Dogma neo-darwiniană în ce priveşte adaptarea organismelor şi supravieţuirea speciei a fost din nou (pentru a câta oară?) ridiculizată de biologia experimentală, acea ramură a ştiinţei urâtă de ideologii activişti ai neo-darwinismului. Când spun “ridiculizată” mă refer la interpretarea mea a unei realităţi de bun simţ, observabilă, dar nerecunoscută oficial din motive lesne de înţeles.

Acum două-trei zile, pe 7 noiembrie, revista Science a publicat un articol care mi-a atras atenţia: “Adaptive mutability of colorectal cancers in response to targeted therapies” , termenii cheie fiind “adaptive mutability …. in response to…” (mutaţii adaptative … ca răspuns la…).

Mai întâi, mutaţiile adaptative “ca răspuns la” nu au fost acceptate pentru multă vreme de neo-darwinism, în ciuda evidenţelor de laborator observate încă de prin anii 1940s, evidenţe care au fost mistificate prin interpretări pur teoretice bazate pe dogma “noii sinteze”, cum se poate observa din articolul publicat în 1943 de S. E. Luria şi M. Delbrück „Mutations of Bacteria From Virus Sensitivity to Virus Resistance”. Neo-darwinismul, care a fost fondat pe ideea mutaţiilor aleatorii în ADN ca sursă a oricăror variaţii în genom, inclusiv şi mai ales a celor pozitive care ar explica diversitatea formelor de viaţă, a susţinut că adaptarea organismelor la schimbările de mediu se datorează faptului că, antecedent schimbărilor de mediu, anumite organisme (nişte mutanţi) deja posedau noi caracteristici datorită unor mutaţii aleatorii care s-au dovedit a fi benefice în condiţiile noi intervenite prin schimbările de mediu. Acest postulat nu a fost niciodată validat de biologia experimentală!

Articolul publicat săptămâna aceasta în Science confirmă ceea ce am repetat adesea, şi anume că adaptarea la schimbările de mediu este un răspuns, o reacţie a organismului la stresul provocat de noile condiţii de mediu. Şi fie că vorbim de organisme unicelulare ca bacteria, sau eukariotice cum este cazul în acest experiment efectuat pe celule canceroase (care şi ele doresc să supravieţuiască, nu?), această excepţională capacitate a organismelor de a se adapta la noi condiţii de stres face apel, dacă este necesar, la modificări în genom prin mutaţii intenţionate, adaptative, non-aleatorii. Să amintim câteva lucruri în legătură cu recentul experiment raportat în Science.

Deoarece este un articol accesibil doar pe bază de abonament, cititorul ocazional poate afla din Rezumatul articolului că cercetătorii au pornit de la realitatea că rezistenţa dobândită de celulele de cancer la drogurile aplicate este un factor care limitează succesul acestor terapii. Se menţionează apoi faptul că opinia predominantă (neo-darwiniană) este aceea că rezistenţa acestor celule este un “fait accompli”, adică o realitate deja existentă: înainte de a se iniţia tratamentul, cancerul deja conţine celule mutante rezistente la drog. (Desigur că în articol, înainte de a se prezenta experimentul efectuat în laborator, se plăteşte mai întâi tribut dogmei neo-darwiniene, afirmându-se că Luria şi Delbrück „au demonstrat” în 1943 că „rezistenţa bacteriilor la atacurile viruşilor se datorează mutaţiilor aleatorii care s-au produs spontan, în lipsa selecţiei”. Luria şi Delbrück nu au demonstrat nimic de fapt, se poate observa asta citind articolul la care am trimis, decât că au oferit o explicaţie pur teoretică, aşa cum este admis pe faţă în articolul lor din 1943, la rezistenţa bacteriilor la antibiotice în lumina dogmei noi a neo-darwinismului, o nebuloasă cu informaţii destul de sumare la acel moment).

După acest „act devoţional”, cercetătorii recunosc că deja se ştie că bacteriile, pentru a-şi mări şansa de a supravieţui în condiţiile de stres provocate de mediu (prezenţa antibioticelor, de ex.) îşi măresc viteza mutaţiilor în genom, care de regulă este destul de mică, aceste mutaţii fiind numite „mutaţii adaptative” pentru că sunt intenţionate, se urmăreşte un scop anume (vezi aici şi aici). Ele nu sunt simple mutaţii aleatorii deoarece mutaţiile aleatorii se produc într-un mediu relativ neutru, constant, şi se produc fără nici un scop, fără un discernământ dacă ele vor fi spre binele sau în defavoarea organismului. De altfel, este demonstrat că marea majoritate a mutaţiilor aleatorii sunt detrimentale organismului. Pornind de aici, cercetătorii au emis ipoteza că ar fi posibil ca şi în cazul celulelor canceroase să se producă acelaşi fenomen, astfel încât celulele canceroase efectuează modificări în genom cu scopul de a evita efectul distructiv al drogurilor folosite de terapii. Acesta a fost raţionamentul efectuării studiului. Ce s-a observat? Ce fel de modificări au loc în genom în urma stresului provocat de terapiile anti-cancerigene şi cum duc aceste modificări la o şansă sporită de supravieţuire a celulei canceroase?

Lăsând la o parte limbajul de specialitate al articolului, ce s-a observat este că celulele canceroase sunt capabile, ca urmare a stresului provocat de drogurile folosite în terapiile anti-cancer, să-şi modifice mecanismele de reparare şi multiplicare a ADN-ului cu scopul de a facilita creşterea ratei mutaţiilor adaptative şi astfel a-şi îmbunătăţi şansele de supravieţuire, la fel ca în cazul micro-organismelor. Mai mult, dacă terapia a fost de scurtă durată, celulele canceroase care au răspuns prin această rată crescută a mutaţiilor adaptative şi-au modificat din nou aceste mecanisme şi au revenit la starea iniţială, adică aceea de a fi sensibile la terapie. Spre deosebire, terapia de lungă durată a dus la celule care au obţinut rezistenţă permanentă la droguri şi au rămas insensibile la aplicări ulterioare a terapiei.

Reacţiile de adaptare şi dobândire a rezistenţei la droguri includ câteva aspecte importante:

• Terapia produce mai întâi scăderea ratei de creştere şi înmulţire a celulei de cancer
• Terapia duce apoi la inhibarea sistemelor de detectare şi corectare a greşelilor de copiere (care în condiţii normale asigură o eficienţă impresionantă a procesului de copiere a ADN-ului) prin o expresie redusă a genelor responsabile
• Terapia provoacă o schimbare în ce priveşte rolul enzimei polimerază care este implicată în reproducerea ADN-ului şi este de mai multe tipuri. Tipul de polimeraza care oferă fidelitate maximă în procesul de copiere este inhibată şi apoi înlocuită cu un tip de polimerază de joasă fidelitate care este activată, generând astfel acurateţe redusă, procesare lentă şi absenţa capacităţii de „proofreading”, de verificare a produsului copiat pentru a se detecta şi repara greşelile de copiere. Asta poate duce la împerechere defectuoasă a nucleotidelor şi ridicarea ratei mutaţiilor în genom.
• În mod remarcabil, odată ce celula de cancer dobândeşte rezistenţă permanentă la drogurile specifice terapiei, toate procesele generate cu acest scop amintite mai sus încetează şi celula revine la metabolismul iniţial pentru a se menţine stasis, echilibrul metabolic şi supravieţuirea celulei.

Articolul din Science oferă amănunte interesante pentru cei interesaţi. Echipa de cercetători a postulat că în timp ce organismele multicelulare nu posedă în general capacitatea caracteristică de mutagenesis indusă de stres a micro-organismelor monocelulare, celula de cancer care a pierdut capacitatea de echilibru metabolic prin afectarea negativă a ţesuturilor sale se comportă ca un organism monocelular, adică recurge la aceste procese ”ancestrale” care, iată, spun specialiştii, persistă şi la nivelul organismelor multicelulare, în acest studiu fiind vorba de celula canceroasă, care fie că este supusă unui stres oncogenic prin terapii medicamentoase, fie că este supusă unui stres de hipoxia, de sufocare, reacţionează printr-o suită de mecanisme menite să-i confereze rezistenţa şi supravieţuirea. În mod intenţionat!

În ultimele două săptămâni, cercurile “reactionare” ale bisericii au comentat pe larg acţiunile ultimei Şedinţe Anuale a Comitetului Executiv al Conferinţei Generale. M-am abţinut până acum să scriu un articol în limba română pe această temă deoarece aflasem deja că urma să fim vizitaţi curând de către ilustrul Clifford Goldstein la biserica din care fac parte, Atlanta North Church, şi cum creaţiunea era un element comun în ambele evenimente mi-am propus să aştept. Pe de altă parte, nu am observat ca cineva să fi adus la cunoştinţa membrilor din România rezultatele Şedintei Anuale. Poate nu sunt bine informat şi acest lucru a fost deja făcut de către alţi autori, sau poate se întâmplă ca de obicei, când informarea membrilor bisericii nu este o prioritate pentru liderii bisericii din Romania. Indiferent de situaţie, fie-mi permis să adaug măcar câte ceva la acest subiect.

Mai întâi, cu doar câteva zile înainte de aceasta Şedinţă Anuală, Preşedintele CG a anunţat că au fost desfiinţate cele cinci comisii de supraveghere a subordonării membrilor şi instituţiilor bisericii faţă de politicile votate de Administraţia bisericii sau Adunarea Generală, asta după ce timp de doi-trei ani s-au chinuit să le formeze, voteze, implemeteze, etc. Cu alte cuvinte, Preşedintele nu a fost mulţumit că timp de un an de la votarea înfiinţării lor anul trecut, nu s-a întâmplat nimic, nu a fost nici o activitate şi nici un rezultat, aşa cum probabil ar fi dorit Preşedintele. Ca atare, atribuţiunile acelor comisii au fost preluate direct de către Administraţie, adică de Preşedinte şi imediata suită de subordonaţi din Comitetul Administrativ.

Apoi, la Şedinţa din acest an s-a votat un document propus de Administraţie prin care patru Uniuni din Europa (Danemarca, Norvegia, Suedia şi Germania de Nord) au primit un vot de “Avertizare” pentru acţiuni de insubordonare cu privire la politica de hirotonire a femeilor în funcţia de pastor, document votat cu 164 “da” şi 124 “nu”, adica 58% vs. 42%, o majoritate destul de slabă, formată ca de obicei prin voturile celor din Africa, America de Sud şi Asia. Documentul a propus ca alte doua Uniuni din Diviziunea Nord-Americană (Columbia şi Pacific, ambele pe costa de West), să primească un vor de “Cenzură” sau “Discreditare Publică” (nu găsesc un termen mai bun pentru “Reprimand”), care este treapta următoare mai gravă după cea de “Avertizare”. Totuşi, la sugestia făcută din rândul delegaţilor, s-a revenit şi a fost recomandat un vot de “Avertizare”, aşa cum primiseră Uniunile din Europa, vot care a fost aprobat cu 190 vs. 94 din voturi.

În timpul discuţiilor, Preşedintele Uniunii Norvegiene, Victor Marley, a întrebat pe Preşedintele Ted Wilson, printre altele, ‘cine urmează pe listă, cine în viitor se poate aştepta la “Avertizări”?’. La asta, Preşedintele Wilson a spus (citez): “There are a couple other areas that may come into play in the future in terms of institutions or organizations that are not promoting and living up to especially in the area of our biblical understanding of creation. The homosexuality situation is looming large, but we don’t have anything at this point where we would have to take action but we could at some point.” În traducerea mea, “Sunt câteva alte chestiuni care s-ar putea să fie luate în consideraţie în ce priveşte instituțiile sau organizaţiile care nu promovează sau nu sunt la înălţime în ce priveşte, în special, înţelegerea noastră a creaţiei biblice. Situaţia în ce priveşte homosexualitatea se agravează, dar pentru moment nu considerăm că avem suficiente motive să iniţiem o acţiune în această direcţie, dar este posibil că o vom face în viitor”.

Mi s-a părut curios (deh, nu prea) că nesupunerea în ce privește “înțelegerea noastră a creaţiei biblice” este mai gravă şi necesită o acţiune punitivă din partea Administraţiei, iar chestiunea homosexualităţii nu este deomcamdată atât de gravă, chit că avem chiar pastori homosexuali care sunt “căsătoriti” în secret! De fapt, Preşedintele ştie că în ce priveşte chestiunea homosexualităţii sunt legi civile care interzic discriminarea cetăţenilor pe motive de gender sau sex şi nu e atât de simplu să devii “nesupus” faţă de legile statului, mai ales când mai primeşti şi câte o subvenţie de la stat pentru unele programe, cum ar fi cele de educaţie. În plus, ”homosexualii” nu prezintă o ameninţare la structura ideologică de fond a bisericii, la conceptele teologice, la “stâlpii credinţei”, pe când o regândire a doctrinei creaţiei implică o serie de schimbări fundamentale ale teologiei noastre, ceea ce este inadmisibil din punctul de vedere al “oficialilor” bisericii. Şi asta mă duce acum la vizita pe care ne-a făcut-o ieri Clifford Goldstein, angajat al Conferinţei Generale, care din 1999 până astăzi este editorul principal al studiilor biblice trimestriale.

Seminarul prezentat după pauza de prânz s-a intitulat “Credinţa şi Ştiinţa”, un subiect favorit al lui Cliff. Pentru mine seminarul nu a adus nimic nou deoarece tot ce s-a prezentat a fost o recapitulare pe scurt şi pe sărite a unor idei prezentate de Cliff în cartea sa publicată în 2017, “Botezând Diavolul” (“Baptizing the Devil”) pe care am citit-o acum doi ani. Speranţa mea a fost că la sfârşitul prezentării Cliff va oferi posibilitatea unui dialog cu sala prin întrebări şi răspunsuri. Pe măsură ce timpul alocat programului se apropia de sfârşit, mi-am cam pierdut speranţa că voi avea ocazia să pun vreo intrebare. Totuşi, în ultimele două-trei minute, Cliff a oferit această posibilitate, cu reticenţă, aş spune, şi cu speranţa că nu vor fi întrebări, dar am fost decis să nu pierd ocazia.

Prima întrebare a fost adresată de o doamnă din primul rând şi deoarece a vorbit foarte încet, eu nu am auzit întrebarea, fiind aşezat în penultimul rând al sălii. Răspunsul lui Cliff a fost imprecis, ceea ce nu m-a ajutat să înţeleg ce anume întrebase doamna respectivă. Cliff a răspuns folosind un exemplu, acela al fostului teolog adventist Desmond Ford, care după o viaţă în care a acordat o atenţie deosebită rolului Evangheliei (lucru pe care Cliff l-a apreciat), Ford a ajuns în cele din urmă să vină cu o interpretare stranie în ce priveşte Adam şi Eva, adică perechea despre care vorbeşte Geneza în capitolele 1-3 nu este aceeaşi cu perechea despre care se vorbeşte apoi în capitolul 4, între ele fiind un interval de timp de aproximativ 100000 de ani. Nu ştiam prea multe despre asta şi rămâne să mă documentez în viitor.

Cum între timp un diacon de sală a pregătit un microfon, i-am făcut semn că aş avea ceva de spus şi mi-a dat microfonul. Când Cliff a întrebat dacă mai sunt şi alte întrebări, am ridicat mâna şi Cliff mi-a dat cuvântul. Am spus următoarele (citez din memorie):

“Dr. Goldstein, vă mulţumesc pentru că îmi oferiţi ocazia să iau cuvântul şi sper să nu vă pară rău mai târziu. Mă numesc Adrian şi sunt membru al bisericii locale. M-am născut şi am crescut în Romania. Am fost educat în şcoala de stat sub regimul socialist. Am fost adesea ridiculizat de profesori, care adesea erau şi membri de partid, pentru credinţa mea şi pentru faptul că nu am mers sâmbăta la şcoală. Am fost confruntat încă de la o vârsta fragedă cu opoziţia între creaţie şi evoluţie şi am învăţat să lupt împotriva curentului. Încă de la 13-14 ani m-am hotărât să studiez cât mai temeinic tot ce îmi era la îndemână, atât lucrări ale apologeţilor creaţiei, cât şi (mai ales) argumentele formulate în diferite lucrări de popularizare a evoluţiei. Am continuat să fac asta până în ziua de astăzi și sunt în continuare un susţinător al creaţiei, însâ nu în modul în care dvs. și biserica înţelegeţi. În opinia mea, în cartea pe care aţi publicat-o acum doi ani aţi creat o falsă dilemă. Mai întâi, aţi considerat evoluţia ca fiind ştiinţă, şi pentru a discredita evoluţia a fost nevoie să discreditaţi întreaga ştiinţă prin speculaţii filozofice, trasformând ştiinţa în scientism. După care, aţi pus cititorul/credinciosul în faţa unei alegeri între două (doar două) posibilitaţi: fie alege evoluţia darwiniană, fie alege creaţia Genezei în sensul cel mai literalist posibil. Aceasta este, în opinia mea, o falsă dilemă, deoarece ştiţi foarte bine că există mai multe interpretări ale creaţiunii din Geneza. Spuneţi-mi, sunteţi de acord că textele Bibliei sunt interpretabile? („Da”, a răspuns Cliff). Bun, am continuat eu, pentru că Preşedintele bisericii în Şedinţa Anuală s-a referit la „înţelegerea noastră a creaţiunii biblice”, ceea ce implică faptul că sunt mai multe înţelegeri, mai multe interpretări. Dacă Preşedintele, sau chiar majoritatea membrilor, au ales această opţiune, de ce sunt obligat să subscriu la această interpretare? Interpretarea literalistă nu doar că este o eroare din punct de vedere ştiinţific, dar este o interpretare eronată chiar din punct de vedere al exegezei biblice (tsz, tsz, tsz, clătinau oamenii dezaprobator din cap, ca si Cliff de altfel). Sunt dispus, ba chiar dornic, să avem o dezbatere deschisă pe acestă temă, deoarece un studiu recent al Institutului de Cercetare Barna, menţionat şi de Speranţa TV Romania, a arătat că peste 30% din tinerii care părăsesc biserica au spus că au plecat datorită modului defectuos şi nesatisfăcător în care biserica tratează chestiunile legate de controversa creaţie-evoluţie. Aşadar v-aş întreba: PE CE BAZĂ s-a ales aceasta variantă de interpretare şi de ce se impune credincioşilor ca fiind SINGURA opţiune permisă, sub ameninţarea cu măsuri disciplinare?”

Cliff a respirat profund, şi după câteva secunde a spus (din nou citez din memorie):

„Uff… sunt foarte multe de spus aici. Deja am amintit de D. Ford şi de pericolul de a aluneca în speculaţii neverosimile în ce priveşte creaţia. De fapt, creştinismul încă din începuturile sale a comis compromisuri. Câţi creştini mai ţin astăzi Sâmbăta ca zi de odihnă? Biserica a găsit de cuviinţă să modifice limbajul crezului al 6-lea pentru a fi mai clar, mai restrictiv, cu privire la modul cum biserica înţelege creaţia din Geneza, având în vedere infiltrarea chiar şi în rândurile noastre a învăţăturilor evoluţionismului, teist sau ateist, ajungând-se pâna acolo că unii profesori predau evoluţia în şcolile noastre. La urma urmei, aceasta este o chestiune de guvernare internă. Biserica are dreptul de a impune orice dogmă doreşte, iar credinciosul are libertatea să accepte sau să refuze aceste dogme. A fi membru al bisericii este o opţiune absolut voluntară. Nimeni nu este obligat să devină membru al bisericii. Si-apoi, ce faci cu Ellen White? Ce faci cu Sabatul şi cu atâtea alte doctrine care sunt legate de doctrina creaţiei?”

Aş fi vrut să revin, să clarific ceea ce Cliff nu a înţeles (aparent) din întrebarea mea, dar Cliff a dat cuvântul următorului înscris la cuvânt, presbiter al bisericii şi un medic de culoare (ginecolog, specialist în sarcini cu complicaţii), care, neînţelegând nici el întrebarea mea, s-a întors spre mine şi a ţinut să specifice că el este un om de ştiinţă, dar că nu putem desconsidera faptele supranaturale ale creaţiei şi nu putem spune că Geneza este o relatare falsă a creaţiei. M-am sculat fără să mi se permită şi pentru că mi se adresase am răspuns doctorului (despre care ştiam că nu are nicio problemă să danseze la petrecerile lor private): „Aţi înţeles greşit ce am spus. Eu m-am referit la o „dilemă falsă”, nu la falsitatea Genezei”. Un alt domn, pe care nu-l cunosc, a căutat să calmeze spiritele care se înfierbântau, şi a spus că întrebarea lui se adresează unui alt aspect. Care este în opinia lui Cliff tendinţa observabilă sau pronosticul său cu privire la desfăşurarea acestei controverse creaţie-evoluţie? Cu alte cuvinte, cine câştigă şi cine pierde? Cliff nu a oferit un răspuns concret. Din punctul său de vedere, controversa continuă şi el nu se poate exprima cu privire la ce se va întâmpla în viitor. În timpul acestui ultim răspuns al lui Cliff, pastorul asociat (sau de tineret) a venit lângă mine şi mi-a spus în şoaptă că un anume program trebuia să înceapă în acea sală (care este capela mică a bisericii, capela principală fiind ocupată cu activităţi ale juniorilor pionieri sau „pathfinders”) şi că este bine să ne oprim acolo cu discuţiile pentru a se elibera sala. „Se poate continua pe holul bisericii, a spus el”. Desigur, am renunţat si am părăsit sala.

Ceea ce Cliff în aparenţă nu a înţeles este că atunci când am întrebat „PE CE BAZĂ…?” eu nu m-am referit şi nu am atacat autoritatea bisericii de a emite sau impune dogme. Eu am dorit să întreb „care este baza epistemologică pentru desemnarea interpretării literaliste a Genezei ca fiind singura interpretare acceptabilă”, implicaţia fiind că dacă nu există o bază epistemologică solidă, atunci nu există nicio justificare pentru impunerea acestei interpretări prin mijloace coercitive. Cliff însuși amintise ceva mai devreme că el crede că universul este foarte vechi, și chiar pământul e vechi în starea inițială de “tohu’va bohu”, pe cand alți colegi de-ai lui cred câ universul cu tot ce cuprinde este tânăr de câteva mii de ani.

După o pauză de trei ore, spre seară, Clifford Goldstein a mai avut o prezentare, de data asta relatând povestea vieţii lui. Cliff este un vorbitor prin excelenţă harismatic, cuceritor prin retorică, mimică, şi pasiunea pe care o investeşte în discursurile lui. Menţionez, spre meritul lui, că la sfârşit nu s-a făcut nici o colectă şi nu s-a oferit nici o carte a lui Cliff spre vânzare, ceea ce se petrece destul de rar pe la noi. În timp ce „oficialii” bisericii, pastori şi presbiteri s-au perindat pentru a mulţumi lui Cliff şi a-i ura de bine în continuare, m-am apropiat şi eu, timid, la câţiva paşi de acel grup sperând să pot schimba şi eu un cuvânt cu Cliff. El m-a observat, şi în timp ce asculta ce-i spuneau unii şi altii, s-a uitat spre mine şi „mi-a făcut cu ochiul”, adică mi-a dat de înţeles că şi el doreşte să vorbim. S-a eliberat apoi de ceilalţi şi i-am spus că nu am nimic cu el personal, ba chiar îl simpatizez pentru multe motive. L-am întrebat dacă ar fi dispus să-mi acorde un interviu în care să-i pun diferite întrebări în legătură cu creaţia, subliniind că înţelegerea creaţiei este o nevoie reală a bisericii în general şi mai ales a tinerilor. Mi-a dat adresa de e-mail şi mi-a spus „ţinem legătura şi vom vedea dacă şi cum va fi posibil aşa ceva”. Eu nu am deocamdată o altă opţiune decât să cred că vom realiza asta într-un viitor nu prea îndepărtat, bineînţeles, dacă nu voi fi exclus din biserică între timp.

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

Geneza 6:1-4 este un pasaj recunoscut pentru cuvintele puţine și expresiile obscure, ceea ce face deosebit de dificilă ȋnţelegerea lui. Autorul Genezei ȋși demonstrează măiestria literară prin aceea că ȋn doar cȃteva cuvinte ne cam ȋnchide mintea tuturor. Diversele interpretări contradictorii sunt o dovadă pentru asta, iar teologii noștri nu aduc nici o lumină adiţională ci doar repetă ce au spus alţii. Vă propun să examinăm ȋmpreună acest pasaj.

„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, 2 fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. 3 Atunci, Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne[a] pururea în om, căci omul nu este decât carne păcătoasă; totuşi[b], zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” 4 Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.”

Ne atrag atenţia cȃteva noţiuni, ca: “fiii lui Dumnezeu”, “fetele oamenilor”, “carne păcatoasă”, “uriașii”, “vitejii”, “oameni cu nume”. Inainte de a le examina, voi trece ȋn revistă, pe scurt, cȃteva interpretări “tradiţionale”.

1. Fiii lui Dumnezeu sunt ȋngerii căzuţi și fetele oamenilor sunt, simplu, fetele oamenilor. Nephilim (tradus “uriașii”) sunt copiii rezultaţi din căsătoriile dintre fiii lui Dumnezeu și fetele oamenilor.
2. Fiii lui Dumnezeu sunt bărbaţii descendenţi din linia lui Set și fetele oamenilor sunt fetele din linia descendentă a lui Cain.
3. Fiii lui Dumnezeu sunt lideri (regi, luptători, etc.) sau fiii acestora.

Să le examinăm pe scurt.

Opinia 1: Această interpretare dăinuie din era pre-creștină, conturată ȋn iudaismul celui de-al doilea Templu și era interpretarea standard pe timpul lui Isus. Motivaţia ar fi că expresia “fiii lui Dumnezeu” se ȋntȃlnește ȋn cartea lui Iov (și Psalmi), unde are sensul de fiinţe divine, probabil zei sau fiii zeilor. Dacă ţinem cont că iudaismul provine dintr-o zonă ȋn care politeismul era numitorul comun, nu trebuie să ne mire că uneori apar ȋn Vechiul Testament expresii care sprijină această viziune. Un alt motiv ar fi acela că expresia ”fiii lui Dumnezeu” … “fetele oamenilor” sugerează o anume diferenţă de obȃrșie sau rang ȋntre cele două grupuri. Ȋn textele “apocrife” precum Cartea lui Enoh, Cartea Giganţilor, și Cartea Jubileelor se speculează “la greu” că “fiii lui Dumnezeu” ar reprezenta ȋngerii decăzuţi care s-au aprins de patimă după “carne străină” la vederea fetelor frumoase ale oamenilor. Ca atare, “le-au luat de neveste” și din această unire rezultă odrasle numite ȋn ebraică Nephilim, dar Septuaginta (și Cornilescu) traduce termenul prin “gigantes” (uriași). Prin prisma și influenţa acestor idei nu este de mirare că Pavel spune ȋn 1 Corinteni 11:10 “De aceea, femeia, din pricina ȋngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpȃnirii ei”. Petru și Iuda nu se lasă mai prejos, sugerȃnd, așa cum am mai amintit, că acei ȋngeri care s-au făcut vinovaţi de pasiuni carnale, luȃnd femeile oamenilor, au fost legaţi cu lanţuri și aruncaţi ȋn Tartarus pȃnă ȋn ziua judecăţii. Ceva mai tȃrziu, autori creștini ca Iustin Martirul, Clement de Alexandria, Origen, Eusebius, și alţii, au preluat aceste concepte și ele au devenit predominante ȋn creștinismul timpuriu.
Este destul de evident că această interpretare este o eroare grosolană și s-au scris deja volume ȋmpotriva acestei interpretări. Ȋn primul rȃnd, “obfuscarea” lui Dumnezeu este ȋmpotriva acestor “fii de zei” și versetul 3 deja arată că este vorba de omenire. Apoi cȃnd Dumnezeu spune că Duhul Său nu va rămȃne pururi ȋn om pentru că omul “nu este decȃt carne păcătoasă”, asta arată că autorul nu a intenţionat să se ȋnţeleagă că aici este vorba de fiinţe divine sau demonice. Iar potopul ar fi trebuit să rezolve situaţia, nu? Dar cum ar putea niște spirite să fie afectate de potop? Asta ca să nu mai spun că ȋngerii, nici ȋn cea mai optimistă versiune, nu sunt capabili de procreere. Şi dacă Nephilimii au fost rezultatul acestor căsătorii “nepermise”, cum a rezolvat potopul problema devreme ce Nephilimii au continuat să fie pe pămȃnt după potop? (vezi Numeri 13:33).

Opinia 2: Această interpretare, că expresia “fiii lui Dumnezeu” se referă la urmașii lui Set, așa zisa “linie credincioasă”, iar expresia “fetele oamenilor” se referă la fetele descendente din Cain, “linia păcătoasă”, este interpretarea preferată astăzi de mulţi evanghelici. Această interpretare a fost avansată de Sextus Julius Africanus (160-240 AD) care pur și simplu a mistificat textul Genezei, adică l-a reinterpretat “după ureche” fără să facă o exegeză serioasă. Augustin de Hippo, care a fost toată viaţa obsedat de patimi carnale, atȃt pe cȃnd le dădea frȃu liber de pe la 16 pȃna pe la 32 de ani, cȃt și după aceea cȃnd le-a sublimat prin excese de religiozitate, a preluat această interpretare, a dezvoltat-o și a promovat-o, ca apoi ea să devină standard printre creștini.
La Augustin păcatul pornește și se termină cu sexul, iar femeia, ȋncepȃnd cu Eva, este vinovata nr. 1 pentru răspȃndirea lui. E destul să te naști dintr-o femeie, adică să te atingi de ea (ca să nu mai amintim de relaţii sexuale), că ești deja un păcătos pierdut. De aici vine botezul copiilor la 8 zile, cȃnd nașa dă rotocoale altarului cu bebelușul ȋn braţe repetȃnd, la ȋntrebările popii, că “se lasă de Satana”.
“Sfȃntul” Augustin n-a fost primul care a echivalat păcatul, mai ales ”păcatul originar”, cu femeia și sexul. Apostolul Pavel spunea și el ȋn 1 Corinteni 7: “eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie”. O fi avut și el vreo obsesie? Nu știu, eu personal n-aș exclude posibilitatea asta, mai ales că astfel de cazuri s-au ȋntȃlnit mereu printre “credincioși”. Se pare că Pavel “a suflat și ȋn iaurt” și a rămas celibatar, dar ȋn Geneza Dumnezeu spune că nu este bine ca omul să fie singur și i-a făcut un ajutor potrivit, o femeie! Ȋn fine, ȋn concepţia lui Julius Africanus și Augustin, fiii lui Set care au luat pe “fetele oamenilor” s-au “stricat” prin căsătorie. Să fie ăsta un motiv raţional pentru distrugerea lumii, a oamenilor și, mai ales, a animalelor? Este posibil ca toţi urmașii lui Set să fi fost “fiii lui Dumnezeu” și este posibil ca toţi acești urmași să fi luat “fetele oamenilor” de neveste? Este posibil ca toate fetele descendente din Cain să fi fost “stricate”? Doar o minte bolnavă ar putea crede așa ceva. Şi dacă potopul a “rezolvat” problema, cum se face că imediat după potop Dumnezeu spune că nu va mai distruge lumea pentru că toţi oamenii se gȃndesc la rău din tinereţea lor? Cine, anume? “Neprihănitul” Noe și familia sa se găndeau numai la rău? Din ce spune povestea mai departe, se pare că da.

