Adaptarea celulei de cancer

Dogma neo-darwiniană în ce priveşte adaptarea organismelor şi supravieţuirea speciei a fost din nou (pentru a câta oară?) ridiculizată de biologia experimentală, acea ramură a ştiinţei urâtă de ideologii activişti ai neo-darwinismului. Când spun “ridiculizată” mă refer la interpretarea mea a unei realităţi de bun simţ, observabilă, dar nerecunoscută oficial din motive lesne de înţeles.

Acum două-trei zile, pe 7 noiembrie, revista Science a publicat un articol care mi-a atras atenţia: “Adaptive mutability of colorectal cancers in response to targeted therapies” , termenii cheie fiind “adaptive mutability …. in response to…” (mutaţii adaptative … ca răspuns la…).

Mai întâi, mutaţiile adaptative “ca răspuns la” nu au fost acceptate pentru multă vreme de neo-darwinism, în ciuda evidenţelor de laborator observate încă de prin anii 1940s, evidenţe care au fost mistificate prin interpretări pur teoretice bazate pe dogma “noii sinteze”, cum se poate observa din articolul publicat în 1943 de S. E. Luria şi M. Delbrück „Mutations of Bacteria From Virus Sensitivity to Virus Resistance”. Neo-darwinismul, care a fost fondat pe ideea mutaţiilor aleatorii în ADN ca sursă a oricăror variaţii în genom, inclusiv şi mai ales a celor pozitive care ar explica diversitatea formelor de viaţă, a susţinut că adaptarea organismelor la schimbările de mediu se datorează faptului că, antecedent schimbărilor de mediu, anumite organisme (nişte mutanţi) deja posedau noi caracteristici datorită unor mutaţii aleatorii care s-au dovedit a fi benefice în condiţiile noi intervenite prin schimbările de mediu. Acest postulat nu a fost niciodată validat de biologia experimentală!

Articolul publicat săptămâna aceasta în Science confirmă ceea ce am repetat adesea, şi anume că adaptarea la schimbările de mediu este un răspuns, o reacţie a organismului la stresul provocat de noile condiţii de mediu. Şi fie că vorbim de organisme unicelulare ca bacteria, sau eukariotice cum este cazul în acest experiment efectuat pe celule canceroase (care şi ele doresc să supravieţuiască, nu?), această excepţională capacitate a organismelor de a se adapta la noi condiţii de stres face apel, dacă este necesar, la modificări în genom prin mutaţii intenţionate, adaptative, non-aleatorii. Să amintim câteva lucruri în legătură cu recentul experiment raportat în Science.

Deoarece este un articol accesibil doar pe bază de abonament, cititorul ocazional poate afla din Rezumatul articolului că cercetătorii au pornit de la realitatea că rezistenţa dobândită de celulele de cancer la drogurile aplicate este un factor care limitează succesul acestor terapii. Se menţionează apoi faptul că opinia predominantă (neo-darwiniană) este aceea că rezistenţa acestor celule este un “fait accompli”, adică o realitate deja existentă: înainte de a se iniţia tratamentul, cancerul deja conţine celule mutante rezistente la drog. (Desigur că în articol, înainte de a se prezenta experimentul efectuat în laborator, se plăteşte mai întâi tribut dogmei neo-darwiniene, afirmându-se că Luria şi Delbrück „au demonstrat” în 1943 că „rezistenţa bacteriilor la atacurile viruşilor se datorează mutaţiilor aleatorii care s-au produs spontan, în lipsa selecţiei”. Luria şi Delbrück nu au demonstrat nimic de fapt, se poate observa asta citind articolul la care am trimis, decât că au oferit o explicaţie pur teoretică, aşa cum este admis pe faţă în articolul lor din 1943, la rezistenţa bacteriilor la antibiotice în lumina dogmei noi a neo-darwinismului, o nebuloasă cu informaţii destul de sumare la acel moment).

