elimina posibilitatea ca Biblia să fi fost “influenţată” de alte scrieri mai vechi. Se merge uneori pȃnă la negarea oricăror paralele, chiar și ale celor mai evidente, din teama de a nu submina ”adevărul revelat”. Păcat, pentru că oamenii nu sunt atȃt de proști pe cȃt acești creștini ar dori să fie. Oamenii “din lume” citesc mai mult, au o cultură mai vastă, cunosc mai multă istorie universală, au cunoștinţe mai aprofundate din știinţele naturii, și nu pot accepta “explicaţiile” ridicole oferite de apologeţi. Aceștia, chiar dacă sunt și erudiţi printre ei, vor sugera că de fapt ceilalţi autori s-au ínspirat din textele Scripturii, dar, pentru că erau niște nelegiuiţi, au distorsionat adevărul istoric relatat de Scriptură. Acești apologeţi neglijează dovezile istorice, literare, știinţifice și culturale că texte mult mai vechi decȃt Geneza au prezentat, ȋn premieră, idei pe care apoi autorii biblici le-au folosit, fie pentru a le discredita, fie pentru a le prelucra ȋn fabricarea propriilor tradiţii. Ceea ce este ȋnsă cel mai grav, este că acești apologeţi nici măcar nu ȋnţeleg Scriptura.

Autorul Genezei știa bine ceea ce se vehicula ca ”scriptură” pe vremea sa și a reacţionat ȋmpotriva ideologiilor prezente ȋn diferite mitologii. Ideea unui potop universal care ar fi distrus cȃndva omenirea din capriciul unor zei era ridicolă chiar și pe vremea lui, ca să nu mai spun cȃt de ridicolă este ȋn zilele noastre, cȃnd cunoaștem mult mai mult despre legile naturii și istoria pămȃntului. Autorul Genezei, folosind paralele care nu puteau rămȃne neȋnţelese de către cei cărora s-a adresat, și folosind un limbaj mitologic asemănător, lovește ideea unui potop universal la temelie, prin ceea ce un prieten a cuprins ȋntr-o frază extrem de semnificativă: Geneza distruge ideea unui potop universal prin “reducere la absurd”, sau “argumentum ad absurdum”. Ce este asta?

“Reducerea la absurd”, conform unei definiţii pe Wikipedia, este un argument logic care intenţionează să denunţe, să anuleze o afirmaţie, arătȃnd că acea afirmaţie duce ȋn mod inevitabil la un rezultat absurd, ridicol. Acest tip de argument poate să fie folosit de asemenea pentru a sprijini, sau dovedi, o afirmaţie arătȃnd că dacă afirmaţia ar fi neadevărată ar duce la un rezultat absurd sau imposibil.
Potopul biblic, ȋn ansamblu, reprezintă un astfel de “argumentum ad absurdum”. Cȃteva elemente ne atrag atenţia ȋn mod deosebit.

      1. Motivele potopului sunt absurde. Geneza 6:1 amintește aceeași idee menţionată ȋn mitologii, că oamenii ”au ȋnceput să se ȋnmulţească pe faţa pămȃntului”. Păi nu le-a zis Dumnezeu cȃnd i-a creat pe oameni să se ȋnmulţească și să umple pămȃntul? Unii spun că Nephilim ar fi fost cauza, dar Nephilim au fost și ȋnainte de potop, și după potop. Alţii spun că Geneza 6:5 arată motivul, anume că “răutatea omului era mare pe pămînt, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. Asta este pur și simplu o imposibilitate. Nici cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut omenirea nu se pot califica astfel ȋncȃt “toate ȋntocmirile gȋndurilor din inima lor să fie Indreptate ȋn fiecare zi numai spre rău”. Ȋn Gen. 6:6 apare o altă iraţionalitate, anume aceea că “I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pămînt, şi S-a mîhnit în inima Lui”, ca și cum Dumnezeu a creat pe om fără să știe prea bine ce face sau ce avea să se ȋntȃmple (cum l-a creat pe Lucifer/Satana fără să știe ce avea să se ȋntȃmple). Iar ȋn Gen. 6:7 este culmea iraţionalităţii: “Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut, de la om pînă la vite, pînă la tîrîtoare, şi pînă la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut”. Ȋn primul rȃnd oamenii au fost la fel de răi și după potop la fel ca ȋnainte de potop sau chiar mai răi. Apoi, ce vină au avut animalele? Şi cum se ȋmpacă această anihilare totală cu ceea ce spune Dumnezeu ȋn finalul zilei a șasea a creaţiunii, cȃnd “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune”. Așa cum aminteam mai sus, povestirea lasă impresia că prima creaţie a “ordinii din haos” a eșuat și atunci Dumnezeu hotărăște să șteargă totul, ca un profesor care șterge tabla cu un burete pentru a scrie ceva nou.
      2. Geneza 6:8-22 prezintă o altă reducere la absurd. Dacă ȋn mitologiile precedente Genezei avem o multitudine de zei care sunt ȋn dezacord și chiar se luptă ȋntre ei, unii pentru distrugerea lumii (El et comp.), alţii pentru salvarea ei (Enki et comp.), ȋn Geneza avem un singur Dumnezeu care hotărăște atȃt să distrugă lumea, cȃt și să o salveze! Apoi, Noe era, chipurile, un om “neprihănit”. Nu era nici pe departe, pentru că citind povestirea mai jos, după potop Noe se ȋmbată de vin, se dezbracă ȋn nudul gol și se culcă ȋn mijlocul cortului familial, iar cȃnd se trezește mahmur din beţie și află că a fost văzut de Ham, ȋl blestemă pe Canaan, nepotu-său, care nu a avut nici o vină ȋn toată tărășenia! Aceeași ierarhie bazată pe violenţă pe care a stabilit-o Cain și urmașii săi, o stabilește acum Noe, neprihănitul, prin binecuvȃntări și blesteme.
      3. Finalul potopului (Gen. 8:20-22) prezintă din nou o reducere la absurd. Mai ȋntȃȋ avem ideea că Noe ”a adus arderi de tot pe altar” și că “Domnul a mirosit un miros plăcut”, ca și cum Dumnezeu se comportă ca zeii din mitologii și adulmecă mirosul de carne arsă ca ceva plăcut Lui. Mai mult, Dumnezeu se contrazice pe Sine cȃnd, după ce provocase potopul pentru că oamenii se gandeau tot timpul la rău, acum spune: „Nu voi mai blestema pămîntul, din pricina omului, pentru că întocmirile gîndurilor din inima omului sînt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut”. Se poate o iraţionalitate mai evidentă ca aceasta?

     

  1. Ȋn concluzie, sugerez că ȋntreaga povestire a potopului biblic este un argument ȋmpotriva ideii unui potop universal care a distrus ȋntreaga creaţie pe care ceva mai devreme Dumnezeu o numise “foarte bună”. Cunoștinţele actuale din știinţele naturale sunt dovadă puternică ȋmpotriva ideii că așa ceva s-a ȋntamplat ȋn mod real pe pămȃnt. Dumnezeu a creat oamenii atȃt cu capacitatea de a distinge ȋntre bine și rău, cȃt și cu libertatea de a alege. Judecata finală a lui Dumnezeu nu trebuie neapărat să se soldeze cu distrugerea lumii prin foc, adică un nou potop care să reducă lumea la “haosul iniţial” ca apoi să creeze “un cer nou și un pămȃnt nou”. Decȃt să speculăm texte, să trăim frumos, zic.

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.