Opinia 3: Ideea că “fiii lui Dumnezeu” sunt fiii unor aristocraţi, lideri, sau regi, a fost avansată de unii teologi iudei din perioada medievală care au practicat un fel de teologie raţională. Ȋn special ȋn Targumul Aramaic se menţionează că “fiii lui Dumnezeu” erau doar oameni ridicaţi la un anumit rang social ȋnalt. Ne apropiem de adevăr. Dar abia Meredith Kline, un teolog american de renume, este cel ce va propune o interpretare solid ancorată ȋn contextul cultural-istoric al Genezei, anume, că “fiii lui Dumnezeu” se referă la regii sau conducătorii tirani care pretindeau “drept divin” de guvernare pentru a ȋnrobi populaţia și a o supune prin violenţă. Astfel de tirani au existat mereu ȋn istorie, așa cum reiese și din textele extrabiblice ale Mesopotamiei, Egiptului și Greciei, și chiar Geneza descrie pe Lamech ca un astfel de conducător violent.

Am fost surprins, dar și satisfăcut, cȃnd l-am citit pe Kline pentru că eu deja adoptasem această interpretare ȋn mod independent, pe baza studiilor mele modeste ale Vechiului Testament ȋn comparaţie cu textele mitologice ale popoarelor vecine cu Israelul. Dar spre deosebire de Kline, ȋn a cărui opinie Dumnezeu a aprobat sau chiar instituit un sistem de guvernare “divin” administrat cu sabia pe baza unui legămȃnt de vasalitate cu Israel, sistem care nu trebuia să fie copiat sau corupt de alte popoare, eu susţin contrariul, anume că Dumnezeu nu a instituit niciodată un sistem piramidal de guvernare administrat cu sabia. Ceea ce pare că face Yahve ȋn Vechiul Testament reprezintă doar fantezia evreilor care și-au făcut un Dumnezeu după chipul și asemănarea lor.

Redau mai jos, cȃt mai schematic posibil, fondul modelului meu interpretativ și cum ȋnţeleg pasajul din Geneza 6:1-4.

a. Pentateuhul și Vechiul Testament, ȋn general, sunt texte apologetice care au ca scop să justifice piramida ordinii mondiale ȋn vȃrful căreia se află Yahve, și numai Yahve, cȃt și poziţia imediat secundară a lui Israel (ca popor). De aceea tot ce au făcut Israeliţii este prezentat ca fiind voinţa sau comanda lui Yahve, și de aceea cȃnd poporul a cerut să aibă un rege, să fie „ca celelalte popore”, ei l-au respins pe Yahve, nu pe Samuel.

b. Povestirea creaţiei iniţiază descrierea acestei ierarhii, Yahve fiind singurul Creator care produce ordine din haos. Rabi Rashi ȋntr-un comentariu la cartea Genezei a spus că ȋn mod normal Pentateuhul ar fi putut foarte bine să ȋnceapă cu Exod 12:12, cu prima poruncă dată lui Moise. Dar creaţia a fost pusă la ȋnceputul cărţii pentru a arăta cine este Creatorul și proprietarul „cerurilor și pămȃntului”. Şi dacă proprietarul a vrut să dea un anume pămȃnt israeliţilor, cine s-ar putea opune voinţei lui Yahve?

c. Yahve crează omul “după chipul și asemănarea” sa și conferă omului anumite responsabilităţi ȋn administrarea planurilor secunde ale creaţiei (Gen. 1:27). Dar ȋn mod cert există o diferenţă de rang, de autoritate, ȋntre Dumnezeu și om, reprezentată de acea restricţie ȋn legătură cu pomul cunoștinţei binelui și răului.

d. “Păcatul” omului nu constă ȋn mȃncarea unui frunct sau ȋn călcarea unui porunci arbitrare a lui Dumnezeu. “Căderea” omului constă ȋn aceea că s-a unit cu șarpele, opozantul lui Yahve, care a sugerat omului că poziţia ȋn care a fost creat nu constituia adevăratul său potenţial ci că putea urca o treaptă mai sus, anume să fie ”ca Dumnezeu”. Există totuși o diferenţă ȋntre asemănare și identitate! Pretenţia omului de a cunoaște binele și răul ”ca Dumnezeu” stă la baza tuturor relelor din lume, adică este ceea ce despoţii, regii, și marii criminali au pretins: dreptul de a stăpȃni asupra altora este un “drept divin”. S-a mers pȃnă acolo ȋncȃt regii se considerau descendenţi ai zeilor, iar la egipteni faraonul era de fapt un zeu.

e. Naraţiunea potopului este o ficţiune literară ȋndreptată ȋn mod special ȋmpotriva Poemului Gilgamesh. Ȋn tableta I se spune că eroul Gilgamesh este plămădit de către zei, două părţi zeu și o parte om. El nu are egal printre oameni, atȃt este de puternic și viteaz, un rege imbatabil al cetăţii Uruk. El are drept să ia orice fată de la casa părinţilor pentru ¬a-și satisface plăcerile, iar cu ocazia oficierii unei căsătorii este primul care are relaţii sexuale cu mireasa ȋnainte de a o oferi mirelui. Gilgamesh este mȃndru și se războiește cu zeii. Cȃnd pornește ȋmpotriva lui Humbaba, “taurul cerului”, Gilgamesh spune prietenului său Enkidu, care a căutat să-l oprească: “voi merge totuși, și-mi voi face un nume”.

f. Autorul Genezei ironizează și discreditează astfel de eroi ca Gilgamesh ȋn introducerea povestirii potopului. “Fiii lui Dumnezeu” sunt acesti regi tiranici care pretind descendenţă din zei și “drept divin” de guvernare, mai bine zis asuprire, a oamenilor. Asemenea lui Gilgamesh, “fiii zeilor” (o traducere validă) iau fetele oamenilor de rȃnd după bunul lor plac. Odraslele rezultate din astfel de legături sunt acei Nephilimi, care ȋnseamnă “căzut” (căzut ȋn luptă), deoarece toţi cei ce trăiesc prin sabie, prin sabie ajung să moară, spunea asta și Isus. Aceștia, ”fiii zeilor” și odraslele lor, sunt oameni trufași și mȃndri, interesaţi doar de glorie, de a-și “face un nume”. Această uzurpare a ierarhiei “divine” care ȋl are ȋn vȃrf doar pe Yahve este sugerată ca fiind cauza potopului.

Ȋn articolul “Potopul ȋntr-o lume postdiluviană” am prezentat o interpretare a potopului biblic care pe unii i-a surprins iar pe alţii i-a enervat, și anume, am spus că autorul a compus ȋn așa fel această ficţiune ȋncȃt să constituie un argument ȋmpotriva ȋnsăși ideii unui cataclism universal așa cum era prezentată ȋn textele religioase Mesopotamice anterioare Genezei. Ceea ce n-am spus atunci este că ȋn introducerea evenimentului, cele patru versete sunt ȋmbibate de sarcasm și dezicere a tiranilor violenţi ca Gilgamesh. După potop, istoria se repetă. Oamenii se revoltă ȋmpotriva ierarhiei lui Yahve, dorind să-și stabileasca propriul “nume”, propriul sistem piramidal, dar Yahve intervine și distruge planurile oamenilor, deoarece singura ierarhie trebuie să fie cea a lui Yahve. Dacă impunerea ei trebuie făcută însă cu sabia, mă întreb cum se poate armoniza imaginea lui Yahve cu cea a Dumnezeului Noului Testament?

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

O citire superficială a Bibliei bazată pe ideea că “textul este inspirat şi ca atare ȋl citeşti şi ȋnţelegi aşa cum este scris” va duce adesea la contradicţii ireconciliabile pe care cititorul le va ocoli prin a spune că “acestea sunt taine pe care le vom ȋnţelege cȃnd vom ajunge ȋn cer”. Personal cred că putem ȋnţelege orice text dacă ȋncercăm să ȋnţelegem contextul cultural-istoric ȋn care se afla autorul şi care au fost intenţiile sale atunci cȃnd a scris un text.

O discuţie deschisă de curȃnd de domnul Aurel Ionică pe Facebook despre căderea Ierihonului, aşa cum este descrisă ȋn cartea Iosua, ȋmi oferă ocazia să prezint acest articol ca un preludiu al unui studiu pe care urmează să-l prezint pe blogul personal ca episodul 7 din seria “Creation” ( scrisă ȋn limba engleză). Unul din aspectele pe care le voi aborda este dezvoltarea istorică a conceptelor de “săptămȃnă de 7 zile” şi “Sabat”, ca unul care cred că Geneza nu prezintă povestirile creaţiei ca reportaje de ştiri, ci ca teologie polemică ȋmpotriva mitologiilor politeiste ale vremii de pe poziţia unui monoteism ȋn dezvoltare.

Care era contextul cultural-politic al povestirii căderii Ierihonului? Ce vrea autorul să spună? Este acolo ȋn Iosua un reportaj de ştiri? Au patrulat evreii ȋmprejurul cetăţii timp de şase zile ȋn tăcere iar ȋn ziua a şaptea au patrulat de şapte ori după care au făcut gălăgie şi zidurile cetăţii s-au dărȃmat? Chiar dacă textul asta pare să spună, eu vă propun că alta era realitatea istorică.

Canaaniţii, ca de altfel majoritatea popoarelor din Mesopotamia, adoptaseră cultul zeului lunii, Sin/Suen (sau Nanna/Nannar ȋn sumeriană) cu centre importante ȋn Ur şi Harran. (Desigur, deja aţi făcut legătura că Abraam a plecat din Ur şi a ajuns ȋn Harran). Ȋnsuşi numele Ierihon vine de la numele zeului lunii, care ȋn religia canaanită era numit Yerach. Un alt loc ȋn Palestina legat de cultul zeului lunii era Beit-Yerach (Templul Lunii), pe malul de Sud-Vest al Mării Galileii.

Din punct de vedere politic şi administrativ, societăţile erau organizate ȋn unităţi teritoriale independente, cetăţi-state ȋn care trăiau regii, suita, şi armata lor, iar ȋn apropiere căteva sate ȋn care trăia populaţia obişnuită. Aceste cetăţi erau conduse de un rege “divin” care era “fiul” zeului principal al cetăţii. Cel mai adesea regele era şi mare preot, ceea ce rezulta ȋntr-o formă de absolutism maxim, aceea a statului religios.

Una din tradiţiile religioase importante era procesiunea de regenerare a zeului lunii, deci şi a regelui şi a regatului, la ȋnceputul fiecărui an ȋn luna Nisan, ȋn ziua a 14-a, care corespunde cu luna plină. Credeţi că Nisan a fost adoptată de evrei la comanda lui Yahve din Exod 12? Evreii au adoptat ȋntreg calendarul sumero-babilonian, unde Nisan era prima lună a anului de sute, sau chiar mii de ani, ȋnainte de organizarea poporului evreu prin revoluţia mozaică. Moise a luptat din greu să scoată din capul iudeilor tradiţiile moştenite de la popoarele din mijlocul cărora s-au desprins triburile proto-iudaice dar niciodată nu a reuşit pe deplin. Chiar şi astăzi, evreii serbează ȋn fiecare lună Kiddush Levana, sau “sfinţirea lunii”. Faptul că autorul cărţii Iosua plasează căderea cetăţii Ierihon ȋn preajma acestui festival, loveşte la temelia sistemului religios al canaaniţilor.

Este timpul să privim puţin la un artefact descoperit ȋn preajma anului 1930 prin excavările arheologice din preajma oraşului Ras Shamra, sau vechiul Ugarit. Este vorba de “Poemul regelui Keret”, trei tăbliţe de lut scrise ȋn cuneiformă care descriu o nuntă regală. Regele Keret era ȋntristat că niciuna din soţiile lui nu i-a oferit urmaşi. El Elyon, zeul canaanit suprem, i se arată ȋn vis lui Keret şi-i spune să ofere o jertfă mai ȋntȃi, iar apoi să se deplaseze spre cetatea Udum, armata ȋn faţă, iar ȋn urmă cȃntăreţii cu trompete. Ajuns acolo după o călătorie care a durat şapte zile, Keret trebuia să ȋncercuiască cetatea şi timp de şase zile să patruleze ȋn fiecare zi ȋn jurul cetăţii, fără să facă zgomot. Ȋn ziua a şaptea, ei aveau să facă un mare zgomot care a provocat chiar şi urletul animalelor din cetate. Regele cetăţii Udum, Pabel, a oferit aur şi argint regelui Keret, dar acesta a refuzat şi a explicat că el dorea ca Pabel să-i ofere pe fiica sa Hurriya ca soţie. Ȋn cele din urmă, Pabel a cedat, astfel că regele Keret o ia de soţie pe Hurriya, care avea să-i ofere trei fii.

Sunt cȃteva paralele ȋntre Legenda lui Keret şi povestirea din Iosua. Acestea au fost observate de diverşi şcolari biblici ȋncă de la descoperirea acestor tăbliţe de lut ȋn Ugarit. Desigur, nu se poate spune cu precizie că ar fi vorba despre un import direct al autorului cărţii lui Iosua din Legenda lui Keret, dar este posibil ca autorul lui Iosua să ironizeze o povestire ca aceea despre regele Keret. Din amănuntele remarcate de şcolarii biblici voi prezenta ceea ce este mai important.

1. Ȋn ambele povestiri este implicată divinitatea. El sfătuieşte pe Keret ce să facă, şi la fel procedează Yahve cu Iosua.
2. Ȋn ambele povestiri mai ȋntai merge armata, ȋar căntăreţii cu trȃmbiţele merg ȋn urmă.
3. Ȋn ambele povestiri evenimentele se petrec ȋn preajma festivităţilor caracteristice anului nou. Procesiunea de reȋnnoire a lui Baal, a regelui şi regatului se făcea pe 14 Nisan. Ȋn Iosua, abia ce se sărbătorise Paştele, la aceeaşi dată.
4. Ȋn ambele povestiri, apar două perioade de şapte zile, prima pentru călătorie, a doua pentru procesiunea ȋn jurul cetăţii.
5. Ȋn ambele povestiri procesiunea de ȋnconjurare a cetăţii trebuia făcută ȋn linişte ȋn fiecare zi timp de şase zile.
6. Ȋn ambele povestiri ȋn ziua a şaptea trebuia să se facă o mare gălăgie. Asta a dus la un deznodămȃnt ȋn favoarea lui Keret şi Iosua.
7. Ȋn ambele povestiri, aurul şi argintul erau “devotate” divinităţii.
8. Ȋn ambele povestiri femeia implicată avea să devină mamă a unei linii de moştenire regească. (David vine pe linia descendentă din Rahav).

Aşa cum am spus, nimeni nu spune că autorul cărţii Iosua a “copiat” din povestirea cu regele Keret. Asta probabil că a fost cȃndva sugerat de curentul istorico-critic de gȃndire cunoscut ca ”panbabilonianism”. Dar ȋn acelaş timp, sunt prea multe paralele ȋntre aceste două povestiri ca ele să fie pur accidentale. Asta mă duce la concluzia că povestirea din Iosua are un caracter polemic, de negare a validităţii cultului lui Sin/Nanna ca parte din revoluţia mozaică monoteistă.

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

Geneza ne prezintă un potop universal care a distrus ȋntreaga omenire, cu excepţia lui Noe, familia sa, și animalele care se aflau ȋn corabie. Creștinii conservatori ȋnţeleg acest potop ca un cataclism care s-a petrecut ȋn mod real, la o dată anume ȋn istoria pămȃntului. Degeaba le aduci argumente din fizică, geologie, paleontologie ori vreo altă ramură a știintei că acest cataclism universal nu a avut loc niciodată (deși inundaţii regionale au avut loc cu ocazia topirii gheţarilor din perioadele glaciaţiunilor). Degeaba le aduci argumente teologice că, luată ȋn mod literal, această povestire prezintă un Dumnezeu iraţional și cam nătăuc (asta este o cheie ȋn ȋnţelegerea textului, după cum vom vedea). Lenevia intelectuală de a săpa mai adȃnc și de a face un studiu comparativ al textelor antice continuă să-i ţină robi ai unei imaginaţii care ȋi ȋmpiedică să ȋnţeleagă ce a intenţionat autorul Genezei cu includerea ȋn capitolele 6-8 al unui potop universal. Vă propun ȋn acest articol că potopul biblic este un text polemic, postdiluvian. Cum adică ”postdiluvian”, ar putea ȋntreba cineva? Foarte bine: ȋnainte ca autorul Genezei sa compună povestirea potopului, deja circulau cu sute de ani mai devreme diverse mituri care descriau intr-o formă sau alta un cataclism universal pe care zeii l¬-au trimis pentru a distruge omenirea, motivele zeilor fiind arbitrare și iraţionale. Potopul biblic este o ripostă teologică la acele mituri politeiste, anulȃndu-le validitatea, zeii, și ȋn mod direct ideea unui potop universal.

Ideea de a scrie ceva pe această temă mi-a venit ȋn urma unor discuţii private “ȋn trei” ȋn care unul dintre interlocutori argumenta că texte cum ar fi Epopeea lui Gilgamesh nu ar vorbi despre un potop cu apă. Dar acest poem epic este doar unul dintre textele antice care vorbesc despre distrugerea omenirii de către zei prin potop de apa sau “diluviu”. Părerea mea a fost, și este, că textele care prezintă ideea unor catastrofisme globale (pȃnă la Apocalipsele din preajma anilor imediat inainte și dupa Anno Domini cȃnd apa este ȋnlocuită cu focul) prezintă aceste catastrofe folosind ideea de “potop” prin influenţa concepţiilor mitologico-cosmologice că ”ordine din haos” s-a făcut dintr-un ocean primordial pre-existent. Daca “ceva” nu a mers bine cu ordinea făcută iniţial (indiferent din ce motive), ce altă soluţie mai plauzibilă era decȃt aceea de a se aduce lumea la stadiul initial de ”haos” și ocean primordial, ca apoi să se facă din nou “ordine”? Deși Apocalipsa biblică, prin influenţele eleniste care au introdus ideea de “foc și pucioasă a Gheenei”, a prezentat, ȋn urma judecăţii finale, distrugerea pămȃntului și a celor de pe pămȃnt prin foc, ideea este aceeași, adică urmează să se facă o nouă “ordine din haos”, “un cer nou și un pămȃnt nou”.
Cȃteva mituri anterioare ale Mesopotamiei care au determinat reacţia autorului Genezei au fost poemele sumeriene despre eroul Gilgamesh datate cu aproximaţie 2100 – 2000 BC, versiunea akkadiană unificată a acestor poeme “Epopeea lui Gilgamesh” datată 2000 – 1600 BC, poemul akkadian “Atra-Hasis” datat 1650 BC, și un mit sumerian al creaţiei pe care istoricul Thorkild Jacobsen l-a numit “Geneza lui Eridu”, datat ȋn jurul anului 1600 BC. Fără să pretind acurateţe deplină, voi prezenta pe scurt partea narativă despre potop prezentă ȋntr-o formă sau alta ȋn aceste texte, deși temele lor depășesc scopul de a vorbi ȋn mod exclusiv despre potop.

Contextul prezintă o lume ȋn care există o pluralitate de zei, fiecare cu atributele și jurisdicţia sa cu privire la ordinea publică formulată/concepută dintr-un ocean primordial pre-existent. Conform acestor mituri, oamenii au fost creaţi pentru a scuti pe unii zei de munca asiduă a procurării hranei pentru ȋntreg panteonul zeilor. Primele orașe au fost ȋnfiinţate de zei și dreptul de guvernare a acestor orașe era un drept divin, atribuit de zei. De la un timp, Enlil, lider printre zei, este deranjat de faptul că oamenii s-au ȋnmulţit, de gălăgia oamenilor, de felul lor de a trăi, și convoacă un consiliu al zeilor principali unde propune distrugerea oamenilor prin potop. Unii zei, majoritatea ȋn consiliu, au votat cu zeul Enlil. Alţii, printre care Enki (sau Ea ȋn versiunea sumeriană), nu au fost de acord cu această hotărȃre. Prin urmare, Enki anunţă pe Atra-Hasis/Ziusudra/Utnapishtim (numele diferă de la un mit la altul) despre distrugerea care urma să vină și-i spune să construiască o corabie ȋn care să-și poată salva viaţa, el, familia lui, prietenii, și animalele de tot soiul. Corabia trebuia să fie pe căt de lată, pe atȃt de ȋnaltă, să aibă șase etaje, și să fie izolată cu smoală atȃt pe dinăuntru cȃt și pe dinafară pentru a rezista apelor.

Ȋn poemul lui Gilgamesh, cel mai bogat ȋn detalii și semnificaţii, se spune că ploaia și furtuna au durat șapte zile. Spectacolul era ȋnfricoșător chiar și pentru zei. Zeiţa Ishtar (varianta akkadiană a zeiţei sumeriene Inanna) regretă că a fost de acord cu Enlil pentru distrugerea lumii. După ce ploaia și furtuna s-au potolit, corabia se ancorează in muntele Nimush. Utnapishtim lasă un porumbel să zboare, dar acesta se ȋntoarce. Apoi, trimite o rȃndunică, dar și aceasta se ȋntoarce pe corabie. Ȋn cele din urmă Utnapishtim trimite un corb. Acesta nu se mai ȋntoarce pe corabie. Utnapishtim lasă animalele să repopuleze pămȃntul și aduce apoi o jertfă. Mirosul de carne prăjită atrage zeii ȋn jurul jertfii “ca muștele ȋn jurul unui hoit”, dar Ishtar spune ca Enlil nu ar trebui să fie anunţat de ospăţ pentru că a fost cel care a cauzat distrugerea lumii. Enlil, desigur, află că Utnapishtim a scăpat și se ȋnfurie. Dar Enki ȋl ia la rost pe “șef” pentru graba șȋ nesocotinţa hotărȃrii sale de a distruge lumea pentru un motiv atȃt de trivial. Enlil ȋși recunoaște iraţionalitatea, și ca recompensă acordă lui Utnapishtim nemurirea.

Din nefericire, creștinii apologeţi ai Scripturii, pe care o socotesc singura sursă de ȋncredere cu privire la adevărul istoric, vor schimonosi orice text premergător textelor biblice pentru a elimina posibilitatea ca Biblia să fi fost “influenţată” de alte scrieri mai vechi. Se merge uneori pȃnă la negarea oricăror paralele, chiar și ale celor mai evidente, din teama de a nu submina ”adevărul revelat”. Păcat, pentru că oamenii nu sunt atȃt de proști pe cȃt acești creștini ar dori să fie. Oamenii “din lume” citesc mai mult, au o cultură mai vastă, cunosc mai multă istorie universală, au cunoștinţe mai aprofundate din știinţele naturii, și nu pot accepta “explicaţiile” ridicole oferite de apologeţi. Aceștia, chiar dacă sunt și erudiţi printre ei, vor sugera că de fapt ceilalţi autori s-au ínspirat din textele Scripturii, dar, pentru că erau niște nelegiuiţi, au distorsionat adevărul istoric relatat de Scriptură. Acești apologeţi neglijează dovezile istorice, literare, știinţifice și culturale că texte mult mai vechi decȃt Geneza au prezentat, ȋn premieră, idei pe care apoi autorii biblici le-au folosit, fie pentru a le discredita, fie pentru a le prelucra ȋn fabricarea propriilor tradiţii. Ceea ce este ȋnsă cel mai grav, este că acești apologeţi nici măcar nu ȋnţeleg Scriptura.

Autorul Genezei știa bine ceea ce se vehicula ca ”scriptură” pe vremea sa și a reacţionat ȋmpotriva ideologiilor prezente ȋn diferite mitologii. Ideea unui potop universal care ar fi distrus cȃndva omenirea din capriciul unor zei era ridicolă chiar și pe vremea lui, ca să nu mai spun cȃt de ridicolă este ȋn zilele noastre, cȃnd cunoaștem mult mai mult despre legile naturii și istoria pămȃntului. Autorul Genezei, folosind paralele care nu puteau rămȃne neȋnţelese de către cei cărora s-a adresat, și folosind un limbaj mitologic asemănător, lovește ideea unui potop universal la temelie, prin ceea ce un prieten a cuprins ȋntr-o frază extrem de semnificativă: Geneza distruge ideea unui potop universal prin “reducere la absurd”, sau “argumentum ad absurdum”. Ce este asta?

“Reducerea la absurd”, conform unei definiţii pe Wikipedia, este un argument logic care intenţionează să denunţe, să anuleze o afirmaţie, arătȃnd că acea afirmaţie duce ȋn mod inevitabil la un rezultat absurd, ridicol. Acest tip de argument poate să fie folosit de asemenea pentru a sprijini, sau dovedi, o afirmaţie arătȃnd că dacă afirmaţia ar fi neadevărată ar duce la un rezultat absurd sau imposibil.
Potopul biblic, ȋn ansamblu, reprezintă un astfel de “argumentum ad absurdum”. Cȃteva elemente ne atrag atenţia ȋn mod deosebit.

1. 1. 1. Motivele potopului sunt absurde. Geneza 6:1 amintește aceeași idee menţionată ȋn mitologii, că oamenii ”au ȋnceput să se ȋnmulţească pe faţa pămȃntului”. Păi nu le-a zis Dumnezeu cȃnd i-a creat pe oameni să se ȋnmulţească și să umple pămȃntul? Unii spun că Nephilim ar fi fost cauza, dar Nephilim au fost și ȋnainte de potop, și după potop. Alţii spun că Geneza 6:5 arată motivul, anume că “răutatea omului era mare pe pămînt, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. Asta este pur și simplu o imposibilitate. Nici cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut omenirea nu se pot califica astfel ȋncȃt “toate ȋntocmirile gȋndurilor din inima lor să fie Indreptate ȋn fiecare zi numai spre rău”. Ȋn Gen. 6:6 apare o altă iraţionalitate, anume aceea că “I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pămînt, şi S-a mîhnit în inima Lui”, ca și cum Dumnezeu a creat pe om fără să știe prea bine ce face sau ce avea să se ȋntȃmple (cum l-a creat pe Lucifer/Satana fără să știe ce avea să se ȋntȃmple). Iar ȋn Gen. 6:7 este culmea iraţionalităţii: “Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut, de la om pînă la vite, pînă la tîrîtoare, şi pînă la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut”. Ȋn primul rȃnd oamenii au fost la fel de răi și după potop la fel ca ȋnainte de potop sau chiar mai răi. Apoi, ce vină au avut animalele? Şi cum se ȋmpacă această anihilare totală cu ceea ce spune Dumnezeu ȋn finalul zilei a șasea a creaţiunii, cȃnd “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune”. Așa cum aminteam mai sus, povestirea lasă impresia că prima creaţie a “ordinii din haos” a eșuat și atunci Dumnezeu hotărăște să șteargă totul, ca un profesor care șterge tabla cu un burete pentru a scrie ceva nou.
      2. Geneza 6:8-22 prezintă o altă reducere la absurd. Dacă ȋn mitologiile precedente Genezei avem o multitudine de zei care sunt ȋn dezacord și chiar se luptă ȋntre ei, unii pentru distrugerea lumii (El et comp.), alţii pentru salvarea ei (Enki et comp.), ȋn Geneza avem un singur Dumnezeu care hotărăște atȃt să distrugă lumea, cȃt și să o salveze! Apoi, Noe era, chipurile, un om “neprihănit”. Nu era nici pe departe, pentru că citind povestirea mai jos, după potop Noe se ȋmbată de vin, se dezbracă ȋn nudul gol și se culcă ȋn mijlocul cortului familial, iar cȃnd se trezește mahmur din beţie și află că a fost văzut de Ham, ȋl blestemă pe Canaan, nepotu-său, care nu a avut nici o vină ȋn toată tărășenia! Aceeași ierarhie bazată pe violenţă pe care a stabilit-o Cain și urmașii săi, o stabilește acum Noe, neprihănitul, prin binecuvȃntări și blesteme.
      3. Finalul potopului (Gen. 8:20-22) prezintă din nou o reducere la absurd. Mai ȋntȃȋ avem ideea că Noe ”a adus arderi de tot pe altar” și că “Domnul a mirosit un miros plăcut”, ca și cum Dumnezeu se comportă ca zeii din mitologii și adulmecă mirosul de carne arsă ca ceva plăcut Lui. Mai mult, Dumnezeu se contrazice pe Sine cȃnd, după ce provocase potopul pentru că oamenii se gandeau tot timpul la rău, acum spune: „Nu voi mai blestema pămîntul, din pricina omului, pentru că întocmirile gîndurilor din inima omului sînt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut”. Se poate o iraţionalitate mai evidentă ca aceasta?

    

2. Ȋn concluzie, sugerez că ȋntreaga povestire a potopului biblic este un argument ȋmpotriva ideii unui potop universal care a distrus ȋntreaga creaţie pe care ceva mai devreme Dumnezeu o numise “foarte bună”. Cunoștinţele actuale din știinţele naturale sunt dovadă puternică ȋmpotriva ideii că așa ceva s-a ȋntamplat ȋn mod real pe pămȃnt. Dumnezeu a creat oamenii atȃt cu capacitatea de a distinge ȋntre bine și rău, cȃt și cu libertatea de a alege. Judecata finală a lui Dumnezeu nu trebuie neapărat să se soldeze cu distrugerea lumii prin foc, adică un nou potop care să reducă lumea la “haosul iniţial” ca apoi să creeze “un cer nou și un pămȃnt nou”. Decȃt să speculăm texte, să trăim frumos, zic.