După acest „act devoţional”, cercetătorii recunosc că deja se ştie că bacteriile, pentru a-şi mări şansa de a supravieţui în condiţiile de stres provocate de mediu (prezenţa antibioticelor, de ex.) îşi măresc viteza mutaţiilor în genom, care de regulă este destul de mică, aceste mutaţii fiind numite „mutaţii adaptative” pentru că sunt intenţionate, se urmăreşte un scop anume (vezi aici şi aici). Ele nu sunt simple mutaţii aleatorii deoarece mutaţiile aleatorii se produc într-un mediu relativ neutru, constant, şi se produc fără nici un scop, fără un discernământ dacă ele vor fi spre binele sau în defavoarea organismului. De altfel, este demonstrat că marea majoritate a mutaţiilor aleatorii sunt detrimentale organismului. Pornind de aici, cercetătorii au emis ipoteza că ar fi posibil ca şi în cazul celulelor canceroase să se producă acelaşi fenomen, astfel încât celulele canceroase efectuează modificări în genom cu scopul de a evita efectul distructiv al drogurilor folosite de terapii. Acesta a fost raţionamentul efectuării studiului. Ce s-a observat? Ce fel de modificări au loc în genom în urma stresului provocat de terapiile anti-cancerigene şi cum duc aceste modificări la o şansă sporită de supravieţuire a celulei canceroase?

Lăsând la o parte limbajul de specialitate al articolului, ce s-a observat este că celulele canceroase sunt capabile, ca urmare a stresului provocat de drogurile folosite în terapiile anti-cancer, să-şi modifice mecanismele de reparare şi multiplicare a ADN-ului cu scopul de a facilita creşterea ratei mutaţiilor adaptative şi astfel a-şi îmbunătăţi şansele de supravieţuire, la fel ca în cazul micro-organismelor. Mai mult, dacă terapia a fost de scurtă durată, celulele canceroase care au răspuns prin această rată crescută a mutaţiilor adaptative şi-au modificat din nou aceste mecanisme şi au revenit la starea iniţială, adică aceea de a fi sensibile la terapie. Spre deosebire, terapia de lungă durată a dus la celule care au obţinut rezistenţă permanentă la droguri şi au rămas insensibile la aplicări ulterioare a terapiei.

Reacţiile de adaptare şi dobândire a rezistenţei la droguri includ câteva aspecte importante:

• Terapia produce mai întâi scăderea ratei de creştere şi înmulţire a celulei de cancer
• Terapia duce apoi la inhibarea sistemelor de detectare şi corectare a greşelilor de copiere (care în condiţii normale asigură o eficienţă impresionantă a procesului de copiere a ADN-ului) prin o expresie redusă a genelor responsabile
• Terapia provoacă o schimbare în ce priveşte rolul enzimei polimerază care este implicată în reproducerea ADN-ului şi este de mai multe tipuri. Tipul de polimeraza care oferă fidelitate maximă în procesul de copiere este inhibată şi apoi înlocuită cu un tip de polimerază de joasă fidelitate care este activată, generând astfel acurateţe redusă, procesare lentă şi absenţa capacităţii de „proofreading”, de verificare a produsului copiat pentru a se detecta şi repara greşelile de copiere. Asta poate duce la împerechere defectuoasă a nucleotidelor şi ridicarea ratei mutaţiilor în genom.
• În mod remarcabil, odată ce celula de cancer dobândeşte rezistenţă permanentă la drogurile specifice terapiei, toate procesele generate cu acest scop amintite mai sus încetează şi celula revine la metabolismul iniţial pentru a se menţine stasis, echilibrul metabolic şi supravieţuirea celulei.

Articolul din Science oferă amănunte interesante pentru cei interesaţi. Echipa de cercetători a postulat că în timp ce organismele multicelulare nu posedă în general capacitatea caracteristică de mutagenesis indusă de stres a micro-organismelor monocelulare, celula de cancer care a pierdut capacitatea de echilibru metabolic prin afectarea negativă a ţesuturilor sale se comportă ca un organism monocelular, adică recurge la aceste procese ”ancestrale” care, iată, spun specialiştii, persistă şi la nivelul organismelor multicelulare, în acest studiu fiind vorba de celula canceroasă, care fie că este supusă unui stres oncogenic prin terapii medicamentoase, fie că este supusă unui stres de hipoxia, de sufocare, reacţionează printr-o suită de mecanisme menite să-i confereze rezistenţa şi supravieţuirea. În mod intenţionat!

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.