(NOTA: Cu ceva timp in urma am prezentat pe Facebook o mini-serie pe aceasta tema. O preiau in intregime aici, doar pentru a nu pierde aceste ganduri odata cu inchiderea -posibila- a contului Facebook. Cer scuze celor care deja au citit aceste mici episoade.)

Credinta religioasa este unul din teritoriile non-negiabile ale constiintei noastre. Cand cineva abordeaza intr-un mod usor umoristic credinta altora sau a sa proprie, cele mai multe persoane vor spune “vai, domnule, asta este un sacrilegiu, este ceva ce pur si simplu nu se face”. Intr-un articol precedent (pe Facebook) am adoptat o astfel de abordare, mai usoara, sau daca vreti, ironica, a unor credinte ale crestinilor in legatura cu viata-de-apoi. In ce ma priveste, este un exercitiu util sa-ti analizezi periodic credinta, sa te intrebi de ce crezi una sau alta, si sa examinezi daca nu cumva este cazul sa-ti revizuiesti convingerile religioase. A rade (uneori) in sensul sanatos, cu bun simt, de tine insuti, de aspecte ale propriei credinte la care pur si simplu nu te-ai gandit dar care, cand le analizezi, le gasesti oarecum hazlii, este un lucru sanatos, ba chiar necesar. Ca atare, articolul precedent a fost mai mult un test, atat pentru mine cat si pentru cei care l-au citit. Astazi nu voi reveni la aspectele mentionate acolo, ci as dori sa examinam care sunt motivele pentru care credinta intr-o “viata viitoare”, dupa moartea fizica, este atat de adanc sapata in constiinta oamenilor.

O prima observatie ar fi aceea ca viata “de dincolo” este un concept mult mai vechi decat crestinismul si iudaismul luate impreuna, adica mai vechi de 5000 de ani. Originea acestei credinte in “viata viitoare”, desi imposibil de a fi locata cu precizie in timp, se afla, as sugera, undeva chiar inainte de inventarea zeilor de catre oameni. Sunt doua motive principale pe care sociologii si psihologii le identifica in ce priveste conturarea acestei credinte.

Pe de o parte, oamenii sunt singurele fiinte care sunt constiente de propria moarte. Omul se confrunta cu aceasta realitate implacabila a mortii mai intai in familie prin trecerea in “nefiinta” a rudelor, o situatie dramatica pe care intr-un fel sau altul omul trebuie sa o gestioneze. Apoi, pe masura ce inainteaza in varsta sau sanatatea se deterioareaza datorita unei boli incurabile, omul simte ca propria sa moarte este iminenta. Ce va fi “dupa” este imposibil de cunoscut. Aceasta angoasa a nesigurantei, a existentei sale efemere, este asadar un motiv pentru ca omul sa-si imagineze, ba chiar mai mult, sa-si doreasca o continuare a vietii, este o nevoie de respingere a neantului si de gasire a unui sens al perpetuarii. In mod natural, omul respinge nihilismul.

Pe de alta parte, o nevoie de justitie, macar in “viata viitoare”, in legatura cu tot soiul de nedreptati sociale, politice, economice, etc. pe care oamenii le observa sau le sufera, face ca aceasta credinta intr-o “viata viitoare” sa fie adoptata ca fiind nu doar necesara dar si rationala. Acestea doua, moartea si necesitatea unei justitii in fata nedreptatii, nu sunt singurele motive pentru credinta intr-o “viata viitore” dar sunt cele mai importante. La acestea am putea adauga educatia, in familie, biserica, scoala, societate. Noi nu ne nastem cu “gandul vesniciei” in noi, dupa cum cazurile in care copii foarte mici au fost pierduti in salbaticie o demonstreaza, ci “gandul vesniciei” se naste in noi prin educatie, unde “educatie” este folosit in sens general, nu moral. Educatia poate sa fie, si adesea este, defectuoasa si imorala, si de aici rezulta nevoia de re-educatie, de re-evaluare a valorilor pe care le adoptam.

O a doua observatie este aceea ca “viata viitoare” devine un concept religios odata cu inventarea zeilor. Zeii nu au fost inventati din aceasta nevoie launtrica a omului de sens al vietii, de speranta pentru prezent si viitor sau prelungire a vietii dincolo de mormant. Ei au fost inventati de cei cu sabia mai lunga si bratul mai puternic care au anihilat prin forta libertatea de vointa a oamenilor simpli. Cum bine spunea un prieten, originea raului este in revolta impotriva libertatii, a liberatii altora, si chiar impotriva propriei libertati conferite creaturilor inteligente de catre Creator. Zeii au fost inventati concomitent cu observarea cosmosului si deslusirea de catre oameni, putini la numar, a sistemelor de masurare a timpului. A controla si reglementa timpul altora este o dovada a autoritatii. Chiar si ceremoniile si sarbatorile religioase sunt un mod de control asupra timpului altora in numele zeului. Zeii au fost astfel asociati cu astrele (dar si cu alte elemente ale lumii naturale) pentru ca circuitul regulat pe bolta cereasca al astrelor, deci al zeilor, era ceea ce dicta timpul, ritmul vietii si activitatii oamenilor. Regii si preotii erau singurii care “aveau acces” la zei, si cum nu te puteai apropria de zei/astre, urmatorii pe scara ierarhica a autoritatii erau regii/preotii, functii adesea detinute de aceeasi persoana. Mai mult, acesti lideri autoritari isi revendicau dreptul de guvernare ca fiind de origine divina, desemnati ai zeilor, si nu de putine ori pretindeau ca ei insisi sunt de natura divina. Astfel, prima forma de divinatie a fost probabil o religie a astrelor, ceea ce mai tarziu a fost numit de catre greci astrologie. Dar religii si religii au tot fost inventate de catre oameni. Preotii au fost cei ce au stabilit, conform vointei zeilor, zilele “favorabile” si “nefavorabile” pentru diferitele activitati sociale sau cultice, au stabilit calendare si festivale periodice, au reglementat sub toate aspectele viata oamenilor. Speranta pentru, sau dreptul la, o “viata viitoare” a ajuns sa depinda de preoti. Nu va dura mult si “mantuirea” avea sa “vina de la iudei”. Cine vrea sa inteleaga conceptele diverse cu privire la “viata viitoare”, “reincarnare”, sau “ inviere”, trebuie sa porneasca de la examinarea textelor premergatoare Bibliei. In special sunt de interes textele mesopotamiene, cannanite si egiptene. Fara aceasta parcurgere diligenta a istoriei dezvoltarii conceptelor religioase, oamenii vor continua sa depinda de preoti pentru ceea ce cred, adesea orbeste.

II

Odata cu structurarea conceptului “vietii de apoi” de catre preoti si teologi, fiecare traditie religioasa va avea o semnificatie diferita pentru acest concept. Mai mult, pe masura ce teologiile s-au tot schimbat de-a lungul vremurilor, la fel si conceptul “vietii de apoi” avea sa fie redefinit. Evreii, ca popor, nu s-au format intr-un vacuum cultural. Inconjurati de politeismul Mesopotamiei, stramosii lui Abraam “se inchinau altor dumnezei” dincolo de Eufrat. Cum Terah si Abraam pleaca din Ur si ajung in Haran, ambele fiind centre religioase ale zeului Nanna (in sumeriana) sau Sin (in akkadiana), care era zeul lunii, este verosimil ca ei se inchinau zeilor locali, printre care Nanna/Sin ocupa un loc de frunte.

Inainte ca Sumer sa devina un regat unit, societatile erau organizate in orase-stat, centre civile si religioase independente. Acestea erau comunitati teocratice conduse de preoti. Abia mai tarziu regii aveau sa inlocuiasca pe preoti in ce priveste rolul suprem in societate, probabil fiindca aveau sabia mai lunga, dar preotii au continuat sa joace un rol esential in organizarea si conducerea societatii. Cultura, traditiile, si religia sumeriana au fost asimilate si incorporate in traditiile Asiriei, Babilonului, si, ceea ce ne intereseaza in mod deosebit, ale Israelului.

In religia sumeriana, cerul era rezervat exclusiv pentru zei. Oamenii, indiferent de conduita morala din timpul vietii, dupa moarte se credea ca merg intr-o caverna subterana intunecata si rece, domeniu al zeitei Ereshkigal, unde sursa de hrana era tarana pamantului. Evreii vor mosteni acest concept cu privire la soarta oamenilor dupa moarte. Acel taram umbros numit “Kur” la sumerieni si “Aralu” la babilonieni, la evrei se numea “Sheol”. Cand Biblia evreiasca a fost tradusa prin secolul II inainte de Hristos in limba greaca, versiune numita Septuaginta, “Sheol” a fost tradus prin “Hades”, versiunea greceasca a termenului, unde Hades era atat un teritoriu dar si zeul care stapanea acel teritoriu.

Etimologia acestui “Sheol” este oarecum neclara, dar se merita mentionat termenul akkadian “SHU’ALU”, care inseamna “locul de intalnire al celor morti”, si termenul asirian “SHILU”, care insemna “camera” sau “incapere”, termeni care probabil au influentat conturarea termenului in limba ebraica. Cornilescu traduce “Sheol” cel mai adesea prin “locuinta mortilor”, dar ar fi gresit sa se inteleaga ca ar fi vorba doar de groapa in care este asezat sicriul. Iudeii considerau ca in Sheol fiecare se va alatura familiei sau neamului sau, dar in anumite cazuri grave unde Cornilescu traduce prin “va fi taiat” sau “va fi nimicit din mijlocul poporului sau” se intelegea ca persoana respectiva avea parte de o anihilare imediata si definitiva, fara dreptul la o reunire cu familia in Sheol. Iacov deplange disparitia lui Iosif, relatata fraudulos de catre fratii sai care l-au vandut, si spune “ma voi pogora plangand la fiul meu in Sheol”.

Vechiul Testament ofera putine detalii in legatura cu acest loc. Iudeii, spre deosebire de egipteni care facusera din “viata de apoi” un concept fundamental care a dus la arta mumificarii si la construirea de piramide somptuoase, au manifestat putin, sau deloc, interes pentru o viata viitoare. Iudeii erau oameni ai “legamantului”. Acesta avea un rol esential pentru viata care trebuia traita aici, pe pamant. Din nou spre deosebire de egipteni, unde viata “de apoi” era un privilegiu al claselor superioare (doar faraonul, preotii, si oamenii din varful piramidei societale aveau acces la ea), evreii antici credeau asemenea sumerienilor ca prin moarte toti oamenii merg in Sheol, buni sau rai, unde existenta lor era ca a unor umbre lipsite de personalitate. Se putea comunica, credeau unii, cu aceste umbre sau spirite din Sheol dar acest lucru era interzis, dupa cum intelegem si din povestirea cu Saul care a mers la o astfel de vrajitoare pentru a afla ceva de la Samuel, care murise.

Mai tarziu, atat in timpul robiei babiloniene si persane cat si dupa elenizarea Orientului ca urmare a cuceririlor lui Alexandru, influente din zoroastrianism si elenism vor modifica intelegerea evreilor cu privire la viata de apoi, dar despre acestea ramane pe data viitoare.

III

In traseul pe care incercam sa-l parcurgem pentru a intelege conceptul vietii de apoi in crestinism, am pornit, cum era normal, din Vechiul Testament deoarece acesta este parte integranta din Biblia crestina. Deocamdata am observat ca VT vorbeste de Sheol, denumirea “locuintei mortilor”, acel loc subteran unde mortii continua o existenta cvasi-inconstienta, ca umbre ale celor ce au trait candva pe pamant. Traducatorii, fie cei de limba romana sau engleza, au tradus acest cuvant prin: mormant (grave), locuinta mortilor (the realm of the dead), sau groapa (pit). Am spus deja ca Sheol nu reprezenta doar mormantul in care era depus sicriul celui ce murise. Observam asta in Geneza 37:33-35, unde Iacob, cand examineaza haina manjita cu sange a lui Iosif, crede ca Iosif a fost sfasiat in bucati si mancat de fiare salbatice. Si totusi, Iacob considera ca avea sa-l reintalneasca pe Iosif in Sheol. O alta dovada, mai graitoare, este pasajul din 1 Samuel 28:7-19. Acea femeie din Endor, care avea capacitatea de a “chema mortii”, il aduce pe Samuel din Sheol pentru a fi consultat de catre Saul. Samuel il intreaba pe Saul: “de ce m-ai deranjat si m-ai chemat la suprafata”? Iar in v. 19, dupa ce Samuel spusese lui Saul ca Dumnezeu va da pe Israel in mana Filistenilor, ii spune: “Maine, tu si fiii tai veti fi impreuna cu mine”. Desigur ca eu nu iau textul ca fiind realitate obiectiva, dar putem intelege din text conceptiile autorului sau a societatii in care traia.

Unii crestini conservatori vor incerca sa “armonizeze” Vechiul Testament cu Noul, apeland la pasaje ca cel din Ezechiel 37 sau Iov 19 pentru a sugera ca invierea era inteleasa de vechii iudei la fel ca in Noul Testament. Insa in Ezechiel 37 este vorba de un limbaj profetic in care era vizata o restaurare a poporului Israel, in viata de aici si acum, iar in Iov 19 este vorba de o speranta pentru justitie, anume ca in cele din urma Dumnezeu va fi de partea lui Iov in disputa cu “prietenii” sai. Iov nu avea o alta conceptie despre Sheol si observam asta in Iov 14, unde gasim, pe langa dorinta unei justitii viitoare care sa-l repuna in drepturi, si acea disperare ca dorinta lui este desarta, ceea ce englezii numesc “wishful thinking”. Asta se vede destul de clar in Iov 14:18-22, unde Iov exprima conceptul vechi ca mortii care merg in Sheol nu se mai intorc la viata, ca nu mai stiu nimic din ce se intampla sub soare, si ca tot ce pot face in Sheol este sa deplanga propria conditie.

Acest concept cu privire la Sheol va suferi modificari in perioada celui de-al doilea Templu, perioada definita aproximativ intre 500 BC – 70 AD. Unii cercetatori considera ca aceste modificari sau noutati in conceptiile legate de viata de apoi au fost influentate de Zoroastrianism, o religie care a provenit din invataturile lui Zarathustra (numit si Zoroaster), un profet antic de origine iraniana care se crede ca a trait in jurul anilor 1200 – 1000 BC. Zoroastrianismul, care era o religie majora pe timpul imperiului Persan Achemenid (550 – 330 BC), a pus un accent deosebit pe conflictul universal intre bine si rau (intre dumnezeul bun Ahura Mazda si cel rau Angra Mainyu) si pe ideea judecatii viitoare, cand cei morti vor invia in trup pentru a da socoteala pentru faptele lor din aceasta viata si vor primi “dupa fapta, si rasplata”.

In timp ce este dificil, daca nu imposibil, sa stabilim in ce masura Zoroastrianismul a influentat gandirea si conceptele autorilor din perioada celui de-al doilea Templu, aceasta este o posibilitate legitima. E drept ca ideea unei judecati viitoare o gasim (intr-o forma diferita) chiar si la vechii egipteni, dar ideea unei invieri a trupului apare tarziu, in scrierile exilice si post exilice, unde invierea este legata de speranta Mesianica a restaurarii si a unei justitii necesare pentru un popor care a fost dus din exil in exil. Gasim aceasta speranta Mesianica in Isaia 26:19, pasaj considerat Apocaliptic si plasat de Cheyne in jurul anului 324 BC., ca apoi in Daniel 12:2, plasat de teologi prin secolul 2 BC, sa fie in mod explicit exprimata ideea unei invieri viitoare a tuturor, unii pentru a primi “viata vesnica”, iar altii “ocara si rusine vesnica”. In apocrifa lui Enoch, o culegere de texte scrise intre anii 300 – 100 BC, amintita in Epistola lui Iuda din Noul Testament in mod eronat ca fiind scrisa de patriarhul Enoh, strabunicul lui Noe, gasim in capitolul 22 o descriere a Sheolului ca fiind impartit in patru sectiuni, doua din ele pentru cei buni si doua pentru cei rai. Cu exceptia celor rai dintr-una din sectiuni, care fusesera deja condamnati la pieire, ceilalti din cele trei sectiuni ramase vor avea parte de inviere in vederea judecatii. De altfel, mai toate scrierile apocaliptice ale acestei periode, ca 1 Enoch, 4 Ezra, 2 Baruch, si apoi Apocalipsele crestine, vorbesc despre o inviere a trupului si o judecata finala. Dar ideea invierii nu o gasim doar in textele apocaliptice. Ideea ca invierea nu va fi doar a sufletului, ci si a trupului, o gasim in apocrifa evreiasca (este apocrifa doar pentru protestanti) 2 Macabei scrisa probabil intre 143-135 BC. In capitolul 7 in povestirea despre cei sapte frati care au fost torturati pana la moarte pentru ca au refuzat sa manance carne de porc, fiecare din ei si-a exprimat credinta ca Dumnezeu ii va invia, iar in versetele 10-11, al treilea frate spune, referindu-se la limba, mainile si picioarele sale care aveau sa fie taiate, “le-am primit din partea Cerului si pentru Legea Lui nu-mi pasa de ele, caci stiu ca le voi primi inapoi”.

Ajungem astfel in primul secol crestin si intrebarea de capetenie este, ce a predicat Isus? Din Evanghelii aflam ca opiniile evreilor erau impartite. In timp ce unii credeau in invierea trupului, altii credeau in nemurirea sufletului, in reincarnare (in sens hindus, cu scopul de a implini in alte vieti cele 613 porunci ale Torei pe care nu le-au pazit in intregime in prima viata), in “sanul lui Abraham” ca loc de sublima odihna al celor credinciosi, in Abaddon sau Gehenna ca loc de suferinta pentru cei necredinciosi, ori altii, ca Saducheii, nu credeau nici in inviere, nici in ingeri. Si apoi, cum intelegem parabola cu Lazar in sanul lui Abraam si bogatul care se chinuia in iad pe care o foloseste Isus, fara macar sa sugereze ca ar fi vorba aici de o parabola, asa cum adeseori a facut-o?

IV

Daca Isus ar fi scris ceva si daca, admitand printr-un optimism exagerat, s-ar fi pastrat acel manuscris pana in zilele noastre, am sti mai bine ce anume a predicat Isus. Ceea ce avem insa in paginile Noului Testament sunt texte ale altor autori, copiate dupa alte copii, si nici acestea nu sunt manuscrise originale. Asta ne obliga sa consideram posibilitatea ca atunci cand citim ca ceva ar fi fost spus sau facut de Isus, asta sa fie, macar in parte, ceea ce altii si-au imaginat ca s-ar fi intamplat sau spus, si acestea au fost proiectate ca venind de la Isus.

Conceptul cu privire la “sanul lui Abraam”, asa cum gasim si expresia “sanul lui Dumnezeu” in Ioan 1:18 sau “sanul lui Isus” in Ioan 13:23, se refera la un loc de onoare, desigur, conform datinilor timpului, dar in Luca 16 inseamna mai mult decat atat si are de-a face cu noile concepte despre viata de apoi care apar in perioada celui de-al doilea Templu. Intr-un papirus ebraic din aceasta perioada se gaseste expresia “sanul lui Abraam, Isaac, si Iacov” care, conform unui articol pe Wiki, exprima credinta martirilor evrei ca dupa moarte ei vor fi primiti de Abraam, Isaac, si Iacov, si toti inaintasii lor vor aprecia jertfa lor, asa cum reiese din 4 Maccabei 13:17. Sheol/Hades, desi se refera in continuare la taramul unde se duc cei morti, este in acelas timp locul in care se face o despartire pe criterii morale, ceea ce sugereaza un sincretism cu elenismul. Unele suflete ajung in taramul unde vor duce o existenta usoara in pace si liniste, in “sanul lui Abraam” la evrei, sau Elysium la greci. Altii ajung in Gheena, care desi apare sub acest nume abia in Noul Testament, se refera la un loc unde cei rai sunt chinuiti prin foc, concept legat de ceea ce se intmplase in valea Ben-Hinom (Ieremia 19:2) cand Israelitii is ardeau copiii ca jertfa inchinata zeului Baal. La greci, acest taram numit Tartarus a fost initial un taram unde erau pedepsiti doar Titanii, era un fel de inchisoare conform spuselor lui Hesiod si Homer (cca. 700 BC) , dar mai tarziu Plato introduce ideea ca in Tartarus sufereau si oamenii care pacatuisera impotriva zeilor (vezi “Mitul lui Er” din Republica, cca. 380 BC). In Petru 2:4 este folosit acest termen (Tartarus) ca loc in care au fost “aruncati ingerii cazuti, inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata”. In ambele culturi, evreiesti si grecesti, cele doua taramuri opuse sunt despartite fie de ape, fie de prapastie. In Iliada lui Homer, Zeus spune ca Tartarus este mult mai jos decat Hades, “precum este pamantul fata de cer”, ceea ce in mod asemanator gasim si in Luca 16:23: bogatul “pe cînd era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sînul lui”.

Ce semnificatii are parabola lui Isus? Sunt cel putin cateva si le amintesc pe scurt.
1. In timp ce nu exista un consens printre teologi daca parabola pe care o foloseste Isus era o legenda care circula printre evrei sau este ceva inventat de Isus, este clar ca Isus foloseste aceasta ilustratie asa cum procedeaza de regula, pentru a sublinia o anume invatatura pe care o transmitea oamenilor dar foloseste concepte care erau cunoscute celor din timpul sau.
2. Isus incepe cu pilda ispravnicului necredincios (Luca 16:1-13), unde ideea centrala era ca ori procedezi ca “fiii veacului acestuia” care stiu sa foloseasca “bogatiile nedrepte” pe care le-au furat de la stapan cu scopul unui avantaj atunci cand vor fi scosi din ispravnicie (sa fie primiti in casa celor pe care i-au favorizat), ori esti credincios in toate lucrurile, mari si mici, pentru ca un ispravnic credincios nu poate sluji la doi stapani, si lui Dumnezeu, si banului.
3. Isus continua apoi prin a se adresa direct Fariseilor, care iubeau banii si isi bateau joc de Isus. Contextul in care este plasata discutia are de-a face cu o tema majora in predicarea lui Isus, si anume, “imparatia lui Dumnezeu”, un concept care trebuie analizat in mod serios pentru a fi inteles, devreme ce “legea si profetii au tinut pana la Ioan” (Botezatorul), dar acum cineva mai mare decat Ioan aducea oamenilor invataturi cu privire la o “imparatie”, nu ca acelea din “veacul acesta”, ci una in care, pentru a intra, trebuia sa dai “navala”, sa manifesti un interes mai presus decat pentru avutii materiale.
4. In pilda cu Lazar si bogatul nemilostiv (Luca 16:19-31) Isus foloseste notiuni deja cunoscute pentru a oferi doua invataturi principale. Una din ele este aceea ca este important cum traim acum, in viata aceasta, este important cum tratam oamenii, este important sa le fim de ajutor chiar si cand este vorba de niste “leprosi”, adica de pacatosi, de cei pe care in general ii desconsideram sau evitam. A doua invatatura este aceea ca nu este nevoie ca cineva sa fie inviat din morti pentru a crede ce spune, ci este importanta cunoasterea adevarului prin studiu. “Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei” se refera la studiu, la cunoastere. In Ioan 17:3 gasim “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”.
5. Din descrierea bogatului, imbracat in haine de culoare violet, care intotdeuna a simbolizat luxul si clasa nobila, regala, si din faptul ca el spune ca “in casa tatalui meu sunt cinci frati” pe care ar vrea sa-i ajute sa nu ajunga si ei in locul in care se afla el, intelegem ca bogatul ar putea sa reprezinte pe Saduchei, ca responsabili si preoti ai Templului, mai precis la Caiafa, ginerele marelui preot Ana care avea cinci fii. Despre cum tratau preotii pe “leprosi”, pe “vamesi”, sau pe Isus, nu cred ca trebuie sa mai amintesc aici.

Isus a vorbit oamenilor in termeni pe care ei puteau sa-i recunoasca, dar asta nu inseamna ca Isus valideaza conceptele oamenilor. In timp ce Isus afirma ideea unei judecati viitoare, in Matei 11:20-24, El prezice ca soarta Capernaumului, adica a oamenilor care au trait in Capernaum dar nu au luat aminte la cuvintele sau faptele lui Isus, va fi “pogorarea lor in Hades”, anume in acea sectiune rezervata celor care au facut ce este rau in aceasta viata, ca si in cazul bogatului din pilda cu Lazar. O alta aluzie la Hades gasim in Matei 16:18, unde se spune ca Isus, adresandu-se lui Petru, afirma ca Isus va cladi o biserica (oameni) pe care “portile Hades-ului n-o va putea birui”. Expresia “portile Hades-ului” se refera la un concept deja cunoscut. In secolul I AD circula ideea ca Abraam sta in fata acestor porti pentru a impiedica intrarea in Hades (din greseala?) a celor partasi la Legamantul iudaic.

Asemenea idei folclorice gasim si in alte pasaje din Noul Testament. In 1 Petru 3:19 Isus este prezentat ca, dupa ce a fost inviat “in Spirit”, s-a coborat in Hades pentru a “proclama” victoria Sa “spiritelor” rebele care sunt tinute in lanturi pana la ziua judecatii. Ca spiritele sau duhurile alea se refera la “ingeri” reiese si din 2 Petru 2:4, deja amintit mai sus cu referire la Tartarus, dar si din alte pasaje. In Epistola catre Evrei 1:7 (care se leaga de Psalmi 104:4 unde Dumnezeu este descris dupa iconografia lui Baal), Dumnezeu face din ingerii (sau mesagerii) Sai spirite/duhuri, asadar in Evrei 1:14 aceste spirite/duhuri indeplinesc o slujba in favoarea celor ce “vor mosteni mantuirea”. In Epistola lui Iuda, un singur capitol in care gasim mult folclor (ma intreb cum justifica crestinii conservatori “inspiratia” epistolei si locul ei in canonul Bibliei), la versetul 6 gasim aceeasi idee ca “ingerii care nu si-au pastrat vrednicia” sunt pusi “in lanturi vesnice, in intuneric”. Iar in Apocalipsa lui Ioan, Hades va fi el insus “aruncat in iazul de foc” (in Tartarus?), cu precizarea ca acesta reprezinta moartea a doua.

Desigur, mai sunt si alte intrebari legate de invatatura lui Isus la care as dori sa gasim raspuns. A predicat Isus o viata viitoare? Ce rol are invierea lui Isus cu privire la conceptul “imparatiei lui Dumnezeu”? Ce inseamna ceea ce spune Isus, ca in casa Tatalui sunt multe locasuri?

V

Pȃnă să intre Isus ȋn scena istoriei, evreii elenizaţi ai perioadei inter-testamentare adoptaseră deja credinţe multiple cu privire la viaţa de apoi, iudaismul fiind renumit pentru pluritatea conceptelor adesea contradictorii, de la o școală teologică la alta. Ȋnsuși faptul că marile partide ale iudeilor aveau opinii diferite cu privire la starea omului după moarte este un indiciu că evreii nu au avut niciodată o concepţie clară, venită prin ”inspiraţie”, cu privire la “viaţa de apoi”. Influenţa elenismului platonian care postula dualitatea materie-spirit a dus la adoptarea conceptului existenţei unui suflet nemuritor encapsulat ȋntr-un trup pieritor, preluată apoi de către mai toate formele de creștinism. Pe de altă parte, posibile influenţe din religia persană ȋn care se punea un accent deosebit pe ȋnviere ȋn ziua de apoi ȋn vederea judecăţii, pedepsirea celor vinovaţi și recrearea unei lumi ideale, s-au grevat pe angoasele religios-politice ale evreilor. Perioada robiei babiloniene și persane a favorizat conturarea unor puternice sentimente naţionale evreiești care nutreau justiţie și restaurare. Nu la ȋmpărăţia cerurilor și o dreptate ȋntr-o lume spirituală se gȃndeau evreii, ci aspiraţiile cu privire la Era Mesianică aveau ȋn vedere o restaurare a teocraţiei iudaice ȋn viaţa de aici și acum, cu instaurarea pe tronul davidic al unui Mesia eliberator. Mai tȃrziu ȋn creștinism, care ȋn opinia profesorului James Barr se pare că a fost chiar mai mult influenţat de zoroastrianism, concepţia privitoare la Mesia s-a modificat ȋn aceea că Mesia avea să conducă lupta finală ȋmpotriva lui Satan, pe care ȋl va ȋnvinge, ca apoi să creeze un “cer nou și un pămȃnt nou”.

Isus intră în istorie prin nașterea sa într-o familie de evrei. Tacit (în “Annals”) și Iosif Flaviu (în “Jewish Antiquities”) ne oferă referințe extra-biblice cu privire la existența lui Isus ca persoană istorică, dar nu ne oferă informații despre faptele sau ȋnvățăturile lui Isus. Astfel, singurele surse care ne oferă astfel de informații sunt cele patru Evanghelii așezate la începutul Noului Testament, deși ele au fost scrise probabil după epistolele Pauline. Fie că ceea ce citim sunt cu adevărat cuvintele sau faptele lui Isus, fie că avem niște biografii “romanțate” sau informații recirculate, suntem nevoiți să ne formăm o idee despre învățăturile lui Isus doar pe baza Evangheliilor.

Lectura Evangheliilor ne dezvăluie cȃteva realităţi incomode, mai ales pentru cei ce ȋși bazează hermeneutica pe “credinţa ȋn inspiraţie”, cum spunea domnul profesor. Mai ȋntȃi, Isus nu oferă nici un fel de informaţii despre starea omului după moarte, dar nici nu contestă credinţele populare curente. Dacă cineva m-ar intreba “de ce”, răspunsul meu ar fi “pentru că Isus nu a considerat că aceste lucruri erau importante”. Ȋnvăţăturile lui Isus s-au adresat nevoilor de zi cu zi ale oamenilor, anume, cum trebuiau să trăiască ȋn viaţa de aici și acum. Isus nu a contestat, de exemplu, cosmologia antică. Conceptele vechi ale sumerienilor și babilonienilor (pe care le găsim și ȋn Vechiul Testament) cu privire la un “tărȃm al morţii” ca fiind o zonă subpămȃnteană, se baza pe cosmologia lor, care includea ideea că pămȃntul, inclusiv zona subpămȃnteană numită la evrei Sheol, plutea și era ȋnconjurată de oceanul primordial. Dacă pămȃntul era plat sau rotund, dacă era sprijinit pe patru piloni sau plutea ȋn spaţiu conform legilor gravitaţiei, dacă se rotea ȋn jurul axei sale sau soarele se rotea ȋn jurul pămȃntului, dacă erau compartimente subterane ca Sheol, sau dacă tot uscatul era ȋnconjurat de oceanul primordial, și multe altele, nu aveau absolut nici o importanţă pentru oamenii cărora se adresa Isus. Ȋn aceeași măsură, condiţia omului după moarte, ȋnvierea, sau viaţa de apoi sunt noţiuni care depășesc capacitatea oamenilor de cunoaștere, atȃt atunci cȃt și acum. Isus se raportează la credinţele populare ale oamenilor doar pentru a le oferi ȋnvăţături practice care erau cu adevărat și ȋn mod universal valabile pentru viaţa aceasta, de genul “dacă vrei să intri ȋn viaţă, păzește poruncile”. “Ȋmpărăţia lui Dumnezeu” este ȋn primul rănd o atitudine faţă de adevăr, un mod de a trăi după ȋnvăţăturile lui Isus, iar intrarea ȋn ȋmpărăţie se face doar cȃt esti ȋn viaţă, nu după ce ai murit. Ȋn rugăciunea domnească, Isus spunea (Ioan 17:1-3): “Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice faptură, ca să dea viaţa veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”
O altă realitate este aceea că ucenicii, cȃt și cei care s-au convertit ulterior la creștinism, nu au ȋnţeles prea bine cum este cu viaţa de apoi, așa cum am menţionat deja. Găsim ȋn scrierile creștine referiri la “Sȃnul lui Abraam” ȋn care creștinii ȋncă credeau ȋn secolul al III-lea, ȋn scrierile lui Tertulian (155 -240), Hippolyt de Roma (170 – 235) sau ȋn apocrifa “Pocăinţa lui Origen” (de un autor necunoscut dar atribuită ȋn mod eronat lui Origen). Augustin de Hippo (354 – 430) credea de asemenea că cei drepţi care au murit sunt suflete fără trup care așteaptă fericiţi ȋn containere speciale ziua judecăţii, dovadă a faptului că neoplatonismul fusese asimilat “la greu” ȋn creștinism, așa cum rezultă și din “crezul creștin”. Despre “zona infernală” a locuinţei morţilor, am amintit deja că epistola 2 Petru 2:4 vorbește despre Tartar, zona mai joasă și ȋntunecoasă a Hades-ului, unde ȋngerii răi sunt deţinuţi și legaţi cu lanţuri ȋn așteptarea judecăţii. Să fie oare așa? Un pasaj similar celui din Petru găsim ȋn Epistola lui Iuda, la versetul 6. Şi tot Petru, “mȃnat de Duhul Sfȃnt”, ne spune ȋn 1 Petru 3:18 că “Isus a fost omorȃt ȋn trup, dar a fost ȋnviat ȋn duh”, și ne mai spune ȋn v. 19 și 20 că (ȋn duh) Isus “S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, cȃnd ȋndelunga răbdare a lui Dumnezeu era ȋn așteptare, ȋn zilele lui Noe”. Această idee că “Isus s-a coborȃt ȋn iad” este inclusă ȋn crezul creștin, dar mă ȋntreb, ce ȋnţeleg azi creștinii cȃnd recită acest crez? Exprimarea lui Petru este extrem de confuză iar referirea la duhuri/spirite, atȃt ȋn dreptul lui Isus cȃt și ȋn ce privește pe cei “din ȋnchisoare” de pe vremea lui Noe se referă tot la Sheol/Hades/Tartar, deși noţiunile astea sunt tulburi ȋn mintea lui Petru. Nu este de mirare că creștinismul a preluat aceste noţiuni neclare, astfel că se dezvoltă ȋn creștinism credinţa ȋntr-un spirit nemuritor (de negăsit ȋn Vechiul Testament), Tartarul sau Gheena devin iadul “cu foc și pucioasă” pe care ȋl regăsim ȋn credinţa creștinilor de astăzi, și “Sȃnul lui Abraam” devine Raiul, sau Paradisul. Toate acestea sunt indicii că, ori creștinii nu au ȋnţeles ȋnvăţăturile lui Isus, ori că Isus nu a lăsat ȋnvăţături clare ȋn legatură cu aceste noţiuni.

Pe langă faptul că majoritatea ȋnvăţăturilor lui Isus a fost fost exprimată ȋn metafore, Isus uneori s-a exprimat ȋn mod intenţionat laconic și evaziv cu privire la ȋnviere și viaţa de apoi. Să luăm de exemplu discuţia cu saducheii pe care o găsim in sinoptice. Saducheii au crezut că l-au pus binișor la colţ pe Isus cu o ȋntrebare dificilă. Dacă există o ȋnviere și o viaţă de apoi, a cui soţie va fi femeia care a fost pe rȃnd soţia celor șapte fraţi? Răspunsul lui Isus este ȋn doi peri: ”la ȋnviere, nici nu se vor insura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca ȋngerii lui Dumnezeu in cer”. Dar… saducheii nu credeau nici ȋn ȋngeri! Ce fel de argument era ăsta? Şi cum să le spui ȋnvăţătorilor Legii că “se rătăcesc pentru că nu cunosc Scripturile”? Foarte simplu! Isus le aduce aminte ca ȋn Lege scrie că Dumnezeu s-a recomandat lui Moise ca fiind “Dumnezeul lui Abraam, Isaac, și Iacov”. Nu-i clar? Păi nu e, că aceștia erau morţi de mult, dar Isus le spune “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii”. Unde erau vii? Ȋn Sheol? “Tare vă mai rătăciţi”! (smile).

“Profesorul” m-a apostrofat intr-un articol pe blogul său că mi-am pătat sufletul, că nu cred ȋn ȋnviere, că aș susţine că ȋnvierea vine din mitologie, deci nici Isus nu a ȋnviat, nu-i așa? (ȋntreba el retoric), deși eu nu am spus nimic din toate acestea. Ceea ce am ȋncercat să fac prin aceste mici articole a fost să trezesc interesul pentru ceea ce un prieten numea “arheologia ideilor”, adică nevoia de a ne revizui unele credinţe, nu neapărat pentru a le arunca la gunoi, ci pentru a le ȋnţelege mai bine istoria și semnificaţia. Sunt conștient că astfel de articole schematice, rezumative, prezintă riscul ca cineva să tragă concluzia greșită că dezvoltarea conceptului sau a credinţei ȋn “viaţa de apoi” a fost un proces simplu, strict liniar din punct de vedere cronologic și prin excelenţă determinist. Nu ȋntȃmplător unul din prietenii care au contribuit ȋn trecut la discuţii mi-a atras atenţia să nu mă poziţionez ȋntr-o extremă ȋn care să consider că toate ideile și tradiţiile iudaice au provenit din asimilarea altor culturi. Desigur, mă feresc să fac acest lucru deoarece știu că ȋn realitate lucrurile sunt mult mai complicate. Dar influenţe au fost, fie că le acceptăm sau nu, și conform celor spuse de G. Hermerén, aceste influenţe sunt fie pozitive, fie negative. Dacă X a avut o “influenţă negativă” ȋn creaţia lui Y asta Inseamnă că a cauzat o reacţie adversă, de respingere, cu privire la conceptul C. Adică Y a citit sau a aflat despre modul ȋn care X a prezentat conceptul C și a reacţionat ȋmpotriva lui X prezentȃnd o altă versiune a lui C. Asta a rezultat ȋn lucrări care sunt ȋn antiteză, sau polemică, cel puţin ȋn anumite aspecte. Pe de altă parte, “influenţa pozitivă” a lui X asupra lui Y rezultă ȋn lucrări similare și complementare ȋn ce privește conceptul C. Vechiul Testament este un bun exemplu ȋn care ȋntȃlnim atȃt evidenţe pentru influenţa pozitivă a scrierilor antecedente sau contemporane asupra autorului/autorilor biblici, dar și evidenţe pentru influenţa negativă, autorii biblici prezentȃnd ȋn mod diferit și contradictoriu anumite concepte din scrierile antecedente. Asta se poate observa mai ales ȋn primele capitole ale Genezei, ȋn povestirile creaţiei, unde considerentele polemice pot fi cheia de interpretare a acestui text antic. Ȋn loc de a inventa concordisme penibile ȋntre cunoștinţele actuale ȋn știinţele naturii și Geneza, avem nevoie de a ȋnţelege Geneza așa cum a fost intenţionată de autor. Dar asta este o altă temă…

VI – Final

Ȋn ȋncheierea acestei serii scurte (nu a subiectului, căci el este practic nelimitat), voi ȋncerca să răspund unor posibile ȋntrebări nerostite, de genul: “Bine, bine, ai spus despre sumerieni, babilonieni, evrei, perși, creștini, etc. dar tu ce crezi ȋn dreptul tău? A ȋnviat Isus? Crezi că va fi o ȋnviere? Crezi ȋn viaţa de apoi?” Sunt ȋntrebări legitime, cel puţin din partea celor care mă cunosc, dar aș vrea să precizez ȋnainte de orice că ceea ce voi spune ȋn continuare nu trebuie să fie adoptat de nimeni altcineva, ele fiind doar opinia mea pesonală.

Am gȃndit tema aceasta ca pe o provocare, nu doar a confraţilor mei de credinţă, ci a creștinilor ȋn general. Din cele observate de mine, cel puţin ȋn dreptul neo-protestanţilor, există o obsesie cu privire la “cer”, la “rai”, la “viaţa viitore”, pȃna la măsura ȋn care viaţa aceasta este neglijată, ca neavȃnd o altă importanţă decȃt ca o “pregătire” pentru viaţa viitoare. Să fie oare “cununa viitoare” singura motivaţie pentru a trăi o viaţă etică și morală pe acest pămȃnt? Mai precis, dacă n-ar fi această idee a unei vieţi viitoare superimpozată și supraevaluată, oare nu am mai avea motivaţia necesară pentru a trăi o viaţa frumoasă, implinită, și fericită pe acest pamȃnt? Personal, consider ca o mare favoare faptul că trăiesc, că sunt conștient de mine și de tot ceea ce mă inconjoară, oameni, artă, poezie, muzică, natură, visuri, speranţe, etc. Chiar dacă n-ar fi o altă viaţă sau existenţă, eu n-aș fi deloc dezamăgit. Nu pot fi de acord cu ceea ce spune Pavel ȋn 1 Corinteni 15:12-19, care este de fapt un argument circular, invalid și nenecesar. Ȋn v. 19 el spune: “Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea ȋn Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Chiar așa să fie? De ce am fi nenorociţi? Pentru că am căutat să fim morali și nu am comis tȃlhării, hoţii, crime, furturi, violuri, și toate relele pe care alţii “fără frică de Dumnezeu” le fac? Dacă am fost morali doar pentru a ajunge ȋn cer, mă tem că nu vom ajunge niciodată acolo.

A ȋnviat Isus? Eu cred că da, și nu pentru că aș avea dovezi, ci cred asta ȋn mod axiomatic, cum cred și ȋn existenţa lui Dumnezeu. E vreo greșeală că cineva crede ȋn ȋnviere sau viaţa de apoi? Nu. Nici o credinţă religioasă nu este ȋn mod intrinsec rea dacă nu face rău unei alte persoane. Cu ce mă deranjează că unii cred ȋn nemurirea sufletului? Sau cred că ȋn ziua ȋnvierii ȋși vor revedea rudele, prietenii și pe cei pe care i-au iubit? Nu e nici un rău ȋn asta. Şi dacă cineva nu crede ȋn astfel de lucruri, ce rău face altora cu necredinţa lui? Nu este omul liber să caute liniștea sufletească așa cum ȋși imaginează că este mai bine? Nu este și ea parte din ceea ce părinţii fondatori ai Americii au numit “the pursuit of happiness”? Crede cineva ȋn pomeni “de sufletul morţilor”? Nu-i nici o problemă. O facere de bine este o facere de bine, punct. Crede cineva că sufletul său se va reȋncarna după moarte ȋn alte fiinţe? E liber să creadă, cu ce mă deranjează asta pe mine? Crede cineva că există iad sau rai? Nu-i nici o problemă, poate că asta este o motivaţie pentru a fi mai atent cu propria viaţă. Problema cu adevărat spinoasă este cu teologii și pastorii care profită de credinţele oamenilor (pe care iniţial le-au indus ȋn ei) pentru a acapara bunuri nemeritate și nemuncite. Văd pe aici pancarde ameninţătoare de genul “Mȃine vei muri, și il vei vedea pe Dumnezeu!”, sau “Iadul e fierbinte, o-ho-ho! Pocăiește-te azi!” Dacă văd undeva o problemă cu credinţa religioasă este aceea pe care am menţionat-o in primul articol din serie, anume că unii oameni, puţini la număr ȋn comparaţie cu “restul”, au inventat tot felul de credinţe și superstiţii pentru a-i subjuga pe oameni, pentru a le răpi libertatea.

Dacă ȋnvăţ un lucru de la Isus, este acesta: ai grijă cum traiești ȋn viaţa aceasta, iar ȋn ce privește viaţa viitoare, las-o ȋn grija Tatălui. Eu unul știu că nu merit viaţa viitoare, așa că nu am nici o pretenţie. Dar am datoria și privilegiul, ca om, să fac deosebire ȋn mod raţional ȋntre bine și rău, ca apoi să aleg să fac ce este bine. Probabil ca nu voi reuși ȋntotdeauna (știu că nu am reușit), dar nu cred că Dumnezeu așteaptă de la mine o perfecţiune ireală, imposibilă, ci doar să fac tot ceea ce pot mai bine. Ȋn rest, e treaba Lui. Isus a vorbit ucenicilor săi cu o deosebită compasiune. Isus nu se adresează nouă ci se adresează ucenicilor cȃnd spune cuvintele acestea: “Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi”. (Ioan 14:1-3). Şi tot ucenicilor le spune: “Nu va voi lasa orfani, Ma voi intoarce la voi” (v.18). S-a ȋntors Isus la ei? I-a luat undeva? Nu. Dar Isus a știut că ucenicii aveau nevoie de mȃngȃiere și a făcut tot ce a putut pentru a-i pregăti pentru momentul despărţirii. Fiecare din noi trăim uneori momente cȃnd avem nevoie de speranţă. Și ȋn mod sigur, cȃnd candela arde ȋnspre stingere avem nevoie de o speranţă. Voi ȋncheia această serie printr-o parafrazare: dacă cineva dorește să trăiască, dorește un lucru bun.

Desi am mai scris despre subiectul unitatii si autoritatii in biserica din care fac parte, impresia mea este ca membrii comunitatii din Romania sau Diaspora romaneasca sunt ne-informati de catre liderii lor cu privire la o serie de aspecte legate de propunerile sau deciziile luate la nivelul Conferintei Generale in ultimul timp, in special in cursul anului 2018. In consecinta, revin asupra unor idei in completarea acestui subiect. Recunosc in acelas timp ca ma aflu intr-o situatie dificila deoarece aceste actiuni recente la nivelul Conferintei Generale vin dintr-o abordare fundamentalista ce caracterizeaza actuala conducere a bisericii, ori, aceeasi viziune caracterizeaza pe majoritatea membrilor bisericii din Romania. Asta ii predispune sa vada in mod pozitiv aceste decizii pe care eu le critic. Imi asum asadar riscul de a nu fi inteles, de a fi in continuare considerat un “rebel”, sau daca vreti un “eretic”, avand totusi mica speranta ca macar unii cititori vor reusi sa se detaseze de stereotipurile credintei fundamentaliste in care au fost educati in anii formarii lor si sa citeasca aceste randuri cu un minim de obiectivitate si interes pentru adevar.

Asa cum am aratat aici, comisiile care sunt raspunzatoare cu monitorizarea dispozitiei si practicii de supunere fata de hotararile luate de catre Comitetul Executiv al Conferintei Generale (care se aduna annual) sau Sesiunea Plenara a Conferintei Generale (care are loc o data la cinci ani) au fost deja formate si activate inainte de intalnirea anuala din Octombrie 2018 a Comitetului Executiv al CG. In cursul acestei sedinte anuale a fost readus spre votare un document care a fost respins cu un an in urma, mai bine zis a fost returnat Comisiei Pentru Unitate pentru a fi revizuit. Documentul, care constituie baza legala a activitatii acestor comisii, a fost intr-adevar revizuit in Iunie 2018 si din nou modificat in Septembrie 2018, “revizuiri” facute in stilul lui Farfuridi a’lu’ Caragiale, dupa care a fost supus votarii si a fost aprobat cu o majoritate de aproximativ 60% voturi, majoritate provenita din regiunile din Sud (Africa si America de Sud) sau Est (Asia) ale bisericii mondiale. Presedintele Wilson a stiut ca daca documentul avea sa fie supus votului, el putea conta pe aprobarea acelui document deoarece atat presedintele, cat si oligarhia imediata de la conducerea CG, sau majoritatea Sudului si Estului, impartasesc aceeasi viziune fundamentalista cu privire la cele cinci arii de supraveghere. In articolul citat mai sus am amintit cate ceva despre unul din aceste subiecte, cel al hirotonirii femeilor ca pastori. Astazi as vrea sa spun ceva despre teologia originii/creatiei.

Deoarece ma adresez fratiei adventiste romane unde straluceste, uneori amenintator, fratele meu in lege, teolog si apologet neinfricat, trebuie sa remarc dubla sa gandire si lipsa unei epistemologii consecvente in abordarea acestor domenii aflate sub lupa conformismului impus de sus. In ce priveste hirotonirea femeii, Florin nu are nici o problema, doctrinala sau practica, cu hirotonirea femeii. El este de accord cu, si chiar recomanda, hirotonirea femeii, fiind el insusi un “liberal” in contradictie cu “cei de sus”. Insa in ce priveste doctrina creatiei/originii, Florin este la fel de literalist in interpretarea Genezei ca si superiorii sai. Astfel, intr-un comentariu pe care l-am mai amintit, Florin spune:

“Nu este atât de importantă această deschidere iluministă pe care o propui. Și eu mi-aș dori o mai mare rigoare intelectuală, mai multă preocupare științifică, dar prefer să fiu realist. Dacă asta ar fi lipsit lumii (creiere înfierbântate de curiozitate științifică și minți mai critice față de rudimentele științifice ale timpului), Iisus ar fi fost Cel mai în măsură s-o spună. Dar El a fost preocupat de cu totul alte subiecte. Nu a corectat nici măcar cosmologia tradițională a pământului plat.”

Ce intelegem de aici? Daca oamenii credeau ca pamantul este plat si Isus nu le-a corectat convingerile, fiind preocupat “de cu totul alte subiecte”, asta inseamna ca doctrina creatiei/originii nu este importanta? Pentru ca daca ar fi fost, Isus “ne-ar fi spus ceva despre asta”, nu-i asa? Personal nu pot sa accept aceasta concluzie. In opinia mea, Isus nu le-a corectat convingerile pentru ca ei n-ar fi inteles nimic. De aceea am raspuns cu asta:

“Isus nu a corectat multe lucruri in legatura cu intelegerea creatiei pentru ca in primul rand nu ar fi fost inteles. Nivelul cunoasterii in stiintele naturii nu permitea acele corectari. Dar a trage din asta concluzia ca, nici in timpul lor si nici in timpul nostru, nu este necesara o re-evaluare a doctrinei creatiei nu poate fi decat un exemplu tragic de obscurantism.”

De fapt, dubla gandire se vede si in acest comentariu al lui Florin pe care l-am gasit pe Facebook:

“Sărbătorile calendaristice iudaice, care aveau sens doar în legătură cu templul și cu ritualul specific, nu mai sunt obligatorii (Coloseni 2:16-17; Galateni 4:10-11; Romani 14:5-6). Domnul Christos nu a putut descoperi ucenicilor lui de la început, toate aceste lucruri, deoarece n-ar fi putut suporta, dar a promis că Duhul Sfânt o va face mai târziu (Ioan 16:12-13).”

Pai, nu tot asta am spus si eu? Mai intai, sarbatorile respective nu “aveau sens doar in legatura cu templul si cu ritualul specific”. De fapt, “sensul” de care aminteste Florin are de-a face cu traditii pagane mult mai vechi practicate de urmasii lui Abraam, dar despre asta voi scrie pe larg cu alta ocazie. Acum vreau doar sa arat ca atunci cand serveste intereselor sale, argumentul ca “Domnul Christos nu a putut descoperi ucenicilor lui de la inceput, toate aceste lucruri, deoarece n-ar fi putut suporta” trebuie acceptat ca valid, dar cand eu am folosit inaintea lui acelas argument referitor la creatie, el nu mai este valid? In acel timp al lui Isus nu era posibila o regandire a creatiei si nimeni nu ar fi inteles ce le-ar fi descoperit Isus. De altfel, eu sustin ca nici noi nu am putea intelege fenomenele creatiei asa cum s-a desfasurat ea din punct de vedere fizic, chiar daca Isus ne-ar explica asta in amanunt. De aceea spun ca este nevoie de o regandire a doctrine creatiei/originii in care sa ne debarasam de declaratiile emfatice bazate pe o lectura superficiala, literalista, a Genezei cu privire la “cand” sau “cum” a fost creata lumea de Dumnezeu. Si totusi…

Inca de la inscaunarea sa in 2010 ca presedinte al Conferintei Generale, Ted Wilson a lasat sa se inteleaga faptul ca pe timpul administratiei sale biserica va accentua importanta intelegerii literaliste a creatiei din Geneza, care s-a desfasurat in “6+1 zile de 24 de ore intr-un trecut relativ recent”. Aceasta solutie aberanta la confruntarea pe care ne-o aduce evolutionismul Darwinian are mai multe explicatii. Unele tin de aspectul politico-social de control al maselor de credinciosi, la care nu as vrea sa ma refer aici pe larg. Pe de alta parte insa, noi nu avem o alta optiune, o alternativa viabila din punct de vedere al stiintelor naturii la chestiunea creatiei/originii. Asa cum teologii secolelor 19 si 20 au negat cu tarie orice legatura intre textele Bibliei si textele mitologiei antice din teama confruntarii cu teologii istorico-critici (de altfel, unul din cele cinci subiecte ale subordonarii are de-a face cu hermeneutica Bibliei, unde este re-afirmata metoda istorico-gramaticala ca fiind singura metoda acceptabila de interpretare Biblica), la fel se procedeaza si in chestiunea creatiei/originii: inchidem ochii la orice dovezi incontestabile ale stiintei in ce priveste varsta pamantului si a straturilor geologice sau prezenta, aspectul, si succesiunea fosilelor in aceste straturi si impunem, ca test de credinta, vezi-bine, interpretarea literalista a creatiei din Geneza 1 si 2.

Atat creationismul “stiintific” cat si evolutionismul Darwinian sunt forme de fundamentalism. Primul se bazeaza pe infailibilitatea “inspiratiei propozitionale” a Bibliei, iar al doilea pretinde ca se bazeaza pe infailibilitatea metodei stiintifice de cercetare, chit ca se sustrage de la stringentele implicate in metoda stiintifica. Astfel, este simplu de inteles de ce domnii Lucian Cristescu si Edmond Constantinescu se alatura fie unei pozitii, fie celeilalte, ca unii care au fost si au ramas fundamentalisti in launtrul lor datorita formarii teologice anterioare. De aceea, chiar si in ultima carte aparuta in limba romana intru combaterea evolutionsimului Darwinian, Lucian Cristescu si Florin Ghetu, desi aduc argumente valide impotriva evolutionsimului (pe care si eu le-am adus de vreo cativa ani incoace), nu ofera o alternativa viabila la chestiunea originilor, o alternativa pe care ar putea sa o ia in consideratie cei care sunt educati in stiinte. De ce? Simplu spus, nu avem o alternativa viabila! Asta pentru ca interpretarea strict literalista a creatiei in Geneza este ca o arma cu care te impusti singur in picior.

Am comandat “Evolutionismul la bara”, cartea amintita mai sus, in primul rand pentru ca eram curios sa vad daca atacul la adresa evolutionismului Darwinian (este usor sa-l ataci daca esti informat) este urmat de o alternativa propusa de autori. Am citit cartea, deci vorbesc in cunostinta de cauza: nu doar ca autorii nu au oferit o alternativa viabila, dar aluziile facute cel mai adesea indirect au dezvaluit dogmatismul atasamentului autorilor la conceptul unei creatii recente si al unui potop universal, deci, asa cum spuneam, la o intelegere literalista a creatiei din Geneza. Sunt cateva aspecte pe care as vrea sa le amintesc in ce priveste aceasta carte.

Autorii citeaza uneori paragrafe scose din context pentru a sugera ca savantii pe care ii citeaza ar fi de acord cu pozitia si intentia lor, ceea ce este lipsit de onestitate. Paragrafele citate sunt alese pe principiul “citam doar ce ne convine, si ignoram ceea ce nu ne convine”. Pe de o parte se doreste sublinierea complexitatii vietii ca un argument impotriva evolutionismului, dar pe de alta parte citatele folosite reprezinta un reductionism inacceptabil in ce priveste complexitatea abordarii tuturor evidentelor necesare unei bune intelegeri a stiintelor vietii. Se ofera o lista impresionanta a legilor fizice, subliniindu-se constanta acestor legi in spectrul spatio-temporal universal, dar se ignora faptul ca aceasta constanta a legilor naturii sprijina concluziile datarilor radiometrice cu privire la vechimea considerabila a Pamantului si a straturilor geologice si, mai ales, ridica obstacole imposibile de evitat in ce priveste evidenta prezentei diferitelor forme de viata fosilizate in aceste straturi. La asta se adauga faptul ca o conceptie biblica de “geologie a potopului” este absolut incapabila sa explice diferentele considerabile de varsta intre straturile geologice, cat si succesiunea intr-o anumita ordine a fosilelor descoperite in aceste straturi.

Autorii vorbesc despre Proiectul inteligent – “Intelligent design” in termeni confuzi, fie datorita propriei ignorante in ce priveste acest concept, fie din dorinta oculta de a duce pe cititor in eroare. Proiectul “Intelligent Design” (sau ID) nu este creationism biblic. Contrar a ceea ce autorii afirma (ca ID respinge ideea evolutiei pe cale naturala sau rolul selectiei naturale), de fapt ID este un fel de evolutionism-teist care accepta ca evolutia este in general un proces natural, dar ca uneori este nevoie de interventia supranaturala a unui agent inteligent care sa produca anumite organe sau componente de o “complexitate ireductibila”, fara de care evolutia nu ar putea continua. Deci autorii pedaleaza pe ideea de “Intelligent Design” fara sa-si dea seama ca acest concept nu-i ajuta cu nimic in ce priveste propria abordare dogmatica a creatiei din Geneza. Ceea ce eu sugerez este ca, mai mult ca oricand in trecut, avem nevoie de o regandire, o reformulare, a doctrinei creatiei. Asta implica mai intai intelegerea justa a textului biblic, care nu se poate face fara considerarea conditiilor socio-cultural-politice ale timpului cand a fost scrisa Geneza, si apoi implica modestie si retinere in felul cum reformulam doctrina creatiei, astfel incat cunoasterea stiintifica sa aiba validitatea sa, iar datele pe care le cunoastem ca fiind solide sa poata fi incorporate in modelul creatiei pe care il oferim. Altfel, nu avem nici un cuvant valid de spus in ce priveste lumea fizica.

Florin ne spune ca “Iisus a spus: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia (dezbinarea)!” (Matei 10:34-39). Numai religia adevărată dezbină, pentru că este cerească și nu convine oamenilor pământești. La rău, oamenii se unesc mai ușor. O religie omenească, întemeiată pe dictatura ierarhică este întotdeauna sprijinită de majorități.” Ceea ce, daca mi se permite sa extrapolez, inseamna ca religia propusa de Conferinta Generala cu ale sale dogme, intemeiata pe dictatura ierarhica, este o religie omeneasca desi este sprijinita de majoritate. Eu unul, nu am de gand sa pastrez tacerea cu privire la ceea ce consider nedrept si neadevarat. O noua abordare a creatiei, in lumina datelor din natura pe care le cunoastem, chiar daca nu convine oamenilor pamantesti (citeste “oamenilor care sunt manati de ambitii malvolente), apartine unei religii adevarate. Chiar daca dezbină!

Am urmărit cu deosebit interes emisiunea “La ȋnceput” prezentată de Centrul Media Speranţa TV pe data de 25 Octombrie 2018. Asta nu pentru că aș fi un telespectator devotat al emisiunii (nu am urmărit-o ȋn direct), ci am aflat de ea datorită editorialelor pe care domnul Edmond Constantinescu le postează pe blogul său. Desigur, interesul meu a fost generat de către titlul promiţător al emisiunii, ca unul care sunt preocupat cu inţelegerea atȃt a Genezei cȃt și a știinţelor naturii, atȃt cȃt pot, evident, fără să am pretenţii dincolo de bunul simţ.

Emisiunea a fost introdusă de către moderator ca fiind “o dezbatere interconfesională”, deși termenul e cam pretenţios pentru ceea ce a urmat. Din introducerea emisiunii am ȋnţeles că tema “dezbaterii” a fost aleasă ca un fel de reacţie ȋn urma unui număr mare de comentarii ale telespectatorilor la o emisiune precedentă pe tema “De ce ne pleacă tinerii din biserică?”. S-a amintit faptul că sondaje de opinie recente au arătat că aproximativ 35% din tineri părăsesc biserica deoarece “nu găsesc răspunsuri la ȋntrebările lor” ȋn legătură cu originea lumii. Mai exact, ne explică moderatorul, tinerii pleacă din biserică motivȃnd că au urmărit dezbateri televizate ȋntre creaţioniști și evoluţioniști și “creaţioniștii nu au avut argumente suficiente”. Această introducere a creat ȋn mod lucrativ un interes deosebit al telespectatorilor, impresia dată fiind aceea că emisiunea de faţă avea să aducă acele argumente așteptate ȋn favoarea creaţiei, că emisiunea “La ȋnceput” avea să ofere mult doritele răspunsuri la ȋntrebările tinerilor care “pleacă din biserică”. A reușit emisiunea să ȋndeplinească acest deziderat? Nici pe departe!

Prima parte a emisiunii

Ȋn introducerea emisiunii moderatorul a afirmat ca ȋn creștinismul primelor secole interpretarea Genezei de către părinţii bisericești s-a făcut din două perspective, fie perspectiva literală, fie cea alegorică, dar diferenţele de interpretare nu au dus la schisme ȋn biserică, nimeni nu a fost considerat eretic pentru modul cum a ȋnţeles creaţia (este ironic că acum, in secolul 21, biserica din care eu ȋnsumi fac parte consideră că este erezie neacceptarea punctului al 6-lea din cele 28 29 de puncte fundamentale de credinţă, unde se afirma o “creaţie recentă” ȋn care Dumnezeu a creat Universul ȋn șase zile literale și apoi S-a odihnit ȋn ziua a șaptea!). Moderatorul, așadar, a pus ȋn discuţie aceasta dihotomie reducţionistă de tip alb/negru sub forma unei intrebări: “Ce argumente puteţi aduce din Sfȃnta Scriptură că Dumnezeu a creat lumea ȋn șapte zile literale?” Sunt o mulţime de probleme cu ȋntrebarea asta. Ȋn primul rȃnd nu poţi aduce nici un “argument” cu privire nici la ce a făcut Dumnezeu și nici cȃnd, deoarece autorii biblici nu au fost martori la crearea lumii. Apoi, nu este un lucru atȃt de complicat să-ţi dai seama că autorul folosește termenul “zi” și expresia “o seară și o dimineaţă” pentru a se referi la o zi normală de 24 de ore așa cum o ȋnţelegem și noi. De ce să pierzi o oră ȋntreagă cu o astfel de ȋntrebare? Ce rezolvi cu asta? Dificultatea, de fapt, constă ȋn aceea că deși autorul se referă la “zi” ȋn mod literal, asta nu ȋnseamnă că așa a creat Dumnezeu lumea cu 6-7000 de ani ȋn urmă! Dimpotrivă, purtȃnd discuţia despre creaţie ȋn secolul 21, problema pe care tinerii o sesizează cu ușurinţă este exact contradicţia ȋntre modul cum este descrisă creaţia ȋn Geneza și ceea ce cunoaștem despre lume prin intermediul știinţelor naturale. Acesta este aspectul care trebuia discutat și explicat! Autorul Genezei a prezentat activitatea lui Dumnezeu ȋn creaţie prin prisma unui model de muncă și odihnă deja existent ȋn Mesopotamia, ale cărui rădăcini provin din cultura sumeriană veche de secole sau milenii ȋnainte de scrierea Genezei.

Reprezentantul Bisericii Baptiste a fost la ȋnălţime cȃnd, așa cum am prezentat și eu cu ceva timp ȋn urmă, a remarcat că Geneza ȋn primele capitole nu prezintă un raport factual, istoric și fizic, al facerii lumii naturale, ci că acolo este vorba de o polemică teologică faţă de mitologiile din zonă.
Preotul ortodox a spus că ambele “metode” de interpretare sunt valide, ca unul care nu are probleme cu paradoxurile, cu opoziţiile. Cunoașterea tainelor ȋn legătură cu Dumnezeu și activitatea Sa de creaţie implică metoda apofatică (putem spune cu certitudine doar despre ceea nu cunoaștem) și acceptarea aporiei și contradicţiilor.

Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, la cei 95 de ani ai săi, mi s-a părut puţin obosit și puţin confuz, pierdut printre aceleași paradoxuri. Pe de o parte spune că este “creaţionist” și că se opune categoric Darwinismului, dar apoi spune că este “evoluţionist”, chit că face confuzie ȋntre Darwinism și Neo-darwinism. Cȃnd spune că ȋntămplarea este un “paravan care ascunde ignoranţa noastră” el se referă de fapt la Neo-darwinism, care, spre deosebire de Darwinismul clasic, a introdus ideea mutaţiilor accidentale (ȋntȃmplarea) ca sursa inovaţiilor organice. Menţionarea “adȃncului de ape” ca un fel de alegorie a unei materii pre-existente arată confuzia domnului academician cu privire la semnificaţiile “oceanului primordial” ȋn mitologiile Orientului Mijlociu.

Despre reprezentantul Bisericii Creștine după Evanghelie nu am multe de spus, decȃt că am remarcat amprenta fundamentalistă a ideologiei domniei sale.

Prestaţia pastorului adventist ȋnsă m-a dezamăgit cel mai profund. Mai ȋntȃi dȃnsul afirmă ca “Sfȃnta Scriptură ȋncepe cu lumină fără luminători, fără soare, și ȋn Apocalipsa se ȋncheie cu o lumină fără un corp incandescent care să lumineze. Şi lucrul acesta deja rezolvă din start de unde era lumina aceea, cȃnd Dumnezeu este lumină, cȃnd ȋn Apocalipsa scrie că “cetatea n-are nevoie de soare, de lună, de astre, pentru că Dumnezeu este lumina ei””. Jongleria aceasta de confluare interpretativă a unui text narativ și a unui text figurativ, profetic, are intenţia naivă de a depași dificultatea pe care textul Genezei o crează prin plasarea facerii luminătorilor ȋn ziua a patra deși avem ȋncă din prima zi “o seară și o dimineaţă”. Ȋnsă aceasta idee că lumina este Dumnezeu, fie că pastorul ȋși dă seama sau nu, vine din mitologiile egiptene si mesopotamiene. Tocmai ȋmpotriva acestei idei scrie autorul Genezei! Atum, zeul suprem ȋn una din mitologiile egiptene, cȃnd se auto-crează și iese din oceanul primordial se manifestă mai ȋntȃi ca o lumină orbitoare. Zeul Enki, al sumerienilor, nu se arată faţă către faţă cȃnd ȋl anunţă pe Utnapishtim cu privire la potopul ce avea să vina, ci ȋi vobește din spatele unui perete. Zeus, ȋn mitologia greacă, era un zeu al fulgerului orbitor și nimicitor. Chiar si Semele, iubita lui pămȃnteancă, a fost mistuită de fulger datorită unei promisiuni tȃmpe făcute de Zeus de a-i oferi iubitei sale orice va cere, iar Semele i-a cerut să i se arate măcar odată ȋn toată strălucirea sa. Ideea că zeul este lumina este contrazisă de autorul Genezei, care spune că Dumnezeu pre-exista iar lumina este creată, ea face parte din lumea naturală creată de Dumnezeu (și aici fac abstracţie de Apocalipsa pentru că interpretările de mai tȃrziu ale Genezei sunt ele ȋnsele problematice, adesea eronate, și merită să fie examinate pe larg cu o viitoare ocazie). Dacă atunci cȃnd Dumnezeu spune “Să fie lumină” (și a fost lumină) asta reprezinta lumina lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ȋn acel moment se auto-crează, asemenea lui Atum ȋn mitologia egipteană! Tocmai pentru a invalida ideea că apogeul creaţiei este soarele care este făcut “după chipul și asemănarea lui Re”, sau luna este manifestarea materială a zeului sumerian Nanna (numit Sin la akkadieni), autorul Genezei plasează crearea soarelui si lunii in ziua a patra, fără mare tam-tam, pe la mijlocul săptămȃnii, și nici măcar nu le da un nume ca “soare” sau “lună” ci ȋi descrie doar ca luminători de zi sau de noapte. Această jonglerie cu termeni pe care o practică pastorul adventist este lamentabilă și este menită să justifice interpretarea literalistă de care s-a alipit. Geneza este o naraţiune, Apocalipsa este un text profetic, simbolic. Cum le poţi pune sub aceeași boltă interpretativă ca referindu-se la “lumina fără luminători”? Pentru dȃnsul, ca și pentru cumnăţelul meu, cetatea din Apocalipsa devine subit realitate obiectivă. Ca atare, ea este limitată ca dimensiune si limitată este și capacitatea ei de a găzdui pe cei mȃntuiţi. Vor ȋncape ȋn ea toţi mȃntuiţii? Ori doar teologii și pastorii?

După această “introducere” (expresia dȃnsului) pastorul adventist vine apoi cu ideea că “discuţia aceasta, pentru un credincios de rȃnd, pare inutilă”. Apoi rectifică: “poate părea inutilă”. (Evident că asta nu convine moderatorului – adică, ce facem noi aici e ȋn zadar?). Mi se pare mie, sau este aici o condiţionare mintală a credinciosului de rȃnd cu privire la această emisiune? Hmmm, ce-mi trebuie domnule să mai pierd timpul cu aceste discuţii despre creaţie? Nu este clar ce spune Geneza ȋntr-un limbaj atȃt de simplu? Dar … intenţia declarată a moderatorului a fost aceea de a realiza această emisiune pentru a ajuta pe tinerii care, la școală mergȃnd, știinţe ȋnvăţȃnd, pe social media cutreierȃnd, sunt confruntaţi cu dificultăţi ireconciliabile ȋntre Biblie și știinţă. Acești tineri nu reprezintă pe “credincioșii de rȃnd” la care se referă pastorul care se pare că a uitat pe cine păstorește aici. In fine, o altă jonglerie caracteristică fundamentaliștilor literaliști folosită de pastor este termenul “limbaj fenomenologic” care, chipurile, este tipul de limbaj folosit de autorul Genezei. Sunt atȃtea probleme cu invocarea apologetică a “limbajului fenomenologic” ȋncȃt s-ar putea scrie o carte despre asta!

Cum pastorul “a aflat de curȃnd” ceea ce se știe de vreo jumătate de secol, mă refer la cronobiologie, nu mă miră confuziile pe care le ecranizeaza nonșalant. Sugestia că un ciclu biologic “circaseptan” este plantat in noi de Creator este pseudoștiinţifică rău de tot. Organismele au capacitatea de a se adapta la condiţiile de mediu ȋn care trăiesc, iar ȋn cazul omului se includ și condiţiile culturale, obiceiurile, sau practicile de rutină. De exemplu, ne trezim și ne culcăm aproximativ la aceeași oră, ceea ce formează un anume ritm biologic circadian (zilnic). Dacă locuim ȋn Romania și pentru concediu sau afaceri zburăm ȋn Australia, pentru un timp vom avea tendinţa să ne culcăm și trezim la orele din Romania, dar după un timp (variabil de la o persoană la alta) ne vom obișnui cu noul ritm de viaţă unde activitatea și odihna au alţi parametri de timp. Aici nu este vorba doar de somn. Organismul ȋși adaptează toate celelalte funcţii biologice amintite savant de către pastor. Şi dacă avem obiceiul de a lucra șase zile iar apoi ȋn ziua a șaptea ne odihnim, acest ritm devine atat din punct de vedere biologic cȃt și pshihologic o necesitate. Nu am putut să nu remarc clătinarea capului ȋn semn de dezaprobare din partea academicianului Bălăceanu-Stolnici, medic specialist neurolog, cȃnd pastorul pedala pe circaseptantă.

Partea a doua a emisiunii

După o scurtă pauză muzicală, ȋn partea a doua a emisiunii locul academicianului a fost luat de către un alt om de știinţă, un astronom tȃnăr și simpatic. Moderatorul a prezintat invitaţilor săi cinci intrepretari ale primelor versete din primul capitol al Genezei, solicitȃnd invitaţilor să le evalueze. Nu știu de unde a preluat moderatorul acele teorii. Eu le cunoșteam deja, ȋnsă ȋn alte variante. Ȋn opinia mea moderatorul prezintă niște traduceri din alţi autori și ȋnclin să cred că sunt niște traduceri oarecum distorsionate și adnotate. Nu-mi voi lua timp aici să le examinez pe fiecare, ci doar am să le enumăr așa cum au fost prezentate ȋn emisiune.

#1. Geneza 1:1 – doar un rezumat sau un titlu al ȋntregului capitol care urmează. Textul nu ne spune nici cȃnd a creat Dumnezeu cerurile și pămȃntul, nici dacă El a creat materia amorfă din care este alcătuită planeta noastră. Această interpretare ar deschide calea pentru ideea că materia ar fi existat din veșnicie și că nu a existat o creaţie “ex-nihilo”.

#2. Geneza 1:1 susţine “teoria hiatului”, numită și “teoria distrugerii și a refacerii”. Aceasta teorie susţine că ȋntre primele două versete din Geneza cap. 1 există un “hiatus”, adică o pauză de milioane de ani. Concluzia pe care o trag susţinătorii acestei teorii este că pămȃntul a fost creat perfect și a devenit pustiu și gol prin decădere de la o stare anterioară perfectă.

#3. “Teoria golului (intervalului) pasiv” ȋntre primele două versete din Geneza. Această teorie susţine că Geneza 1:1 se referă la crearea Universului, inclusiv a planetei noastre, cu cȃteva miliarde de ani ȋn urmă, pentru ca ȋn săptămȃna Creaţiei Dumnezeu să creeze viaţa și să organizeze planeta noastră.

#4. Geneza 1:1 aparţine primei zile a Creaţiei și ȋn această primă zi Dumnezeu a creat ȋntregul Univers, inclusiv pe Lucifer, ȋngerii cerului și fiinţele care locuiesc pe alte planete. Conform pasajului biblic din Iov 38:4-7, atunci cȃnd au fost puse temeliile pămȃntului “stelele dimineţii izbucneau ȋn cȃntări de bucurie și toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”.

#5. Geneza 1:1 aparţine primei zile a săptămȃnii Creaţiei. Aceasta teorie susţine că ȋn prima parte a primei zile au fost create doar pămȃntul si cerul, prin cer ȋnţelegȃndu-se doar sistemul nostru solar și corpurile cerești din apropiere, observabile de pe pămȃnt, nu ȋntre Universul. Astfel, Geneza 1:2 descrie pămȃntul așa cum arăta imediat după aducerea lui la existenţă.

Ȋn opinia mea, toate aceste versiuni interpretative sunt mai mult sau mai puţin eronate și nu s-a meritat cheltuirea unei ore de discuţii pe marginea lor. Aceste versiuni interpretative au apărut din dorinţa apologeţilor de a reconcilia textul Genezei cu realitatea obiectivă și provocările aduse de știinţa modernă, dar acest tip de concordism nu a produs niciodată rezultatul scontat, ci tocmai a dus la actuala confuzie ȋn care bȃjbȃie majoritatea creștinilor cu privire la creaţia din Geneza.

Singurul dintre teologi care a avut o linie de gȃndire raţională, prezentȃnd din nou aspectul polemic al Genezei, a fost reprezentantul bisericii baptiste, care a fost inginer iar actualmente este profesor universitar. Moderatorul a ȋncercat să-l pună ȋn dificultate cu ȋntrebări ca: “dumneavoastră nu consideraţi că este nevoie de credinţă pentru a ȋnţelege creaţia din Geneza?”, sau “dumneavoastră nu sunteţi de acord cu ceea ce a spus domnul profesor adventist că ȋn primele zile lumina era Dumnezeu?”. Profesorul baptist a reafirmat că este creaţionist, deci crede multe lucruri din Geneza, dar nu ceea ce cred fundamentaliștii (“Dumnezeu emite fotoni?”)

Astronomul Adrian Şonca a prezentat ȋn cuvinte extrem de simple principiile de conservare a materiei care, ȋn opinia astronomilor, au dus la formarea sistemului nostru solar. Acest segment al emisiunii a fost cel mai antrenant și ȋn acelaș timp distractiv. Cȃnd dȃnsul a explicat faptul că toate corpurile cerești se rotesc ȋn sensul rotirii nebuloasei din care s-au format, pastorul adventist l-a ȋntrerupt cu observaţia naivă că ȋn sistemul nostru solar sunt și excepţii, adică planete și sateliţi care se rotesc ȋn sens opus. Astronomul i-a răspuns scurt că asta este doar o impresie, explicȃnd că Venus de pildă se rotește ȋn acelaș sens cu celelalte planete, doar că a suferit o răsturnare de 180 de grade a axei. Pastorul a ȋnghiţit gălușca, dar ceva mai tȃrziu a revenit cu o replică ciudată “bine, de ce s-a răsturnat este o altă istorie”. Nu am ȋnţeles dacă a fost doar o ȋncercare de a ieși dintr-o situaţie peniblă, o “găselniţă” de moment, sau a vrut să dea impresia că acolo se ascunde o taină, poate ceva ȋn legătură cu “conflictul cosmic” dintre Dumnezeu și Satana. Cireașa pe tort ȋn legătură cu rotirea planetelor a venit spre finalul emisiunii cănd pastorul adventist, co-autor al unei recente cărţi anti-evoluţie pe care a ȋmpărţit-o generos fiecărui invitat al emisiunii, a spus că ȋl roagă pe astronom să-i explice din nou, “afară”, cum e cu rotirea aceea, fiindcă dȃnsul a testat intre timp, cu pixul ȋn mȃnă, atȃt rotirea cȃt și răsturnarea axei, dar … la dȃnsul se rotește la fel! Smile, you are on camera!

Preotul ortodox a insistat pe interpretarea alegorică a Genezei, afirmȃnd că atunci cȃnd Dumnezeu spune ȋn prima zi “Să fie lumină” (și a fost lumină), asta ar reprezenta crearea conștiinţelor, adică a ȋngerilor. Interpretarea pe care o oferă se bazează pe sensul figurativ al luminii, ca fiind ceva care face posibilă cunoașterea, acesta fiind motivul că lumina a fost creată ȋn prima zi. Surprins, moderatorul dă dovadă din nou de o ȋnţelegere fundamentalistă, literalistă, a Genezei și ridică obiecţiuni cu privire la interpretarea preotului ortodox că ȋngerii ar fi fost creaţi ȋn prima zi din săptămȃna creaţiei, dar acesta revine la interpretarea simbolică a creaţiei, ca reprezentȃnd o “etapizare” de la crearea lumii spirituale la cea a lumii materiale. Alegoric, filozofic, echivocaţional, părintele ortodox știe să evite confruntarea directă cu aspectele fizice aduse ȋn discuţie de astronom.

Profesorul si reprezentantul bisericii evanghelice a amintit că fraza “la ȋnceput Dumnezeu a făcut cerurile și pămȃntul” trebuie considerată, conform gȃndirii semitice, o introducere a ceea ce urmează să fie apoi explicat ȋn detaliu (ceea ce este verosimil). Dȃnsul “nu permite știinţei să-i dicteze cum să ȋnţeleaga Biblia” deoarece știinţa este ȋn permantă schimbare și adesea teorii știinţifice considerate valide s-au dovedit ulterior a fi invalide sau chiar dăunătoare. (Am mai auzit astfel de “argumente” dar știinţa nu dictează nimănui cum să ȋnţeleaga Biblia, ci mai degrabă teologii sunt aceia care dictează altora cum ar trebui ȋnţeleasă știinţa.) Ideea că materia este veșnică și infinită provine din filozofie, nu din știinţă, așa cum a dat dȃnsul de ȋnţeles.

Plasat strategic ca ultimul care ia cuvȃntul, pastorul adventist m-a dezamăgit din nou, dar asta nu mai este o surpriză pentru mine. Mai ȋntȃi spune ca nu are nimic impotriva teoriei Big-Bang (“poate să fie bună, pentru că Biblia nu se referă la cum a făcut Dumnezeu, și a ordonat și a creat lumea, ci ce a făcut Dumnezeu și cine este El”). Dacă “poate să fie bună”, asta ȋnseamnă că poate să fie adevărat că planeta noastră s-a format acum 4,6 miliarde de ani conform legilor fizicii, cum spun astronomii, ceea ce ȋl pune pe pastor ȋn poziţia eretică, de care am amintit mai devreme, contrazicȃnd crezul al 6-lea din cele 29 de puncte de credinţă ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Aceasta afirmaţie ȋl demască și ca ipocrit, deoarece el “preferă” versiunea pămȃntului tȃnăr susţinută de creștinii fundamentaliști. Apoi revine la ideea ca autorul Genezei folosește un limbaj fenomenologic (“Biblia a fost scrisă din perspectiva omului”) și afirma concepţia filozofică a unui Dumnezeu imaterial și infinit, ȋn afara timpului și spaţiului, sperȃnd că ascultătorii pe care i-a numit “credincioșii de rȃnd” nu vor observa contradicţia cu interpretarea din prima parte a emisiunii, cȃnd pămȃntul s-ar fi rotit ȋn jurul axei sale și lumina ar fi fost Dumnezeu. Daca Dumnezeu este infinit, cine sau ce a generat noaptea din primele trei zile ale creaţiei?

Referindu-se la cele cinci teorii interpretative care au fost tema din această parte a doua a discuţiei, pastorul adventist se zbate din nou ȋn echivocaţie, spunȃnd ca “sunt două posibile interpretari, care ar putea să fie amȃndouă corecte”. Problema este că aceste interpretări sunt diametral opuse! Dacă prima este corectă, a doua este falsă, atunci ȋntreb, cum pot să fie amȃndouă corecte? Prima interpretare la care se refera domnul pastor este de fapt o reprezentare schimonosită a teoriilor #2 si #3 combinate ȋn una singură, dar ele nu se pot combina. The Gap Theory este formulată ȋn două forme: o formă activă (teoria #2 de mai sus), și una pasivă (teoria #3 de mai sus). Emisiunea a prezentat ȋn mod confuz “The Gap Theory” #2, deoarece conform acestei teorii nu doar “pămȃntul a fost creat perfect”, ci și viaţa cu toate formele ei, inclusiv oameni pre-adamici. Teoria mai susţine că Satana a cauzat “căderea” acelor oameni și ca urmare Dumnezeu a distrus acea creaţie printr-un potop pre-Noahic, ceea ce a dus la condiţia de haos pe care o ȋntȃlnim in Geneza 1:2 și nevoia unei re-creaţii care ȋncepe de la versetul 3. Admite pastorul adventist că “ar putea să fie corectă o astfel de interpretare”? Nicidecum! Dacă pastorul s-a referit la teoria #3, dȃnsul uită că această teorie susţine că ȋntregul Univers a fost creat in Geneza 1:1. Cȃnd moderatorul a intervenit pentru a face clar dacă ȋn concepţia pastorului adventist ȋn Geneza 1:1 este vorba de crearea materiei, pastorul s-a bȃlbȃit cu ceva de genul “mă refer aici la sistemul nostru solar, nu la Big-Bang”. Pastorul numește această teorie ca fiind “teoria pămȃntului bătrȃn”. Spre deosebire de aceasta, a doua interpretare este numită “versiunea pămȃntului tȃnăr”, unde nu există nici o pauză ȋntre Geneza 1:1 si 1:2, dupa care spune “pentru mine nu contează care este, eu ȋnclin spre pămȃntul tȃnăr și am suficiente motive să cred”. Nu contează?! Ca “argument” pentru versiunea spre care “ȋnclină”, pastorul uită de toate legile constante ale fizicii pe care le-a enumerat in paginile cărţii sale (constante care sugerează că datarea radiometrică este validă, desigur, cu marjele de eroare recunoscute de fizieni), aducȃnd ȋn discuţie figura controversată a lui Mark Armitage, pe care ȋl botează “paleolog”, și subiectul fierbinte al creaţioniștilor pămȃntului tȃnar: existenţa unor ţesuturi organice “moi” ȋn oase de dinozaur. Este drept că paleologii nu au elucidat motivele unei astfel de prezervări ȋn timp adȃnc a ţesuturilor moi, dar ceea ce-l consumă pe pastor, de fapt, este afirmarea creaţiei ȋntr-o “săptămȃnă literală, care a fost baza poruncii a patra din decalog”, pentru că “daca n-ar exista o săptămȃnă literală n-ar exista motivul acestei comemorări”, adică Sabatul, ceea ce este o argumentaţie circulară, cum am spus cu alte ocazii. Autorul Genezei a trăit și a scris ȋntr-un timp cȃnd se practica deja acest model de muncă și odihnă, ceea ce ne face să căutăm mult mai departe ȋn trecut originea acestui model, cauzele și aplicabilitatea sa.

Ȋn concluzie, emisiunea nu s-a adresat problemei de fond: ea nu a răspuns ȋntrebărilor tinerilor care semnalează cu ușurinţă contradicţiile de tot soiul ȋntre modul ȋn care Geneza descrie creaţia și cunoașterea știinţifică modernă. Așa cum am amintit intr-un email pe care l-am adresat moderatorului (fără să primesc deocamdată răspuns), problema care ar trebui să ne preocupe este aceasta: degeaba ridici argumente ȋmpotriva teoriei evoluţiei darwiniene, chiar bine formulate, dacă nu oferi ȋn acelaș timp o alternativă viabilă, solidă, cu argumente care să ţina cont de ceea ce cunoaștem la această oră ȋn domeniul știinţelor naturii.

Pe 21 Septembrie 2018, revista Nature a preluat stirea senzationala publicata initial intr-un articol de presa al Societatii Regale din Londra ca a fost descoperita scrisoarea originala a lui Galileo catre Benedetto Castelli, un matematician la Universitatea din Pisa. In aceasta scrisoare, scrisa in 1613,  Galileo si-a prezentat pentru prima data argumentele sale in favoarea ideii ca cercetarea stiintifica ar trebui sa fie independenta de doctrina teologica, ceea ce a declansat o criza care s-a soldat in final cu condamnarea lui Galileo de catre Inchizitie pe motiv de erezie.

Scrisorile pe care Galileo le-a scris, in special in perioada cand locuia la Florenta, erau adesea copiate de catre cititori si circulau in copii multiple. Aceasta scrisoare catre Castelli a fost si ea copiata, probabil chiar de catre Castelli (care apoi a returnat lui Galileo originalul), si o copie a fost inaintata Inchizitiei din Roma pe 7 Februarie 1615 de catre Niccolò Lorini, un frater (lat.) Dominican, copie care se afla si astazi in arhivele Vaticanului. Dar “scrisoarea lui Galileo” circula in doua variante. Pe langa copia trimisa Inchizitiei, exista o copie care era diferita, prin aceea ca limbajul folosit era ceva mai moderat, mai putin inflamatoriu pentru biserica catolica. Ei bine, Galileo a pretins ca aceasta a fost scrisoarea sa originala. Pe 16 Februarie 1615 Galileo trimite prietenului sau Piero Dini, un cleric din Roma, aceasta versiune modificata (impreuna cu o copie a scrisorii inaintata Inchizitiei de catre Lorini) si l-a rugat sa o inainteze teologilor de la Vatican. Galileo a pretins ca versiunea trimisa Inchizitiei de catre Lorini a fost modificata de catre dusmanii sai pentru a-l pune intr-o lumina cat mai nefavorabila in fata Inchizitiei, de care se temea, evident.

Descoperirea scrisorii originale a lui Galileo catre Castelli, facuta de catre Salvatore Ricciardo in biblioteca Societatii Regale cu ocazia vizitei la Londra pe 2 August 2018, scrisoare in care anumite pasaje sau cuvinte au fost editate de insusi Galileo, a scos in relief faptul ca Galileo, de frica Inchizitiei, a mintit cand a afirmat ca versiunea mai putin inflamatorie este cea originala iar cea trimisa Inchizitiei a fost “editata” de catre dusmanii sai. Ambele versiuni sunt scrise de Galileo, cel putin asa se pare in urma examinarii scrisorilor de catre experti. Doar ca aceasta scrisoare descoperita recent se credea a fi disparuta de mult, si astfel nu se stia cu precizie daca ceea ce a pretins Galileo era adevarat sau nu.

Inchizitia era mana dreapta a suveranului pontif, varful piramidei eclesiastice care nu permitea nimanui libertatea de a gandi in afara dogmelor bisericii. Nu cred ca este cazul sa amintesc ororile savarsite pe timpul Evului Mediu, dar nu numai atunci, ci oricand, “in numele Domnului” si al “unitatii de credinta”. “Erezia” nu trebuia sa fie neaparat factuala, ci era suficient un numar minim de reclamatii, banuieli, sau martori mincinosi pentru a fi judecat si condamnat. Sinedriul iudaic a facut la fel, au fabricat “blasfemie” si au condamnat la moarte pe Isus. Cuvantul “inchizitie” vine de la verbul latin inquiro, care inseamna “a cerceta in amanunt”. Dar Inchizitia nu astepta neaparat sa apara reclamatii din partea publicului cu privire la “abaterile” unora de la reguli, ci cauta in mod activ pe cei care erau pur si simplu doar banuiti ca ar fi avut opinii diferite decat li se permitea de catre autoritatea eclesiastica.

Faptul ca Galileo a mintit, cu speranta de a-si salva viata, nu trebuie sa fie judecat prin prisma celui care nu a fost niciodata implicat intr-o criza intelectuala sau existentiala cu autoritatile, politice sau religioase, autoritati care isi aroga drepturi divine in mod fraudulos. Si, mai ales, nu trebuie sa fie judecat cu asprime de catre adventistul de ziua a saptea al anului de gratie 2018, pentru ca noi, adventistii, am ajuns sa realizam in doar 150 de ani ceea ce a luat catolicilor aproximativ 700 de ani, si anume, am ajuns ca astazi sa avem cea mai structurata organizatie din istoria crestinismului, cu patru nivele de autoritate peste cel al bisericii locale: Conferinta, Uniunea, Diviziunea, si Conferinta Generala.

Desi fratele meu in lege m-a mustrat intr-un comentariu recent (“Aș sugera ca referirea la defectele coreligionarilor s-o tratezi în altă parte (sau mai bine deloc!)”), eu nu consider ca administratia bisericii trebuie aparata in cazurile de abuz de putere. Abuzuri de putere, intr-o forma sau alta, s-au manifestat inca de la formarea bisericii. Ellen White le-a condamnat in mod oficial, public, atunci cand administratia a luat pozitii diferite de ale sale, dar trebuie sa fim onesti si sa recunoastem ca insasi EGW a facut apel la autoritate (“Domnul mi-a aratat”, “Domnul mi-a zis”, etc.) pentru a-si impune opiniile sale in fata altor lideri ai bisericii. Nimeni nu cunoaste istoria bisericii mai bine decat George Knight, fost profesor emerit la Universitatea Andrews, astazi pensionar dar inca activ, ca individ, producand carti si articole pe diferite subiecte legate de viata si istoria bisericii. Intr-un articol recent intitulat “Adventist FBI and the Wicky Sticky Thicket” publicat in revista Spectrum, George Knight spune in introducere:

“Biserica AZS traverseaza o perioada interesanta si dificila. In ultimii trei ani, o mare parte din energia celor de la varful administratiei a fost cheltuita pe subiectul conformarii, a respectarii regulilor (compliance) ca mod de realizare a unitatii.

Inainte de prima sectiune majora a acestui articol as vrea sa prezint cateva idei care sunt revelatoare.

• O biserica crestina adevarata este o societate voluntara. Oamenii se alatura, sau chiar lucreaza pentru ea, din propria dorinta si din sentimentul ca sunt chemati de Dumnezeu.

• Singura baza pentru unitatea crestina sunt: invatatura clara a Bibliei, increderea reciproca, si dragostea pentru Dumnezeu.

• Unitatea si respectarea regulilor (conformismul) nu sunt acelas lucru. Respectarea regulilor poate fi impusa, dar adevarata unitate nu poate fi niciodata impusa cu forta.

• Unitatea crestina nu se bazeaza niciodata pe suspiciune, teama, amenintari, sau repros public.

• Ellen White a avut dreptate cand a scris ca “inceputul marii apostazii a constat in incercarea de a inlocui autoritatea lui Dumnezeu sau a o completa prin autoritatea bisericii” (Marea Lupta, p. 289 – 290).

• Singurele ocazii de-a lungul istoriei cand bisericile au trebuit sa foloseasca forta sau amenintarile pentru realizarea unitatii a fost cand bisericilor le-a lipsit cuvantul clar al lui Dumnezeu.

• Acesta este si cazul nefericit al bisericii AZS in 2018.

• In consecinta, cu tristete ma simt obligat sa scriu din nou despre criza curenta din adventism. Ca biserica, noi trebuie nu doar sa admitem seriozitatea problemelor cu care suntem confruntati, ci liderii nostri trebuie sa posede curajul profetilor si apostolilor pentru a face fata cu fermitate acestor probleme.” (traducerea mea)

Problema este ca, asa cum observam si din atitudinea lui Galileo, “curajul profetilor si apostolilor” este o trasatura destul de rara printre cei ce fac parte din sistemele religioase. Nu oricine este un Jan Hus sau Giordano Bruno. Teama de cei din varful piramidei ii face pe cei din pozitiile “de mai jos” sa-si plece grumazul, sa accepte nedreptatea, sa taca, sa-si faca mea culpa cand sunt somati, sau chiar sa ia apararea celor de la “varf”. La ce criza se refera George Knight si care sunt chestiunile “fierbinti” care confrunta biserica?

Criza curenta in adventism are de-a face pe de o parte cu tendinta tot mai evidenta de centralizare a puterii executive la nivelul Comitetului Administrativ al Conferintei Generale (ADCOM), si in special al presedintelui actual (Ted Wilson). Daca intrebi presedintele, el va spune ca de fapt criza curenta este lipsa unitatii doctrinale (citeste “uniformitatea”), adica deosebirile de opinii si practici religioase intre anumite departamente, lideri, sau membri laici.

Pe de alta parte, tensiunile existente in biserica, fie ca sunt camuflate sau publice, se datoreaza polarizarii tot mai evidente spre cele doua extreme (fundamentalism si liberalism) pe cateva subiecte importante, ca: hirotonirea femeii, teologia creatiei/originilor, abordarea aspectelor legate de sexualitate (LGBTQ), hermeneutica Bibliei, sau atitudinea fata de deciziile sau actiunile celor din varful administratiei. Inca din cuvantarea inaugurala dupa alegerea sa in 2010 ca presedinte al Conferintei Generale, impresia mea despre Ted Wilson a fost ca avea sa-si foloseasca mandatul pentru doua obiective primare: orientarea bisericii spre fundamentalism si, in acelas timp, consolidarea pozitiei sale executive in fruntea ierarhiei eclesiastice. Ceea ce a urmat dupa 2010 a confirmat temerile mele si ale altora. Cateva exemple:

• In 2011 CG organizeaza un “Comitet de Studiu al Teologiei Hirotonirii”, in special hirotonirea femeilor, subiect fierbinte care se discuta inca din 1990 fara a se ajunge la o rezolutie. Speranta presedintelui a fost ca majoritatea celor 94 de membri ai comitetului vor vota impotriva hirotonirii, deoarece presedintele se afla printre acei fundamentalisti care resping hirotonirea femeii. Actvitatea comitetului s-a desfasurat in patru convocari, ultima fiind in 2014. Majoritatea, 62 delegati (doua treimi) au votat insa pentru hirotonirea femeilor. Acest studiu trebuia sa fie prezentat de catre presedinte la Sesiunea Conferintei Generale din San Antonio in 2015, dar presedintele nu l-a prezentat pentru ca nu era un raport dupa placul sau! Astfel, votul majoritatii delegatilor, alcatuit din fundametalisti si delegati din Africa si Sud-America, a respins propunerea facuta din sala de a se permite Diviziunilor sa hotarasca pentru ele insele ce anume era mai potrivit de facut pe teritoriul lor.
• In urma votului din 2015 biserica s-a polarizat si mai mult. Diviziunea Nord-Americana a continuat sa hirotoneasca femei in functia de pastorite, aflandu-se pe lista “dizidentilor” impreuna cu diferite alte Uniuni, Conferinte, sau comunitati care au fost nemultumite de ceea ce s-a petrecut la San Antonio.
• In 2016 presedintele si cabinetul sau emite documentul “Unitatea in Misiune: Proceduri de Reconciliere a Bisericii”, unde “unitate” inseamna, de fapt, subordonare.
• In 2017 presedintele si cabinetul sau formeaza “Comitetul de Supraveghere si Implementare a Unitatii”, sau UOC (de la Unity Oversight Committee).
• La sugestia UOC, administratia CG (sau ADCOM, de la CG Adminstration Committee), elaboreaza un document al “Credinciosiei” (“Procedures for Reconciliation and Adherence in Church Governance”) prin care se cerea Diviziunilor si Uniunilor bisericii adeziunea, prin semnatura presedintelui lor, fata de hotararile ADCOM si Manualul de Activitate (sau WP, de la Working Policy) ale bisericii. Cei care nu ar fi semnat ar fi pierdut dreptul de opinie, de vot, si de a participa in subcomisii de lucru. Acest document trebuia mai intai sa fie votat de Consiliul Anual (CA) 2017 al Comitetului Executiv al CG (care include, pe langa ADCOM, pe toti presedintii de Diviziune si Uniune).
• Documentul a fost prezentat in ultimele momente ale CA 2017, fara ca delegatii sa fi avut timp sa citeasca cele 14 pagini ale documentului. Presedintele a incercat, deci, sa obtina un vot din ignoranta. Dar nu a reusit. S-au ridicat voci si s-au pus sub semnul intrebarii metoda si scopul acestei proceduri, apoi majoritatea delegatilor a votat ca documentul sa fie returnat catre ADCOM pentru a fi rectificat.
• Ei bine, dupa acest Consiliu Annual 2017, ADCOM isi da pe fata arama in mod indubitabil. Thomas Lemon a fost destituit din functia de lider al UOC (pesemne pentru ca a raportat ca in discutiile pe care le-a avut cu diversi lideri ai Diviziunilor Nord-Americana, Trans-Europeana, si Inter-Europeana, el nu a observat nici un semn de rebeliune din partea acestor lideri, ci doar ingrijorare). Apoi, fara sa se astepte Consiliul Anual 2018 cand documentul rectificat avea sa fie re-propus pentru vot, in Iulie 2018 ADCOM voteaza, tot la “recomandarea” UOC pe baza discutiilor avute in prealabil la nivelul Diviziunilor si Uniunilor, un document care prevedea procedurile de examinare a modului de respectare (subordonare) a regulilor si hotararilor CG si ale ADCOM de catre nivelurile inferioare ale bisericii, precum si masuri care aveau sa fie luate impotriva celor care se faceau vinovati de neconformare. Ceea ce a generat furia lui George Knight si a multora a fost organizarea a cinci comisii de cercetare a cazurilor de nesubordonare, asta fara ca ADCOM sa se consulte cu liderii altor nivele de organizare inferioare. Aceste comisii sunt formate aproape exclusiv din angajatii Conferintei Generale. Nici un membru al vreunei Diviziuni, Uniuni, sau Conferinte nu a fost inclus. Comisiile au fost organizate pe subiectele majore ale neintelegerilor actuale in biserica, dupa cum urmeaza:
• 1. Comisia pentru Politicile de baza ale Conferintei Generale
  J. Raymond Wahlen, II, lider
  Daisy J. F. Orion, secretar
  Guillermo E. Biaggi
  Claude J. Richli
  Doi membri aditionali care vor fi numiti ulterior
  Invitati: Paul H Douglas, Asociatul GCAS din regiunea examinata
  Consilier Legal: Josue Pierre
  Ex Officio: Ted N.C. Wilson, G.T. Ng, Juan R. Prestol-Puesan
• 2. Comisia pentru Doctrine, Politici, Declaratii & Reguli pentru organizatiile si institutiile bisericii care predau Creatia/Originile
  Artur A. Stele, lider
  James L. Gibson, secretar
  Kwabena Donkor
  Chantal Klingiel
  Ronald Nalin
  Suzanne Phillips
  Karen J. Porter
  Michael L. Ryan
  Timothy G. Standish
  John H. Thomas
  Randall W. Younker
  Consiler Legal: Jennifer Woods
  Ex-Officio: Ted N.C. Wilson, G.T. Ng, Juan R. Prestol-Puesan
• 3. Comisia pentru Doctrine, Politici, Declaratii si Reguli pentru organizatiile si institutiile bisericii cu privire la homosexualitate
  Artur A. Stele, lider
  Elias Brazil de Souza, secretar
  Lisa M. Beardsley-Hardy
  Gary T. Blanchard
  Peter N. Landless
  Ekkehardt F.R. Mueller
  Neil Nedley
  Elaine Oliver
  Willie Oliver
  Kathryn Proffitt
  Gerson P. Santos
  Lori T. Yingling
  Consilier Legal: Thomas E. Wetmore
  Ex Officio: Ted N.C. Wilson, G.T. Ng, Juan R. Prestol-Puesan
• 4. Comisia pentru Doctrinele distincte ale bisericii adventiste de ziua a saptea pentru organizatiile si institutiile bisericii
  Elias Brasil de Souza, lider
  Clinton L. Wahlen, secretar
  Raquel Arrais
  Mark A. Finley
  Pavel Goia
  Hensley M. Moorooven
  Jerry N. Page
  Heather-Dawn Small
  Ella S. Simmons
  Brad Thorp
  Alberto R. Timm
  Consilier Legal: Todd R. McFarland
  Ex-Officio: Ted N.C. Wilson, G.T. Ng, Juan R. Prestol-Puesan
• 5. Comisia pentru Doctrine, Politici, Declaratii si Reguli pentru organizatiile si institutiile bisericii cu privire la tema hirotonirii
  Guillermo E. Biaggi, lider
  Hensley M. Moorooven, secretar
  Abner De los Santos
  Mark A. Finley
  Frank M. Hasel
  Janet Page
  Jerry N. Page
  Michael L. Ryan
  Galina Stele
  Consilier Legal: Karnik Doukmetzian
  Ex-Officio: Ted N.C. Wilson, G.T. Ng, Juan R. Prestol-Puesan

Este grav ca aceste comisii au fost deja activate, desi in mod normal era necesar ca mai intai sa se voteze din nou in Octombrie 2018 la Consiliul Annual al Comitetului Executiv acel document respins in 2017. Doar dupa vot si in cazul acceptarii acelui document ar fi avut rost un plan de adresare a problemelor de neconformitate. Insa cu aceste comisii deja alcatuite si activate, votul din Octombrie 2018, fie ca e pozitiv sau negativ, nu are nici o relevanta. ADCOM si presedintele si-au asigurat deja puterea suprema la varful piramidei. Dar ceea ce este si mai grav este ca insusi presedintele si ADCOM sunt vinovati de nerespectarea a ceea ce este numit “Working Policy”, deoarece o astfel de actiune este doar la latitudinea intregii Conferinte Generale adunata in Sesiunea periodica la cinci ani!

Nu doar George Knight a reactionat vehement impotriva acestor decizii si masuri luate de ADCOM si presedinte. Cei care sunt versati in limba engleza pot gasi in acest articol informatii aditionale si documente oficiale ca reactie din partea unor Uniuni, Conferinte, si biserici locale.

Daca nu se vor gasi oameni care sa aiba “curajul profetilor si apostolilor” pentru a se pune capat acestor tendinte spre tiranie religioasa, ADCOM si Presedintele Conferintei Generale au creat un sistem in care ei sunt atat autoritatea legislativa cat si autoritatea judiciara a bisericii. Cei gasiti vinovati de nesupunere, fie ca sunt Diviziuni, Conferinte, biserici locale, sau membri, vor fi extirpati din trupul bisericii. Vor ramane in biserica doar capetele deja plecate, sufletele deja triste, mintile deja intunecate, practicile deja irelevante, intr-un cuvant va ramane o turma supusa pe care presedintele o va conduce dupa cum vrea mușchii lui. Spuneți-i cum vreți, Inchiziție sau FBI Adventist, dar… e tot un drac.

Cum singurul timp liber pe care il am pentru a scrie ceva este doar in weekend, si el limitat datorita altor activitati de familie, am sperat ca in weekendul ce abia a trecut voi reusi sa punct punct unui articol la care lucrez de ceva timp, teza a 7-a din seria Creatiunii, si sa-l public. Totusi…

Astazi as vrea sa-mi exprim reactia fata de modul in care Maestrul E. din Chicago incearca intr-un video recent sa amelioreze o situatie rusinoasa prin folosirea argumentelor de tip “red herring” facut la smokescreen.  Pentru a apara un evolutionist drag lui, Francisco Ayala, care in urma scandalului sexual recent si-a dat demisia pe 1 iulie 2018 din pozitia pe care o detinea in cadrul Facultatii de Stiinte in Biologie a University of California, Irvine, Maestrul denatureaza realitatea, de la minimalizarea posibilitatii ca Ayala sa fie vinovat, la sugestia ca Ayala este “senil”, sau ca este victima miscarii MeToo, identificata ca “extrema stanga liberala”. Si cand ceva este scandalos si miroase urat in stanga liberala de care apartine, Maestrul trebuie sa ataseze acolo si crestinismul, religia, sau credinta. Astfel, Maestrul asociaza ad-hoc “extrema stanga liberala” cu “extrema dreapta religioasa” ca avand aceeasi  ideologie, una care este “impotriva naturii umane” prin “negarea rolului evolutiei biologice in viata sociala”. Concluzia oferita in final este “cireasa de pe tort”:

“(In) cazul lui Ayala, mi se pare ca problema nu este hartuirea sexuala – daca a avut sau n-a avut loc nu stiu – mi se pare ca este un exemplu tipic in care tot ce a facut bun un om, si as vrea sa spun tot ce tine de progresul stiintei si al societatii, este condamnat impreuna cu indiscretiile pe care le-a facut la batranete – probabil ca omul a ajuns si el senil la varsta asta – exact ca in cazul crestinismului Calvinist si radical care condamna tot ce este uman pentru ca este anti-umanist, si ramane doar pocainta, si credinta, si religia. Este de fapt vorba despre o noua religie, si ca atare suntem intr-o faza foarte periculoasa in care drepturile omului la evolutie este contestat prin negarea rolului evolutiei biologice in viata sociala”.

Stai putin Maestre! Mai intai, nimeni nu a condamnat prestatia profesionala a lui Ayala sau contributia lui la “progresul stiintei si al societatii”. Ideea cu “condamnarea” este doar o fabulatie in cel mai bun caz. Pe scurt, cazul lui Ayala este urmatorul. In urma investigatiei condusa de University of California, Irvin (un oras din sudul Californiei), investigatie care a inclus interviuri cu cele patru femei care au depus reclamatii cat si peste 60 de martori, Ayala a fost gasit vinovat de abuz sexual. Aceste patru femei au fost doar dintre acelea care si-au biruit frica si rusinea, care au iesit din anonimat si au reclamat comportamentul lipsit de etica al savantului. In realitate, un numar mult mai mare de femei au fost agresate de Ayala de-a lungul anilor, dar datorita pozitiei sale de autoritate, capabil sa hotarasca destinul profesional al multora, femeile au pastrat tacerea. Ca ironie, Ayala a declarat ca si-a dat demisia “din prea mult respect pentru femei” (sic).

Micha Liberty, avocata pentru trei dintre femeile abuzate de Ayala, a declarat ca Universitatea a neglijat timp de ani de zile sa ia masuri desi au fost reclamatii multiple cu privire la faptul ca Ayala a atins victimele intr-un mod ofensator sau le-a adresat comentarii sexuale sau sexiste, una dintre cele trei femei reclamand pe Ayala cu trei ani in urma, dar administratia universitatii nu a luat masuri din motive lesne de inteles. Ayala era un savant cu reputatie internationala de care universitatea era mandra, plus ca in 2011 Ayala facuse o donatie de 10 milioane de dolari Facultatii care ii purta numele (Ayala fiind un milionar care a facut avere cu bauturi alcoolice provenite din propriile hectare viticole din zona Sacramento). Dar cand aceste patru persoane, care au fost de acord sa le fie publicate numele in presa, au recurs la serviciile avocatilor, Universitatea a decis sa ia masuri impotriva lui Ayala: i-a refuzat titlul de profesor “emerit”, a sters numele lui Ayala din titlul Facultatii de Stiinte in Biologie (care ii purta numele), si i-a sters numele si din biblioteca centrala a facultatii, ale burselor de studii si ale oricaror titluri universitare sau cladiri care purtau numele lui Ayala, ceea ce substantiaza gravitatea evidentelor impotriva sa.

Pentru a imprastia fum, Maestrul il prezinta mai intai foarte elogios pe Ayala, desi savantul nu este singurul care a adus contributii la “progresul stiintei si societatii”. Apoi foloseste eticheta de “extremisti liberali de stanga” pentru miscarea MeToo, si prin extensie aceeasi eticheta poate fi atribuita celor ca UCI, Los Angeles Times, The New York Times, The Scientist, etc., adica tuturor celor care publica “indiscretiile” lui Ayala. Sa fie oare permisibil pentru Maestru ca poti sa fii un agresor sexual atat timp cat ai adus contributii la “tot ce tine de progresul stiintei si al societatii”? Pe un astfel de considerent nu inteleg cum il poate condamna pe Feresteanu, devreme ce si el a facut mult bine prin campaniile de colportaj facute cu riscuri semnificative, prin educarea tinerilor in a invata Biblia pe de rost, sau instruirea lor muzicala. Cel putin F. chiar prezenta simptome de om cu probleme psihice, pe cand a sugera ca Ayala este “senil” vizand prin asta o indulcire a situatiei este de fapt o insulta la adresa lui Ayala, care dupa ce a demisionat a declarat ca isi va continua cercetarea stiintifica in alta parte si “cu mai multa vigoare”.

Nu este un secret pentru mine ca miscarea MeToo are legaturi cu miscarea LGBT sau cea feminista, si este stiut deja ca publicatii ca Los Angeles Times sau The New York Times sunt publicatii liberale, dar a-i considera pe toti “extrema stanga” pentru a nu impartasi rusinea partidei “de stanga” de care apartii, este rea intentie. Motivele pentru care Maestrul il simpatizeaza pe Ayala au de-a face cu faptul ca pe de o parte il considera un foarte bun critic al miscarii Intelligent Design (pe care Maestrul o uraste, chit ca nu o intelege), iar pe de alta Ayala nu este doar un biolog renumit, ci si un fost preot Dominican, adica un om al sutanei ca si el, chit ca Ayala nu a profesat nici macar un an. Ca urmare, Maestrul accepta in mod necritic pozitia lui Ayala vis-a-vis de Evolutie, Intelligent Design, Dumnezeu si Teodicee. Sa-l cunoastem putin pe Ayala, zic, pentru ca din ce am citit nu este un cruciat chiar atat de grozav al evolutiei, si nici nu intelege ID.

Dezbaterea Ayala vs. Craig in 2009 pe tema “Este Intelligent Design Viabil?” a relevat faptul ca Ayala nu doar ca nu intelege conceptul de ID, dar nu este un participant onest la o dezbatere deoarece, ca multi alti evolutionisti (si ca Maestrul nostru), considera ca intrebarile importante pe care le ridica ID trebuie tratate prin ignorare sau minimalizare. Moderatorul, un ateu filozof al stiintei care totusi sustine ca ID merita o abordare onesta in discutiile stiintifice, comenteaza astfel:

“Ayala didn’t really engage with Craig, but instead presented his own information, ignoring the arguments that Craig was giving.” 

De fapt mai multi evoluționiști si-au exprimat dezamagirea cu prestatia lui Ayala, cum este bloggerul Ranger care a comentat pe acest blog, sau Luke Muehlhauser aici. Dezbaterea nu a intentional altceva decat sa ridice problema posibilitatii ca ID sa fie un concept viabil, posibil, ori intre a fi “posibil” si a fi “adevarat” este o diferenta, nu-i asa? Daca Ayala nu considera ID ca un concept viabil, el trebuia sa demonstreze de ce nu este viabil. Si totusi Ayala, care a avut primul cuvant, nu s-a adresat temei in discutie ci doar a repetat informatii despre evolutie pe care le prezentase deja in cartea Darwin’s Gift to Science and Religion publicata cu doi ani mai devreme.

Ca si Francis Crick, care a spus:

“Biologists must constantly keep in mind that what they see was not designed, but rather evolved”

Ayala recunoaste ca natura reflecta design, dar in capitolul 2 al cartii mentionate el spune:

“it was Darwin’s genius to discover that one can have design without designer”.

De fapt, exista un “designer” si in conceptia lui Ayala, dar acesta este selectia naturala. Reluam asadar vechiul circ. Unde este evidenta ca mutatiile aleatorii si selectia naturala au produs complexitatea lumii vii asa cum o putem observa? La intrebarea asta, Ayala raspunde cu:

“Let me tell you, just for the record, there is no absence of evidence for the mechanism of natural selection for evolution. Hundreds of books, thousands and thousands and thousands and thousands of articles made by thousands and thousands of people who know how to use the scientific method, which consists of making predictions and testing them one at a time.”

Evidenta, deci, consta in “sute de carti, mii si mii si mii si mii de articole scrise de mii si mii de oameni care stiu sa foloseasca metoda stiintifica”! Bravo. Dar, nu, asta nu este “evidenta” ci este literatura! A repeta “mii si mii, etc…” denota tocmai lipsa de substanta a preceptelor evolutiei.

Ca teolog, atat in cartea Darwin’s Gift to Science and Religion cat si in dezbaterile publice in care a participat, ca aceea cu William Lane Craig, Ayala da dovada de aceeasi gandire dubla care caracterizeaza pe teistii-evolutionisti ca Theodor Dobzhansky sau Kenneth Miller. Pe de o parte Dumnezeu nu a creat nimic prin design, dar este cel care creaza prin evolutie.  Creaza, cum? In mod bezmetic? Nu, ci Dumnezeu a creat programul (software). Si cand a creat programul, l-a creat la intamplare, sau a avut un plan anume, un design deci? In aceeasi masura, pe de o parte Dumnezeu nu are nici o vina cu privire la tot felul de defecte ale organismelor, dupa cum sunt intelese sau exagerate de Ayala, si evolutia ofera “in dar” religiei o teodicee necesara si binevenita. Dar prin faptul ca Dumnezeu este cel ce ghideaza evolutia prin program/software/legile naturii, nu este Dumnezeu totusi raspunzator de rezultat? La ce ajuta sa impingi cu o treapta in urma problema de fapt? Evident ca pun problema din prisma gandirii lui Ayala, care, la fel ca multi alti evolutionsti, are impresia ca stie cel mai bine ce inseamna organism “well designed” sau “badly designed”. Cand Ayala acuza ID prin faptul ca 20% din sarcini rezulta in avort prematur, spunand ca asta il desemneaza pe Dumnezeu ca “cel mai mare abortionist”, cu ce este mai buna “teodiceea evolutiei” cand spune ca Dumnezeu nu a creat nimic in mod direct, ci doar a creat programul, adica legile naturale? Oponentul sau, Craig, dimpotriva arata ca acele pierderi premature de sarcina sunt de fapt un act de gratie, deoarece sarcina respectiva, din diferite motive, nu s-a realizat conform programului! Iar cand Ayala, in tonul lui Darwin, arata catre diferitele exemple de cruzime in natura, ca organismele parazitare sau devorarea de catre femela a organelor sexuale masculine (dupa actul sexual) si spune ca asta il arata pe Dumnezeu ca fiind un “sadic”, la ce ajuta o teodicee a evolutiei cand, de fapt, evolutia este ghidata de Dumnezeu? Craig, pe de alta parte, a amintit de cartea lui Michael Murray “Nature Red in Tooth and Claw: Theism and the Problem of Animal Suffering” (2008) in care Murray arata ca, in afara de om, animalele nu poseda cortexul prefrontal pentru a fi constiente de sine. Chiar daca ele experimenteaza sau exprima durerea, ele nu sunt constiente ca sufera.

M-ar interesa sa-mi explice Ayala cum poate sa atribuie complexitatea lumii vii unei forte creatoare oarbe, ca selectia naturala, si in acelas timp sa afirme “eu sunt creatia lui Dumnezeu”, asa cum a facut-o in dezbaterea cu Craig? Aceste argumente teologice pe care evolutionisti ca Dobzhansky, Miller, Dawkins, Ayala si multi altii le aduc nu pot da credibilitate evolutiei pentru ca acesti oameni pretind ca stiu mai bine decat Dumnezeu tainele sau rosturile naturii, cum ar fi trebuit Dumnezeu sa creeze (in cazul ca exista), ce inseamna design inteligent si design defectuos, etc. As fi inclinat sa-i ascult mai mult daca acesti evolutionisti ar fi creat macar o procariota!

Ca om de stiinta, Ayala este la fel de orbit intelectual ca orice evolutionist, fie ca este materialist (chit ca Ayala ii critica pe acestia ca Dawkins), fie ca este teist-evolutionist. In capitolele 8 si 9 ale cartii amintite mai sus, Ayala prezinta ideile sale cu privire la validitatea teoriei evolutiei, in contrast cu lipsa de validitate a conceptiilor ID. In Darwin’s Gift to Science and Religion, p. 141, Ayala spune:

 “The theory of evolution makes statements about three different, though related, issues: (1) the fact of evolution, that is, that organisms are related by common descent; (2) evolutionary history—the details of when lineages split from one another and of the changes that occurred in each lineage; and (3) the mechanisms or processes by which evolutionary change occurs”.

Despre (1) “faptul” evolutiei din stramosul comun si (2) diferitii arbori filogenetici (un singur “arbore” nu va fi niciodata alcatuit –  iata o predictie personala) am mai vorbit si se poate vorbi mult si bine fara nici un rezultat, pentru ca deductiile (inferences) bazate pe studiile comparative, anatomice sau moleculare, sunt impregnate de ideologia celor care le formuleaza. Insa nu este niciodata fara insemnatate sa vorbim despre punctul (3), “mecanismele sau procesele prin care evolutia are loc”, deoarece aici nu se mai pot face exhibitii de ingeniozitate literara. “Procesele evolutiei” reprezinta terenul nisipurilor miscatoare care absoarbe neo-darwinismul in adancurile nefiintei, este “calcaiul lui Ahile” in care toate experimentele de laborator au tras “sageti” nemiloase care daca sunt studiate cu o minte deschisa nu fac altceva decat sa invalideze teoria evolutiei darwiniene. Nu inteleg de ce Maestrul se bazeaza atat de mult pe Ayala sa demonteze conceptul Intelligent Design, cand Ayala nu este capabil sa formuleze altceva decat ceea ce deja am mai reclamat in dreptul evolutionistilor teisti, si anume, argumente teologice sau stiintifice care nu rezista unui scrutin intelectual onest si rational.

p.s. Maestre, am scris cele de mai sus nu din intentia de a contesta dreptul tau la evolutie, ci din prea mult respect pentru adevar. Ceea ce se pare ca nu poti intelege este ca neo-darwinismul s-a nascut deja mort. Să-i fie țărâna ușoară!

Trebuie sa spun din start ca, fiind un emigrant roman in Statele Unite ale Americii, este posibil ca opinia pe care o exprim in acest articol sa fie mai subiectiva decat mi-ar place sa recunosc. Dar politica administratiei Trump implementata de procurorul general Jeff Sessions de “zero toleranta” in chestiuni de imigratie este un subiect “fierbinte” care genereaza un spectru larg si confuz de sentimente si atitudini, atat pe plan intern cat si international, culminand cu avalansa de comentarii negative la remarca lui Sessions de joi, acum doua zile, cand a citat Romani 13:1 in sprijinul politicii de imigratie.

In opinia mea, Jeff Session nu este un prost. Sunt sigur ca nu-i sunt straine apelurile la autoritate pe baza Bibliei. Au facut-o nazistii, negutatorii de sclavi, impotrivitorii revolutiei americane, si nu in ultimul rand, despotii si preotii tuturor timpurilor. Care sunt motivele lui Sessions? Sa fie el atat de naiv incat sa se inscrie de bunavoie pe lista celor pe care istoria ii condamna pe buna dreptate? Contrar comentatorilor “de stanga”, in opinia carora Sessions nu face altceva decat ceea ce au facut si altii inaintea lui, adica foloseste textele apostolului Pavel intr-o maniera mai mult sau mai putin abuziva, as crede mai degraba ca Sessions isi da seama ca ratiunea nu este de ajuns, nu este un element eficient in ce priveste controlul populatiei “crestine”, si atunci le “serveste” o lectie la care populatia este dispusa sa plece urechea, asa cum este dispusa sa-si plece capul in fata autoritatii eclesiastice.

In discursul ținut in Pennsylvania, înainte de a aduce argumentul bazat pe Romani 13:1, Sessions spune ca in mod normal trebuie sa fie de ajuns abordarea “logica” in înțelegerea prevederilor legii emigrației. Sa fim clari, aceste legi nu sunt opera lui Trump sau a Guvernului actual dominat de Republicani. Trump nu face altceva decât sa pună in aplicare legi pre-existente care au fost neglijate timp de ani de zile. Cand Sessions spune ca e “normal” sau “logic” ca încălcarea legii este urmată de pedeapsa specificata in lege, Sessions nu se referă la logica formala ci la bunul simt. Orice țara are reglementări cu privire la imigrație. Nu intra oricine, oricand, si oricum in Canada, Australia, Suedia, sau România, nu-i asa? De ce ar intra in Statele Unite? Dar in timp ce democrații si stângiștii fac scandal cand fundamentaliștii islamici se folosesc de copii, fie ca scut viu pentru a-si proteja pielea degenerata, fie pentru atentate in care copiii își pierd viața (ceea ce si eu condamn), pe de alta parte nu vad nici o problema cand cei care asaltează ilegal granița Statelor Unite se folosesc de copii pentru ca știu ca opinia publica este sensibilă la suferința copiilor. Criminali nu sunt Trump, Sessions sau Guvernul, ci sunt acei adulti care forțează intrarea intr-o țara impotriva legii folosindu-se de copii ca garanție a scutirii de responsabilitate juridică. A separa pe copii de părinții care pe drept trebuie sa suporte consecințele actelor premeditate, nu înseamnă un abuz, asa cum copiii care, abuzați fiind de părinți, sunt luați sub protecția statului, au șanse mai bune la un viitor liber.

Am “fugit” din România pe timpul socialismului, tarandu-ma uneori pe coate si genunchi pentru a trece granița si a-mi salva viața si libertatea. Am lăsat acasă un fiu de șapte ani si o fetița de trei luni. Pentru trecerea ilegală a frontierei (in Yugoslavia am fost prins înainte de a ajunge in lagărul ONU) am făcut închisoare in Zrenjanin. Cum mi-ar fi stat sa fi luat familia cu mine sau măcar fiul de șapte ani pentru a primi un tratament mai blajin sau a forța consulatul american sa-mi ofere azilul politic?

Sessions, șeful Departamentului Justiției, deși este un metodist din statul Alabama, este un om al legii care a fost judecător pentru mulți ani. El știe mai bine decât alții ca influența Bibliei in elaborarea Constituției este minimala in cel mai bun caz. Dar folosește textul lui Pavel din Romani pentru ca, lăsând la o parte critica irațională a Democraților, unii lideri religioși s-au alăturat ideologiei “de stânga”. Care este motivul ca lideri ca Franklin Graham, care a fost de fapt un susținător al lui Trump, se exprima impotriva acestei politici de imigratie? Banii, acesta este adevăratul motiv. Suferința copiilor, de care sunt vinovați părinții, da?, sensibilizează opinia publica. Dacă opinia publica este impotriva acestei politici, atunci liderii religioși evanghelici trebuie sa demonstreze ca “le pasa” de turma pentru a nu pierde suportul lor financiar, dar asta nu este decât ipocrizie. Si acestora li se adresează Sessions, ca unii care pun prea puțin preț pe rațiune si legislația seculara. Pentru ei, se pare, doar argumente din Biblie au greutate. Ca Pavel bate câmpii cand vorbește de “autoritatea statului care vine de la Dumnezeu” acești lideri nu pricep prea multe, ori dimpotrivă, ca unii care își asuma propria autoritate ecleziastica pe baze divine, ei nu pot acum sa refuze argumentul lui Sessions. “Câinii latră, dar ursul merge pe uliță”.

Se prea poate ca adjectivul “orwellian” a fost deja supralicitat, mai ales dupa ce notiunile introduse de autorul cunoscut ca George Orwell in romanul sau distopic 1984 (publicat in 1949), cum ar fi  Big Brother, doublethink, thoughtcrime, Newspeak, Room 101, telescreen, 2 + 2 = 5, si memory hole (Invit cititorul sa citeasca pe Wikipedia despre aceste notiuni) nu doar ca au intrat in uzul comun al limbii, dar au ajuns sa fie realitate politica a zilelor noastre. “Orwellian” este caracterizat de Wikipedia ca fiind un adjectiv care descrie o situatie, idee, sau conditie societala care sunt distructive pentru o societate libera, deschisa, ele avand de-a face cu o atitudine de politica brutala si control draconian prin folosirea propagandei, supravegherii, dezinformarii, gandire dubla (sau negarea adevarului), si chiar distrugerea identitatii unei persoane prin stergerea evidentelor sau trecutului, ca si cum acea persona nici nu a existat, practici ale guvernelor autoritare moderne. Noi, romanii, stim cate ceva despre aceste practici din vremea comunismului. Contand pe faptul ca intelegeti la ce se refera adjectivul “orwellian”, mergem la subiectul de astazi.

Saptamana trecuta predica de dimineata a avut titlul “Unitate in Diversitate”. Deja ma incearca adrenalina, alergic fiind la notiuni impreunate cu forta, desi sunt contradictorii, pentru a crea un nou concept. Parte dintr-o serie explicativa a celor 28 de doctrine fundamentale adventiste, predica a fost o explicare a punctului #14, intitulat “Unitatea in trupul lui Hristos”, unde prin trupul lui Hristos se intelege totalitatea credinciosilor, a “celor ce cred in Isus”. Dupa-amiaza am mai ascultat pe internet doua predici ale lui Florin, prezentate la Piatra Neamt in acelas sabat, dimineata si dupa-amiaza, care spre surprinderea mea s-au legat foarte bine de acest subiect al “unitatii in Hristos” prezentat la Atlanta. Despre ce unitate este vorba in punctul #14 al celor 28 de doctrine fundamentale AZS?

14. UNITATEA ÎN TRUPUL LUI HRISTOS

Biserica este un corp de credincioși, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, neamurile, limbile și popoarele. În Hristos, noi suntem o nouă creaţiune. Deosebirile de rasă, cultură, instruire și naţionalitate, precum și diferenţele dintre cei de sus și cei de jos, dintre bogaţi și săraci, dintre bărbaţi și femei nu trebuie să dea loc la dezbinări între noi. Toţi suntem egali în Hristos care, printr-un singur Duh, ne-a legat în aceeași părtășie cu El și unul cu altul. Noi trebuie să slujim și să fim slujiţi fără părtinire sau rezervă. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Sfintele Scripturi, împărtășim aceeași credinţă și nădejde și dăm tuturor o mărturie unită. Această unitate își are izvorul în unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca fii ai Săi (Romani 12,4.5; 1 Corinteni 12,12-14; Matei 28,19.20; Psalm 133,1; 2 Corinteni 5,16.17; Faptele apostolilor 17,26.27; Galateni 3,27.29; Coloseni 3,10-15; Efeseni 4,14-16; 4,1-6; Ioan 17,20-23).

Dupa cum se vede, acest punct de credinta include sub notiunea de “unitate” cateva aspecte, cum ar fi: egalitatea in Hristos a membrilor bisericii, unitatea de partasie, unitatea in slujire, unitatea de credinta si nadejde, unitatea marturiei data altora, si unitatea familiala ca fii ai lui Hristos. Cu toate acestea, in prezentarile vorbitorilor ideea subliniata in mod deosebit a fost aceea ca “unitatea” se refera la unitatea doctrinala, ideologica. Adica, in ciuda “diversitatii” in care se includ aspecte legate de rasa, nationalitate, cultura, educatie, pozitie sociala, situatie materiala, etc., ceea ce “uneste” pe membrii bisericii este o doctrina comuna, ceea ce inseamna o invatatura comuna. Aici apare o problema. Pe de o parte, diversitatea include “deosebirile de instruire/educatie” si acestea “nu trebuie sa dea loc la dezbinari”. Cum intelegem asta? Sa fie aici vorba de faptul ca desi unii au mai multa educatie, studii si diplome, intelegerea Bibliei care sta la baza elaborarii doctrinei este, sau trebuie sa fie, aceeasi? Asa ceva nu este si nu a fost niciodata posibil. Deosebirile de educatie se reflecta, explicit sau implicit, in conceptii si intelegeri diferite in ce priveste lumea, originile, literatura, istoria, stiinta, Biblia fiind si ea inclusa, desigur. Asadar, cum formulezi doctrina bisericii intr-un mod in care, pe de o parte, sa nu jignesti inteligenta membrilor sustinand lucruri aberante, iar pe de alta parte sa poata fi adecvata si pentru cei simpli si fara scoala? Din nefericire, in ambele situatii vorbitorii de saptamana trecuta au reflectat ceea ce autoritatea eclesiastic-administrativa a bisericii considera ca este “unitatea”, si anume o uniformitate ideologica dictata “de sus”, ceea ce in opinia mea este o deturnare si o rastalmacire a intentiei cu care a fost scrisa doctrina #14.

Textele care sunt la baza doctrinei #14, listate in paranteza, cuprind cuvintele lui Isus din Matei si Ioan, si un numar majoritar de texte ale lui Pavel.

Romani 12:4,5 face o analogie intre membrii bisericii si madularele unui trup. Desi corpul este alcatuit din diverse organe si membre cu diferite functii, toate acestea lucreaza spre buna functionare a intregului organism, deci este vorba despre o “unitate functionala”.

Acelas tip de unitate este sugerata in 1 Corinteni 12:12-14.

In Matei 28:19-20 gasim mandatul dat de Isus ucenicilor de a “face ucenici din toate neamurile”, deci este o “unitate a misiunii”, aplicabila la scara universala a umanitatii.

In Psalmi 133:1 este in primul rand vorba despre “fratii care traiesc impreuna”, deci avem de a face cu o “unitate familiala”, fie ca ne referim la familie cu gradele de rudenie aferente, fie la neam sau natiune. Acest psalm “al treptelor” face parte dintr-o serie speciala de psalmi care au in vedere reunificarea si convietuirea “in pace” a semintiilor lui Israel.

In 2 Corinteni 5:15-16 este vorba despre o “unitate a rascumpararii”, prin jertfa lui Isus, astfel incat de acum incolo “nu mai cunoastem pe nimeni in felul lumii” ci dupa masura in care “cei ce traiesc nu mai traiesc pentru ei insisi, ci pentru Cel care i-a rascumparat”.

In Fapte 17:26-27 Pavel, in discutia cu filozofii greci, prezinta ideea unei “unitati a originii si identitatii biologice”, adica Dumnezeu “a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamantului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu si sa se sileasca sa-L gaseasca bajbaind, macar ca nu este departe de fiecare din noi”, deci am putea numi aceasta si ca o “unitate a oportunitatii”.

In Galateni 3:27-29 este vorba despre o “unitate a apartenentei”, cei care se boteaza in Hristos apartinand lui Hristos.

In Coloseni 3:10-15 gasim atat ideea “unitatii familiale” cat si cea a “unitatii apartenentei”, Pavel vorbind despre “omul cel nou, care se innoieste spre cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a facut”, facand astfel aluzie la Geneza 1:26-27 unde Dumnezeu creaza omul, parte barbateasca si parte femeiasca, “dupa chipul si asemanarea Sa”.

Ideea “unitatii functionale” o gasim si in Efeseni 4:14-16, unde noi, “credinciosi adevarului, in dragoste”, avem datoria “sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos”.

Deosebit de importante in intelegerea ideii de unitate crestina sunt primele versete ale aceluiasi capitol 4 din Efeseni, unde Pavel aminteste modul in care se poate ajunge la unitate:

“Va sfatuiesc, dar, eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa va purtati intr-un chip vrednic de chemarea pe care ati primit-o, cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii”.

De ce atunci, cand se vorbeste astazi despre “unitate”, accentul este pus pe “unitate doctrinala”? Si care este sau ar trebui sa fie adevarata baza a “unitatii”? Dragostea sau doctrina? Exista unitate doctrinala in ce priveste invatatura lui Isus si invatatura lui Pavel? A existat unitate doctrinala in biserica crestina? Nu va grabiti sa raspundeti, caci lucrurile nu sunt atat de simple. Daca ar fi fost simple, nu am fi avut astazi peste douazeci de mii de denominatiuni crestine. A fost vreodata unitate doctrinala in istoria bisericii AZS? Nici vorba! Chiar si in ce priveste canonul Bibliei si relatia sa cu Apocrifele au fost neintelegeri intre lideri, unele din cartile apocrife fiind considerate (cel putin pentru un timp) la fel de “inspirate” ca Biblia, inclusiv de lideri ca Joseph Bates sau Ellen White! De fapt chestiunea inspiratiei, fie a Bibliei si Apocrifelor, fie a Ellenei White, a fost mereu disputata de catre diferiti lideri ai bisericii. Insusi Florin, intr-o predica prezentata anul trecut in Atlanta, a admis ca chestiunea “inspiratiei” a ramas in cele din urma nelamurita dupa incercari esuate de a se cristaliza prin 1911 o doctrina unitara. Dar lista dificultatilor in a se realiza o unitate doctrinala in AZS este lunga si nu avem loc aici decat pentru cateva exemplificari.

In prezentarea facuta dimineata, Florin porneste de la o realitate care nu mai poate fi ignorata, anume aceea ca “exista tot mai evident un spirit de impotrivire” fata de invataturile bisericii. Cum este de inteles, Florin deplora si condamna acest “spirit”, dar este nevoit sa admita ca exista si motive pentru aceste “dizidente”, adica recunoaste ca biserica nu a avut claritate in enuntarea doctrinelor sale de-a lungul timpului. El vorbeste mai intai despre judecata de cercetare, despre validitatea biblica a conceptului si despre atitudinea unor teologi AZS de a respinge aceasta doctrina. Desigur, el neglijeaza sa aminteasca evenimentul care a produs nevoia unei astfel de doctrine, si anume, “marea dezamagire” de la 22 octombrie 1844. Miscarea millerita adventa s-a bazat pe calcule eronate care pur si simplu au neglijat sfatul lui Isus, ca “ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni, nici macar Fiul”. Doctrina judecatii de cercetare nu a aparut imediat dupa dezamagire. Mai intai a fost regandita data de 22 octombrie 1844 ca fiind sfarsitul timpului de “proba” cand “s-a inchis usa”. Cu alte cuvinte, cei care nu au acceptat sa se alature soliei inainte de aceasta data, acum nu mai aveau nici o sansa la mantuire. Aceasta s-a numit “doctrina usii inchise”. Desigur ca ceva mai tarziu s-a renuntat la aceasta doctrina deoarece s-a dovedit a fi eronata, dar nu veti auzi multe predici pe tema doctrinelor considerate candva “solide”, dar care au fost apoi eliminate ca fiind erori. Dupa ce s-a renuntat la “doctrina usii inchise”, marea dezamagire de la 22 Octombrie 1844 a fost regandita si a devenit data la care incepe judecata finala, facandu-se o asociere (nefericita) intre Daniel 8:14 (judecata cornului cel mic) si Leviticul 16 (ziua ispasirii). Vorbind despre doctrina judecatii de cercetare, Florin critica in mod deschis pe Dr. Pieter Erens Barkhuizen, un fost evanghelist care a fost multi ani angajat la Georgia-Cumberland Conference, care acum nu mai accepta aceasta doctrina. L-am cunoscut personal pe Dr. Barkhuizen cu ocazia unei “serii de evanghelizare” tinuta la Atlanta prin 1991 in urma careia s-a botezat si fiul meu impreuna cu alte persoane. De fapt, Gina, sora sotiei mele si a lui Florin, este cea care a sponsurat o campanie a acestui evanghelist la Piatra Neamt prin anii 1992. Iar acum Florin, tot la Piatra Neamt, expunea “erezia” acestui fost evanghelist pentru ca se departase de la doctrina judecatii de cercetare, pe langa alte dogme pe care candva le-a crezut dar acum le considera fara baza biblica. Ceea ce mie mi s-a parut controversial si putin ironic este faptul ca exact pentru vederile sale putin diferite de cele ale “conducerii” cu privire la judecata de cercetare si interpretarea lui Daniel 8:14 Florin fusese admonestat si descalificat de Institutul de Cercetare Biblica cu doar cativa ani in urma. Sa fie oare parte din atributiile sale, acum ca a fost reabilitat (dupa “mea culpa” la divanul din Bruxelles), ca judecata de cercetare trebuie sa fie promovata cu devotamentul “dragostei dintai”? Fara sa iau apararea acestui Dr. Barkhuizen, ii inteleg punctul de vedere. El spune ca nu accepta ideea ca mantuirea este “prin credinta + fapte bune”, ci doar prin credinta. Ideea unei judecati are de-a face cu faptele, si asta nu are sens din punctul sau de vedere. Daca judecata de cercetare ne judeca faptele, si daca nume sunt scrise sau sterse din “cartea vietii” pe baza acestei judecati, cum ramane cu doctrina neprihanirii prin credinta? “Cum suntem mantuiti?”, intreaba Florin, “prin fapte sau prin credinta”? Pai, prin amandoua, spune Florin. Mantuirea este prin credinta, dar ea se manifesta prin fapte. Faptele (ascultarea de Lege) nu sunt “meritorii”, si totusi, ascultarea de Lege (faptele “nemeritorii”) este ceruta ca “dovada” a faptului ca esti mantuit. Florin nu explica de ce aceleasi fapte sunt si “nemeritorii” si “meritorii” in acelas timp. Aici este jocul de-a alba-neagra, sau cum spunea cineva, magia cu cuvinte a teologului, care decide cu “autoritate de sus” ce fel de fapte faci si unde te duci, in rai sau in iad.

Adevarul este ca BAZS a jucat mereu la doua capete in ce priveste soteriologia. La inceputurile sale, biserica sustinea ca mantuirea este prin “fapte”, si ca ultima generatie inainte de revenirea lui Hristos trebuia sa fie o generatie care avea sa traiasca fara pacat si fara Mijlocitor dupa inchiderea Harului, sau daca vreti, este doctrina “Perfectiunii ultimei generatii”. In cele din urma a fost abandonata deoarece adventistii erau din ce in ce mai criticati de catre evanghelici datorita alipirii lor de porunci si fapte, fiind astfel scosi la periferia neoprotestantilor. Lucrurile se schimba dupa Conferinta Generala din 1888 la Minneapolis, unde Waggoner and Jones vin cu ideea “neprihanirii prin credinta” ca fiind singura speranta pentru mantuire. Florin recunoaste ca sesiunea de la Minneapolis 1888 a cauzat “o adevarata cearta” intre delegati, Ellen White fiind de partea lui Jones and Waggoner, pe cand presedintele CG George Butler, Uriah Smith, si altii au fost impotriva. Discutiile in contradictoriu au continuat si dupa 1888, dupa venirea lui Olsen ca presedinte a CG. Datorita faptului ca EG White calatorea cu Jones si Waggoner si promova noua doctrina a “neprihanirii prin credinta”, conducerea CG i-a despartit, Ellen White fiind “expulzata” in Australia, desi se afla la o varsta destul de inaintata. Florin stie ca din punct de vedere biblic nu poate fi o legatura intre Leviticul 16 (ziua ispasirii) si Daniel 8:14 (judecata cornului care sfideaza pe Dumnezeu) dar aduce via “text proofing” textul din 1 Petru 4:17, “Caci suntem in clipa cand judecata sta sa inceapa de la Casa lui Dumnezeu. Si, daca incepe cu noi, care va fi sfarsitul celor ce nu asculta de Evanghelia lui Dumnezeu”? Atunci, Florine, daca textul din 1 Petru este baza, judecata de cercetare a inceput in secolul 1 A.D.!

Confuzia adventistilor in ce priveste mantuirea, ca este prin fapte, prin credinta, sau prin fapte si prin credinta, se datoreaza, asa cum am amintit, faptului ca nu exista o unitate ideologica intre invataturile lui Isus si cele ale lui Pavel. Punctul de credinta #14 include cuvintele lui Isus redate in textele din Matei 28:19-20 (deja mentionate) si binecunoscutele cuvinte din rugaciunea lui Isus din Ioan 17:20-23. Cand Isus a trimis pe ucenici sa predice si sa boteze “din toate neamurile”, El a mai spus “Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit”. Daca unitatea credintei are ceva de-a face nu doar cu dragostea, dar si cu o anume doctrina sau ideologie, aici gasim o baza a unitatii: invatatura lui Isus. Dar in ce consta aceasta si ce inseamna sa “pazim tot ce ne-a poruncit Isus”? Pe scurt, invatatura lui Isus este ecoul predicarii lui Ioan Botezatorul: pocaiti-va, caci imparatia cerurilor este aproape. Invatatura lui Isus este bazata pe Decalog, pe care Isus il explica in adevarata semnificatie, adica descotorosit de noianul celor 613 porunci omenesti adaugate de carturarii evrei de-a lungul anilor. Prin extinderea invataturilor Decalogului dincolo de litera, adica explicarea spiritului Legii, Isus indeamna pe urmasii sai la o viata corecta atat fata de Dumnezeu cat si fata de semeni. Este absurda ideea vreunei perfectiuni omenesti care ar merita mantuirea. Ceea ce asteapta Dumnezeu de la oameni, si ceea ce va face deosebirea dintre “oi si capre” este masura onestitatii individului cu Dumnezeu, cu sine, si cu semenii, si dispozitia de a face tot ceea ce este posibil pentru a face deosebire intre bine si rau si a alege binele. Nu a fost niciodata vorba ca Isus sa anuleze legea celor zece porunci si s-o inlocuiasca cu asa zisa “lege naturala”, asa cum sustin unii teologi liberali. Faptul ca in discutia cu tanarul bogat Isus se refera la ultimele sase porunci ale Decalogului are de-a face in mod direct cu intrebarea pusa de tanar. Pentru a avea “viata vesnica” nu era suficienta o intelegere teoretica a unei dogme, care la urma urmei putea sa nu fie observata de nimeni, ci de a trai o viata corespunzatoare cu morala crestina, si asta se vede in primul rand in calitatea relatiilor pe care le avem cu oamenii. Tanarul a raspuns: “Sa pazesc poruncile? Asta am facut din tineretea mea. Mai este ceva”? Dar cand Isus i-a spus sa vanda tot ce are si apoi sa-I urmeze, s-a vazut de fapt in ce masura “pazea” el poruncile. De asemenea, Isus nu a condamnat pe femeia prinsa in desfranare, dar i-a spus “du-te si nu mai pacatui”. Prin faptul ca i-a spus “nici eu nu te condamn” intelegem ca Isus a iertat-o inainte de moartea Sa pe cruce. La fel cu talharul care se afla pe cruce langa Isus, fraza “astazi vei fi cu mine in rai” arata ca Isus poate ierta pacatele oricand, nu doar dupa jertfa Sa pe Golgota. De aceea si Iacov, fratele lui Isus, arata ca faptele sunt cele ce dovedesc credinta, si ca o credinta fara fapte nu are nici o valoare. Iar in Apocalipsa 12:12 citim “Iata, Eu vin curand; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui”.

Ceea ce spune Pavel, un evreu educat si cunoscator al filozofiei grecilor, este o alta “evanghelie”, este un sincretism intre iudaism si elenism. Nici macar Petru nu-l intelege prea bine, desi ii acorda credit ca unul care recunoste ca Pavel era mai sofisticat. Pavel pune bazele unei mantuiri prin “har”, dupa “buna placere a lui Dumnezeu”, spre deosebire de “oricine crede” a lui Isus care are sensul de “oricine crede in mine (adica in invatatura mea) si pazeste tot am poruncit”. Datorita influentei lui Pavel, se dezvolta in crestinism ideea predestinatiei, mai ales in teologia lui Calvin si Luther. Luther merge pana acolo incat considera ca Epistola lui Iacov nici nu ar trebui sa faca parte din canonul Bibliei, atat de nemultunit era de apelurile lui Iacov, care spunea printre altele:

“Fiti implinitori ai Cuvantului, nu numai ascultatori, inselandu-va singuri. Caci, daca asculta cineva Cuvantul, si nu-l implineste cu fapta, seamana cu un om care isi priveste fata fireasca intr-o oglinda, si, dupa ce s-a privit, pleaca si uita indata cum era. Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui”. Iacov 1:22-25

In predica de dupa-amiaza, Florin continua sa dea exemple, negative in opinia sa, de persoane si categorii de credinciosi care cauzeaza probleme “conducerii”. Desi mentioneaza pe de o parte ca diferitele personalitati ale bisericii care au avut dispute teologice pe diverse teme doctrinale au avut (sic) si dreptate in obiectiunile lor, Florin ramane de partea autoritatii eclesiastice, chiar si cand aceasta este eronata logic, istoric, si stiintific. Bineinteles, o masura clatinata de anateme este rezervata “liberalilor progresivi”, mai ales in ce priveste chestiunile legate de origini. Nu e de mirare ca in incheierea predicii de dupa-amiaza profesorul aduce textele din Proverbe 6:16-19, unde tonul vocii si expresia faciala au subliniat cu precadere ultima parte a v. 19 (ca “varf la toate”), anume ca Domnul uraste pe “cel ce starneste certuri intre frati”. Si, ca o ironie sumbra, sfatul profesorului pentru cei “multi si prosti” este doar sugerat prin folosirea cuvintelor lui Isus, “Ferice de cei saraci cu duhul caci a lor este imparatia cerurilor”. Cu alte cuvinte, nu va mai bagati in chestiuni la care nu va pricepeti. Lasati-ne pe noi, specialistii, sa descifram Biblia si acceptati doctrina asa cum va este servita de teologi. Profesorul de Biblie este indragostit de unitatea uniformitatea care este impusa din autoritate, fie ca este vorba de autoritatea Bibliei ca fiind “Cuvantul lui Dumnezeu”, fie de autoritatea administratiei, a pastorilor, sau a teologilor precum el insusi.

De ce oficialii bisericii se refera aproape exclusiv la unitatea doctrinala, sau in orice caz accentul este pus pe unitatea doctrinal-ideologica? De ce doar opinia “celor de sus” trebuie sa fie acceptata, de fapt este impusa celor ce doresc sa faca parte din biserica? Si de ce “deosebirile de instruire”, care in mod inevitabil duc la conceptii diferite cel putin in legatura cu interpretarea Bibliei sau a originilor, sunt pe “lista neagra” a activistilor de partid? De ce este considerat ca cel ce actioneaza pe baza instrurii sale superioare “starneste certuri intre frati”? Nu spune punctul #14, macar teoretic, ca “diferentele de instruire” nu trebuie să dea loc la dezbinări între noi? Cu alte cuvinte, doar “crestinii progresiv-liberali”, cum i-a numit profesorul, adica cei care au opinii diferite cu privire la interpretarea Bibliei sau a originilor starnesc certuri intre frati, sau este foarte posibil ca insasi “conservatorii” pun gaz pe foc si urzesc dezbinari intre frati, bazandu-se pe ignoranta celor multi?

p.s. am dat “search” pentru “Barkhuizen”, atat pe site-ul conferintei Georgia-Cumberland unde Dr. Barkhuizen a lucrat zeci de ani, cat si pe cel al Conferintei Generale. Rezultat? Nothing found for “Barkhuizen”. 😊

Ȋntr-un articol publicat pe 10 mai 2018 în jurnalul Science gǎsim un studiu care aduce o  luminǎ nouǎ în înțelegerea fenomenului de extincție a sute de specii de amfibieni. Cauzatǎ de un fungus cotat ca fiind “cel mai periculos patogen din istoria lumii”, Batrachochytrium dendrobatidis (un chytrid, încrengătura Chytridiomycota, regnul Fungi), aceastǎ extincție sau aproape extincție a amfibienilor se desfǎșoarǎ la nivel global, ceea ce a pus in alertǎ comunitatea științificǎ pentru a gǎsi motivele și antidotul acestei catastrofe ecologice. Autorul Michael Greshko numește aceasta catastrofǎ „apocalipsa amfibienilor”, ceea ce am preluat ca titlu al acestui articol. Pǎrerea oamenilor de științǎ care au efectuat acest studiu este ca fungusul a originat in peninsula Coreea, care este actualmente un focar de agitație cu privire la o alta Apocalipsa, cea nuclearǎ. De acolo, s-a raspandit pe tot globul prin diferite mijloace, care includ rǎzboiul din Coreea al anilor 1950’, cât și comerțul cu broaște ca animal de companie practicat la scarǎ globalǎ, broaște care, evident, erau deja infectate cu acest fungus. Acest parazit atacǎ pielea batracienilor sau salamandrelor, descompune proteinele și apoi se înfrupteazǎ din supa acizilor nucleici, ducând mai devreme sau mai târziu la moartea amfibianului. Nu va aduce aminte aceastǎ epidemie de boala lui Iov? Ȋntrebarea pentru creationiști este: cine a creat acest fungus, Dumnezeu sau Satana? Aceasta nu este o întrebare retoricǎ, ci ea necesitǎ un rǎspuns. Dar cine se încumetǎ sǎ ofere un rǎspuns la o întrebare atât de dificilǎ? Pentru ca nu toți fungii sunt mortali, ba chiar ei sunt necesari în descompunerea materiei organice, au deci un rol important în echilibrul ecologic. Se pare cǎ o anumitǎ mutație la nivelul unei singure nucleotide a dat naștere la acest fungus ucigator. Cine a cauzat mutația, stimați creștini conservatori?

Reacția domnului Aurel Ionicǎ la articolul meu precedent a fost una negativǎ. „Teodiceea aceea slabǎ”, cum a numit-o în mod ironic (pe care eu am amintit-o în termeni nu foarte roz), este probabil o teodicee „puternicǎ” din punctul sǎu de vedere, deoarece singura explicație la „prezența și organizarea rǎului la scarǎ mondialǎ” este, în opinia sa, o forțǎ maleficǎ a unei ființe supranaturale. Desigur, „teodiceea asta puternicǎ” ar putea funcționa doar în cazul ființelor sentiente, dar ce rǎspuns oferǎ domnul Ionicǎ la suferința animalelor, la cruzimea cu care unele animale se hrǎnesc cu alte animale, sau cruzimea uciderii propriilor pui pentru a-și asigura statutul de „alfa male”? (…deocamdatǎ nu avem rǎspuns…)

C.S. Lewis, care încearcǎ o armonizare între opiniile științifice și cele religioase, oferǎ un soi de teodicee la fel de slabǎ, în opinia mea. Ȋn lucrarea sa The Problem of Pain (1940), Lewis nu are nici o problemǎ sǎ reinterpreteze textul Bibliei și afirmǎ, contrar Romani 1:20, și în acord cu Pascal in Pensees, IV, 292, 293, cǎ este o greșeala ca cineva sǎ încerce sǎ foloseascǎ Natura ca argument în favoarea existenței lui Dumnezeu. Religia, spune el, nu se bazeazǎ pe modul cum opereazǎ Natura pentru a justifica credința în Dumnezeu, ci dimpotrivǎ, bazându-se pe revelație (unde amintește de Avraam și Isus), credința este manifestatǎ în opoziție cu aspectele pe care le gǎsim în naturǎ.

“If the universe is so bad, or even half so bad, how on earth did human beings ever come to attribute it to the activity of a wise and good Creator? Men are fools, perhaps; but hardly so foolish as that. The direct inference from black to white, from evil flower to virtuous root, from senseless work to a workman infinitely wise, staggers belief. The spectacle of the universe as revealed by experience can never have been the ground of religion: it must always have been something in spite of which religion, acquired from a different source, was held”. (pg.5) 

“Daca universul este atât de rǎu, sau pe jumǎtate atât de rǎu, cum se face cǎ oamenii au ajuns sǎ-l atribuie activitǎții unui Creator inteligent și bun? Oamenii sunt nebuni, probabil; dar nici chiar atât de nebuni. Implicația directǎ mergând de la negru la alb, de la floarea ucigașǎ la rǎdǎcina virtuoasǎ, de la activitǎți fǎrǎ nici un sens la un agent infinit de înțelept, clatinǎ credința. Spectacolul universului, așa cum îl experimentǎm, nu ar fi putut niciodatǎ fi o bazǎ pentru religie: trebuie cǎ a fost ceva în ciuda cǎruia religia, dobanditǎ dintr-o sursa diferitǎ, a fost mǎrturie”.

Cum Lewis acceptǎ cǎ pǎmântul este foarte vechi și cǎ oamenii apar mult mai târziu pe scara evenimentelor, animalele au fost corupte de Satana. La pagina 77 gǎsim:

“It seems to me, therefore, a reasonable supposition, that some mighty created power had already been at work for ill on the material universe, or the solar system, or, at least, the planet Earth, before ever man came on the scene: and that when man fell, someone had, indeed, tempted him. This hypothesis is not introduced as a general “explanation of evil”: it only gives a wider application to the principle that evil comes from the abuse of freewill. If there is such a power, as I myself believe, it may well have corrupted the animal creation before man appeared. The intrinsic evil of the animal world lies in the fact that animals, or some animals, live by destroying each other. That plants do the same I will not admit to be an evil. The Satanic corruption of the beasts would therefore be analogous, in one respect, with the Satanic corruption of man”. 

“Mi se pare, așadar, o presupunere rezonabilǎ, cǎ o ființǎ creatǎ, foarte puternicǎ, era deja la lucru pentru a aduce rǎul în universul material, sau în sistemul solar, sau, mǎcar, pe planeta Pǎmânt, înainte ca omul sǎ aparǎ în scenǎ: și cǎ atunci cand omul a cǎzut, cineva într-adevar l-a ispitit. Aceastǎ ipotezǎ nu este propusǎ ca “o explicație generalǎ a rǎului”: ci ea oferǎ doar o aplicație lǎrgitǎ a principiului cǎ rǎul apare din abuzul voinței libere. Daca existǎ o așa ființǎ, dupǎ cum cred, e foarte posibil sǎ fi corupt creația animalǎ înainte sǎ fi apǎrut omul. Rǎul intrinsec în lumea animalǎ constǎ în aceea cǎ animalele, sau unele dintre ele, trǎiesc prin a se distruge între ele. Nu voi admite cǎ în cazul plantelor care fac la fel este vorba de un rǎu. Corupția Satanicǎ a fiarelor sǎlbatice ar fi așadar similarǎ, într-o anume privințǎ, cu corupția Satanicǎ a omului”.

Nu este de mirare cǎ, influențat de Lewis, autorul adventist Jack Hoehn fabuleazǎ cu idei ca acestea:

“it is not incoherent to remember that a Satan adversary may be active even at the moment mutating in his labs pieces of DNA into new viruses, killer bacteria into new resistance to antibiotics, and learning how to make Zika viruses shrink unborn babies’ brains worse than he has been able to do with nicotine, alcohol, and methamphetamines”. 

“nu este absurd sǎ ne amintim cǎ Satana adversarul poate fi activ chiar în momentele acestea, lucrând în laboratorul sǎu, mutând bucǎți de ADN în viruși noi, oferind rezistențǎ la antibiotice bacteriilor ucigașe, sau experimentând cum sǎ facǎ virusul Zika sǎ afecteze creierul copiilor în timpul dezvoltǎrii embrionare chiar mai grav decât a fǎcut-o cu nicotina, alcoolul, și metamfetaminele”.

Aici nu este vorba de Diabolus-(or Deus)-ex-Machina ca procedeu literar, nu avem de-a face cu drame teatrale de origine greceasca, ci avem de-a face cu ceva mult mai grav. Ȋntrebarea pe care doresc s-o pun în urma folosirii acestor citate este: cum este posibil ca oamenii sǎ renunțe la folosirea judicioasǎ a minții și rațiunii lor pentru a adopta niște idei fantasmagorice?

Fǎrǎ sǎ intenționez lezarea corelegionarilor mei, adventiștii sunt și ei, într-un fel, niște amfibieni amenințați cu extincția. Ei au propria lor Apocalipsǎ, și nu mǎ refer la ultima carte a Bibliei, cǎ pe aceea o au toți creștinii într-o formǎ sau alta, așa cum spuneam altǎ datǎ.

Adventiștii sunt mai întâi “amfibieni” deoarece ei trǎiesc în douǎ medii diferite. Asta se observǎ în mai multe concepte și practici. Avem doctrina “reformei sanitare”, cum bine a evidențiat pastorul Sorin Petrof, unde sub pretextul cǎ tot ceea ce se dorește este o stare de sǎnǎtate longevivǎ, de fapt se ascunde scheletul unei teologii a “perfecțiunii ultimei generații”. Apoi se citeazǎ des ideea cǎ “din punct de vedere material sǎ trǎiești ca și cum venirea Domnului este peste o mie de ani, iar din punct de vedere spiritual sǎ fii pregǎtit ca și cum ar veni mâine”, ceea ce este o “evanghelie a prosperitǎții” deghizatǎ sub mantia EGW. Sǎ ne mai mirǎm de ce se întrec adventiștii între ei în a dobândi cele mai mari case, cele mai mǎnoase terenuri, cele mai luxoase mașini, sau cele mai scumpe haine? “Vinǎ împarația Ta”, dar … ceva mai târziu! Nu cǎ ne-am alipit de acest pǎmânt și vrem sǎ ne bucurǎm de agoniseala noastrǎ, dar știți cǎ “trebuie sǎ evanghelizǎm lumea”. Și în timp ce ne flagelǎm frații de credințǎ cu seminarii de “Daniel și Apocalipsa” ca sǎ-i ținem aproape de bisericǎ (existǎ o relație între fricǎ, bisericǎ și portofel), frații sunt din ce în ce mai ecumenici și prietenoși cu diavolul papalitatea.

Apocalipsa amfibienilor adventiști se datoreazǎ și ea unui fungus, acela al obscurantismului, prejudecǎților și luptei împotriva științei. Extincția este deja în desfǎșurare și se manifestǎ prin lipsa tot mai evidentǎ de relevanțǎ în discursul agorei. Soluția liderilor spirituali nu este acea “înnoire a minții” pe care ne-o recomandǎ apostolul Pavel (adicǎ, de ce nu opereazǎ și Dumnezeu o mutație acolo?), ci clǎdirea unui getto cu ziduri mai înalte decât vrea sǎ plaseze președintele nostru la granița cu Mexicul. Pentru cei care doresc sǎ iasǎ din getto, singura soluție este sǎ devinǎ independenți în gândire prin a-și exercita calitatea și dreptul primite de la Creator la voințǎ liberǎ. Și da, renunțați la broaște ca animale de companie. Gasiți un om și iubiți-l, zic!

Editare adaugata pe data de 22 iulie 2018

Am primit astazi un comentariu trimis de Florin Laiu prin email. Probabil nu a stiut ca setasem aplicatia sa accepte comentarii pe timp limitat. Am redeschis temporar comentariile. Insa public aici comentariul lui Florin, subliniat in italice si albastru, dupa care discutia poate continua la subsolul articolului.

Florin Laiu spune:

«Nu va aduce aminte aceastǎ epidemie de boala lui Iov?»

Da, și nu numai. Ne aduce aminte de tot ce are Biblia la acest subiect. Biblia tratează existenţa inteligenţelor rebele, la fel ca şi alte subiecte: ca fapte ştiute, nu ca subiecte tratate sistematic. Nu doar fungusul cu pricina este o manifestare a răului în natură.

Dacă omul poate produce mutaţii în laborator, de ce ar fi absurd ca fiinţele supraomeneşti să producă astfel de mutaţii, cu rezultate pe care le-au intenționat sau și dincolo de intenția lor? Dificultatea este aici numai de partea celor care, în ciuda tuturor dovezilor biblice, nu admit existența spiritelor superioare (îngeri), inclusiv a demonilor. Faptul că religia populară a caricaturizat până la extrem angelologia și demonismul nu ar trebui să ne înșele.

În relatarea lui Ioan, Iisus vorbește în mod repetat despre „ARCHON-ul (primatul / principele / întâi-stătătorul / căpetenia) lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pavel menționează o adevărată lume organizată a spiritelor manipulatoare, numite „căpeteniile”, „autoritățile” și „kosmokratorii acestui întuneric…, spiritele răutăcioase care sunt în locuri cerești” (Ef 6:12). „Kosmokrator” înseamnă conducător al lumii, kosmos-ul fiind atât societatea, cât și natura. Pavel se referă la aceste ființe inteligente ca la o ordine politică și militară invizibilă (căpetenii, autorități, puteri, tronuri etc. Mat 4:8-9; Rom 8:38; 1Cor 15:24; Col 2:15; 1Pt 3:22), , suprapusă ordinii lumii noastre Întrebarea este dacă Iisus și apostolii aveau dreptate, când vedeau astfel „structura” lumii.

În Romani 8:19-22, Pavel spune: „Creația așteaptă cu multă nerăbdare descoperirea (finală) a fiilor lui Dumnezeu; deoarece creația a fost supusă zădărniciei (mataioteti = deșertăciunii, vanității, absurdului), nu de bună voie [i.e. nu asemenea căderii omului], ci prin voia celui care a supus-o…”. Cine este cel care a supus-o? De obicei s-a înțeles că este vorba despre Creatorul Însuși (și unii au adăugat în text, „Dumnezeu”), ceea ce este posibil. Dar expresia poate fi o aluzie la „stăpânitorul lumii”, care în viziunea autorului cărții Iov, apărea ca un „fiu” special al lui Dumnezeu, în conciliul ceresc al „fiilor lui Dumnezeu”, și afirmând că vine de pe moșia sa, din lungul și latul pământului.

Indiferent dacă aici se referă la o acțiune directă a Creatorului: supunerea creației față de un principiu străin de Dumnezeu (= al zădărniciei, al absurdului); ori se referă la o acțiune indirectă,  (în scenele cerești ale cărții Iov, Adversarul lui Dumnezeu este cel care acționează), voința (în ultimul caz, permisivă) aparține lui Dumnezeu. Şi înainte de boala lui Iov, forţele naturii şi apoi forţe umane se dezlănţuie din senin pentru a-i distruge tot ce avea: animalele, servitorii, copiii.

În Geneza 3, în urma căderii omului, Dumnezeu promite că se vor face modificări drastice în natura umană și în mediu: femeii i se prezice, sau i se administrează dificultăți mari legate de sarcină și naștere, iar bărbatului i se promite că natura va suferi transformări, care să-i îngreuieze omului munca (interacțiunea cu mediul: în agricultură și probabil în multe altele).

Scriptura ne învață că, atât răul / nenorocirea, cât și binele / fericirea, vine din gura Domnului (Pl 3:33-40). Intrând în detalii, tot Scriptura ne învață că răul își are cauza în activitatea demonilor și a oamenilor. Ce răspuns alternativ avem la întrebarea „Cine produce răul în natură?”, dacă respingem versiunea Bibliei? Fără îndoială că nimic nu se întâmplă fără permisiunea lui Dumnezeu (Mt 10:29). Iar interesele și scopurile lui Dumnezeu în toate acestea sunt multiple, complexe și de multe ori necunoscute de noi.

Natura este un argument serios al existenței lui Dumnezeu, în ciuda prezenței răului. Este adevărat că natura nu este în stare să ne transmită un mesaj clar și luminos despre bunătatea lui Dumnezeu și despre planurile Lui cu lumea aceasta. Fără revelația specială (Biblia și Iisus Christos, pe care-L găsim doar în și prin Scriptură), n-am ști nimic despre originea răului, despre caracterul lui Dumnezeu, mântuire, nemurire. De aceea, Biblia mă preocupă mai mult decât științele naturale. Totuși, natura ne arată fără echivoc puterea și geniul Creatorului.

Nu cunosc concepția lui C S Lewis în privința  acestui subiect, dar știu că printre evanghelici circulă opinia că Gen 1:1 se referă la o creație a universului înainte de creația lumii noastre, iar propoziția din versetul 2, tradusă în forma: „pământul devenise pustiu și gol”, este înțeleasă de unii ca fiind urmarea unei distrugeri cauzate de diavol, înainte de începutul creație lumii noastre din v. 3. etc.

Afirmația că Jack Hoehn „fabuleazǎ” când sugerează că „Adversarul poate fi activ chiar în momentele acestea, lucrând în laboratorul sǎu, mutând bucǎți de ADN în viruși noi…. etc.” este nedreaptă, în opinia mea. Hoehn nu face decât să-și folosească în mod creativ imaginația, fiind ancorat în afirmațiile biblice. Dacă autorul biblic fabulează când relatează că rivalul lui Dumnezeu a adus tot felul de rele asupra lui Iov, dovedind putere extraordinară asupra biosferei, de ce nu fabulează și atunci când arată că Dumnezeu, la început, a creat cerul și pământul, cu tot conținutul lor?

Aș sugera ca referirea la defectele coreligionarilor s-o tratezi înaltă parte (sau mai bine deloc!), nu la subiectul cu bietele amfibii. Toți creștinii care pretind că sunt cetățeni ai cerului, dar ale căror simpatii dominante sunt pentru lumea aceasta sunt „amfibii”. Această duplicitate nu ține de o confesiune sau alta.

«Apoi se citeazǎ des ideea cǎ “din punct de vedere material sǎ trǎiești ca și cum venirea Domnului este peste o mie de ani, iar din punct de vedere spiritual sǎ fii pregǎtit ca și cum ar veni mâine”, ceea ce este o “evanghelie a prosperitǎții” deghizatǎ sub mantia EGW.»

Proverbul acesta l-am tot auzit în copilărie prin biserici (inclusiv la noi, la PN), dar nu aparține EGW și nu l-am considerat vreodată ca mostră de înțelepciune.

«Apocalipsa amfibienilor adventiști se datoreazǎ și ea unui fungus, acela al obscurantismului, prejudecǎților și luptei împotriva științei.»

Eu nu cred că vom dispărea datorită respingerii unor concluzii ale comunității științifice. Progresul Bisericii nu a depins niciodată de academie. Dimpotrivă, Biserica dispare când devine un accesoriu al academiei, pentru că rolul Bisericii este acela de a promova Împărăția lui Dumnezeu și a pregăti pe oameni pentru sfârșitul acestei lumi (minunate), nu de a susține mai abitir concluziile lumii decât revelațiile, comandamentele și promisiunile Sfintei Scripturi.

„Înnoirea minții”, la care se referea Pavel în Ef 4:23, nu are nicio legătură cu demersul pro-raționalist și iluminist al fratelui meu în lege, oricât ar fi acestea de interesante sau chiar bune. Dacă citeşti cu atenţie contextul (vv. 22, 24), este vorba de o transformare spiritual-morală (o înnoire a gândirii, care nu se mai orientează după propriile dorințe deșarte, ci „este creat după chipul lui Dumnezeu, de o nevinovăție și sfințenie pe care o dă adevărul”).

Nu este atât de importantă această deschidere iluministă pe care o propui. Și eu mi-aș dori o mai mare rigoare intelectuală, mai multă preocupare științifică, dar prefer să fiu realist. Dacă asta ar fi lipsit lumii (creiere înfierbântate de curiozitate științifică și minți mai critice față de rudimentele științifice ale timpului), Iisus ar fi fost Cel mai în măsură s-o spună. Dar El a fost preocupat de cu totul alte subiecte. Nu a corectat nici măcar cosmologia tradițională a pământului plat. Cel mai trist lucru este că, deși Iisus a adus o jertfă nemăsurată „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, cei pierduți în final sunt descriși ca fiind atât de mulți, „ca nisipul mării”.

Eticheta de obscurantism este nedreaptă, după părerea mea. Ea poate acționa și ca un bumerang, pentru că un evoluționist adevărat, strict naturalist, ateu, așa cum sunt mulți intelectuali educați în domeniul științelor naturale, ar numi „obscurantist” pe un credincios în ID, care nu merge „până la capăt”.  Eu aș fi „obscurantistul” tău, tu ai fi „obscurantistul” lui EC, care, la rândul lui, ar fi obscurantistul lui Dawkins, nu-i așa? Iar Dawkins este obscurantistul lui Dumnezeu.

Am cunoscut un pastor care era foarte atasat de masina sa de dactilografiat in fata careia a petrecut multi ani din viata scriind studii biblice, carti de cantari, predici sau chiar corespondenta personala. Chiar si adresa pe plic era scrisa la masina, pentru eficenta maxima. Una din fiicele sale care avea pe atunci doar cativa anisori, impreuna cu baiatul ceva mai mare al unei familii prietene aflat pe acolo in vizita, au intrat intr-o zi in biroul pastorului, si fetita, care mai tarziu avea sa devina sotia mea, a vrut sa arate baiatului (nu e vorba de mine) ca stie sa scrie si ea la masina. Cum in masina se afla un plic la care inca nu se tiparise adresa, fetita scrie “Expeditoor”, apoi se opreste pentru ca se auzeau pasii tatalui. Intrat in birou, pastorul observa imediat ca cineva a umblat la masina, si mai ales observa greseala de ortografie, devenita acum pacat de neiertat. “Cine a scris asta?”, intreaba pastorul agitat. Baiatul “eu nu”, fata “eu nu”. Pastorul se infurie si isi scoate cureaua pentru a forta un raspuns. “Nu se aude? Cine a scris la masina?”. Ala nu, aia nu. Banuind ca baiatul a scris, pastorul incepe sa bata fata, de exemplu. Atunci baiatul, care banuia ca-i va veni si lui randul, spune: “Poate Satana a scris”. Ideea a fost excelenta si salvatoare. Adica, de ce sa nu fi scris Satana? Nu asta se invata la Biserica, anume ca sursa toturor relelor este Satana? Daca n-ar fi fost el, nu ar fi existat raul pe pamant.

Intr-un articol publicat acum cateva zile in The New York Times, Jason Horowitz descrie cu subtila ironie preocuparea tot mai intensa a bisericii catolice de a pregati viitori exorcisti. Adunati la Roma, mai exact la Universitatea Pontificala Regina Apostolorum, candidatii la certificatul de exorcist opineaza ca datorita internetului si ateilor, raul se raspandeste tot mai mult in lume si este nevoie de crestini devotati pentru a se razboi pe fata cu Beelzebub. Horowitz sesizeaza o anumita urgenta in predarea acestor cursuri si in opinia sa asta ar putea sa aiba de-a face cu perceptia unor conservatori ai bisericii catolice ca biserica se afla in deriva sub conducerea papei Francisc, care ar fi zis ca nu exista iad. Cursul de exorcism, predat de cardinalul Simoni, un albanian la 89 de ani, costa $372.00, iar in cazul ca cineva are nevoie de traducere, se mai percepe o taxa de $309.00. La urma urmei, calificarea de a face targ cu diavolul nu se poate sa nu te coste ceva. Exorcismul nu se practica doar in biserica catolica. El se practica si in biserica ortodoxa, cat si in mai toate bisericile crestine evanghelice. Se practica oare exorcismul si in Biserica Adventista de Ziua a Saptea? Vom vedea.

Practica exorcismului, adica eliminarea raului, se incadreaza in ceea ce ar putea fi numit conflictul cosmic intre bine si rau. Referinte la astfel de conflicte dainuie inca de pe vremea Egiptului si Babiloniei antice. Mult inainte de scrierea Pentateuhului, texte egiptene, sumeriene, cannanite si babiloniene, descriu lupte intre zei buni si zei rai, sau demoni, acestia fiind asociati cu notiunile de haos, distrugere, ruina, sau opozitie. In textele Ugaritice, Baal, zeul furtunii si calator pe nori, se lupta cu balaurul cu sapte capete numit Leviathan, pe care il taie cu sabia.

RS 2.[022] i.1-3

kī tamḫaṣu lōtana baṯna barīḥa
takluyu baṯna ˤaqallatāna
šalyaṭa dā šabˤati raˀašīma

Caci tu l-ai taiat pe Lotan (Leviathan) sarpele alunecos.
I-ai hotarat sfarsitul acestui sarpe rasucit,
Cel incolacit strans care are sapte capete.

Imaginea lui Baal calare pe nori o regasim preluata de israeliti cu privire la Iahve in Psalmi 104:2-4

“Te invelesti cu lumina ca si cu o manta; intinzi cerurile ca un cort.

Cu apele Iti intocmesti varful locuintei Tale; din nori Iti faci carul si umbli pe aripile vantului.

Din vanturi Iti faci soli, si din flacari de foc, slujitori”.

iar lupta lui Baal cu Leviatanul o regasim atribuita lui Iahve in Isaia 27:1. In limba engleza, traducerea New International Version avem:

“In that day, the LORD will punish with his sword– his fierce, great and powerful sword– Leviathan the gliding serpent, Leviathan the coiling serpent; he will slay the monster of the sea”.

“In ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspra, mare si tare leviatanul, Babilonul, sarpele fugar (Asur) si leviatanul, sarpele inelat (Babel), si va ucide balaurul de langa mare (Egiptul).

Tema unui conflict cosmic o regasim si in Enuma Elish intre Marduk si Tiamat, zeita oceanului primordial haotic. Marduk este mai puternic, o taie pe Tiamat in doua si face din ea cerul si pamantul. Iar in textele egiptene gasim nenumarate referinte la oponenti raufacatori ai zeilor buni Re, Osiris, sau Horus. In Pyramid Texts, de exemplu, gasim incantatii care se ofereau pentru inlaturarea demonilor. In incantatia (utterance) 388:681e gasim ideea strivirii capului sarpelui de catre Horus, imagine pe care o gasim mai tarziu in Geneza 3:15.

Utterance 388.

681a. To say: Horus is risen; he escaped the combat-serpent. Behold N.,

681b. N. is Horus, who escaped the combat-serpent. Hurry;

681c. –(as) no messenger is given to him, (and) his “boy” is taken away from him–(and say):

681d. The serpent, “Fowling-with-the-phallus,”

681e. Horus has smashed its mouth with his foot (or, sole of his foot).

681a. Spune: Horus a inviat; el a scapat de sarpele-vrasmas. Iata pe N.,

681b. N. este Horus, care a scapat de sarpele-vrasmas. Grabeste-te;

681c. –(deoarece) nu i s-a dat un mesager, (si) “baiatul” lui este luat de la el – (si spune):

681d. Sarpele, “Cel-ce-vaneaza-pasari-cu-falusul”, (cred ca “pasari” este aluzie la Horus reprezentat ca șoim)

681e. Horus i-a zdrobit gura cu piciorul sǎu (sau “cu piciorul gol”).

Gasim, tot in textele egiptene, incepand cu Regatul Mijlociu, referire la un zeu/sarpe/balaur acvatic (asa cum este si Leviatanul, vezi Psalmi 104:26) numit Apep (sau Apophis), care era dusmanul lui Re mai ales pe timpul noptii cand Re traversa iadul, sau tărâmul de jos. Re este si in acest caz biruitor asupra balaurului, desi se pare ca Re nu reuseste sa-l omoare pe Apep.

Se afla in Biblie ideea unui conflict cosmic? Da si nu. In Vechiul Testement nu gasim aceasta tema. Ea este supra-impusa de autorii Noului Testament, dar o exegeza onesta nu ne permite sa explicam un text vechi (cum ar fi Geneza) prin intermediul unui text mai nou (ca Apocalipsa, de exemplu). In Geneza 3 regasim imaginea mitologica a unui sarpe ca opozant sau dusman al lui Dumnezeu in gradina Eden. Desi autorii Noului Testament “teologizeaza” ca sarpele este o manifestare Satanica, sau ca Satana a intrat in sarpe si a vorbit prin el, ideea aceasta este, in opinia mea, doar o interpretare apologetica menita sa justifice o conceptie tarzie, neo-testamentara, cu privire la Satana (cf. Apocalipsa 12:9). Cum spuneam, o exegeza onesta a textului din Geneza 3 prezinta sarpele ca fiind unul dintre animalele salbatice create de Dumnezeu. Imaginea este mitologica prin excelenta, ceea ce nu trebuie sa ne mire tinand cont ca in multe instante textul VT este o polemica la adresa mitologiilor concurente pe care le ataca folosind termeni comuni. In mitologie nu doar zeii sau oamenii vorbesc, ci si animalele sau elementele naturii. Iar evreii, in textul lor Cartea Jubileelor 3:28 folosesc aceeasi idee cand se refera la ziua cand Adam si Eva au fost izgoniti din Eden (Josephus accepta si el ideea ca animalele vorbeau):

“And on that day was closed the mouth of all beasts, and of cattle, and of birds, and of whatever walketh, and of whatever moveth, so that they could no longer speak: for they had all spoken one with another with one lip and with one tongue”.

“In ziua aceea a fost inchisa gura tuturor animalelor, ale vitelor, ale pasarilor, si a orice umbla sau se misca, astfel ca ele sa nu mai poata vorbi: caci pana atunci toate vorbeau intre ele cu acelas limbaj”.

Desigur ca Geneza 3 ne prezinta lectii fundamentale in ce priveste binele si raul si opozitia intre aceste concepte. Dar nu mai putem, in secolul 21, sa ramanem la intelegerea limitata a evreilor din epoca bronzului sau a crestinilor din primele secole dupa Hristos. Trebuie sa adoptam un orizont mai larg in intelegerea acestor texte vechi.

Un alt text folosit de catre apologetii crestini ca avand de-a face cu tema conflictului cosmic este Leviticul 16 unde gasim ceremonialul de curatire simbolica a poporului in Ziua Ispasirii. Doi tapi, la fel de perfecti din punct de vedere fizic, sunt implicati in acest ceremonial. Se trage la sorti cu privire la care anume tap avea sa fie oferit ca jertfa, celalalt tap fiind lasat in viata si dus de preot intr-un tinut salbatic, o pustie, si fie este lasat acolo, fie este impins intr-o prapastie (exista mai multe versiuni). Cel jertfit este dedicat lui Iahve, iar cel dus in pustie este destinat lui Azazel. Expertii in Biblie ofera cel putin patru interpretari diferite cu privire la semnificatia termenului aza’zel, care se gaseste doar in Leviticul 16. In comentariul Biblic NET gasim ca una din semnificatii ar fi aceea de “scapegoat” (adica “tapul care scapa”), de la “ez” (tap) si “azal” (trimis departe). O alta semnificatie ar fi derivata din termenul arabic “azala” (a interzice, a elimina). O a treia interpretare ar sugera ca termenul este o descriere a pustiei in care trebuia dus tapul respectiv, “azazu” in arabica insemnand “teren accidentat”, sau “azaz” cu sensul de tare, dificil. Desigur, a patra semnificatie este aceea ca Azazel era un nume propriu al unui demon al pustiului, sau chiar al diavolului, facandu-se o asociatie cu Leviticul 17:7 si Isaia 13:21. Cert este ca Azazel este un termen neclar si asocierile facute mai tarziu de catre teologi nu justifica o identificare pozitiva, fara dubiu, cu Satana. Se merita sa amintim si faptul ca egiptenii aveau si ei un sacrament annual numit “Pedepsirea Haosului”, cand preotii construiau un model sau statuie a lui Apep asupra careia se proiecta tot raul din Egypt ca fiind cauzat de Apep, dupa care statuia se ardea, prin asta oferindu-se protectie poporului pentru inca un an cu privire la rautatile produse de Apep. Exista chiar si un ghid de incantatii pentru inlaturarea lui Apep, numit “Cartile de Distrugere a lui Apep”, deci carte de exorcism in toata regula.

Texte profetice ca cele din Isaia 14 si Ezechiel 28, desi se adresau unor oameni si asa au inteles si rabinii evrei, au fost mai tarziu teologizate ca avand de-a face, macar partial, cu Satana, care in crestinism este vazut ca fiind un inger care s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu si a fost aruncat pe pamant. Din nou, ceea ce apologetii crestini fac se numeste eisegeza, adica se aduc in text idei din afara textului, deci o super-impozare a unor scenarii sau intelegeri mai tarzii asupra unui text antic. Ceea ce nu explica nimeni este faptul ca pe de o parte se spune ca acest conflict “in cer” a avut loc intr-un foarte indepartat trecut, inainte de creatiune, dar in Apocalipsa spune ca in urma luptei din cer, balaurul a fost invins si a fost aruncat pe pamant!

Cei care sustin ideea unui personaj numit Satana in Vechiul Testament ca adversar al lui Iahve intampina dificultati atat lingvistice cat si teologice. Termenul este folosit nu ca nume propriu, ci ca substantiv comun, ca titlu sau functie, ceva de genul “adversar” sau “procuror”. In Iov, gasim “Ha Satan” unde “Ha” este articol hotarat, deci avem adversarul/procurorul. Termenul cu articol hotarat este intalnit si in 1 Cronici 21:1. De notat este faptul ca in Iov “Ha Satan” este adversarul lui Iov, nu al lui Dumnezeu. La fel si in 1 Cronici, el este adversarul lui Israel, nu al lui Dumnezeu. In Zaharia 3:1-2 Satana este adversarul lui Iosua. Gasim si in Psalmi 109:6 acest termen care se refera strict la un acuzator uman. Este interesant ca prima data cand gasim termenul Satana cu referire la o fiinta supranaturala este in Numeri 22:22, dar acolo el este un mesager al lui Dumnezeu, un inger al Domnului! Asta este si semnificatia din Iov, Satana fiind un slujitor al lui Dumnezeu care executa ordinele Sale. In 2 Samuel 24 are loc acea numaratoare a poporului de catre David care este reluata in 1 Cronici 21:1, doar ca in 2 Samuel 24 in loc de “Satana” este folosit termenul “Ingerul Domnului”. Toate aceste instante in care apare termenul Satana in Vechiul Testament nu justifica interpretarea sau alocarea acestui termen pe care o gasim in Noul Testament. Ceva s-a intamplat intre timp, fie in perioada intertestamentara sau imediat in primele decenii ale erei crestine, si anume, o personalizare a raului si o definire a Satanei ca fiind o persoana, un inger care s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu si a atras de partea lui a treia parte din ingeri. In intelegerea acestui aspect avem textele lui Celsus, un filozof pagan, si ceva mai tarziu cele ale lui Origen de Alexandria, unul dintre parintii fondatori ai bisericii, care ofera o replica apologetica acuzatiilor aduse de Celsus.

La scurt timp dupa moartea lui Iustin Martirul in 175 A.D., filozoful de orientare platonista Celsus scrie in anul 178 lucrarea sa The True Doctrine (Doctrina Adevarata), care este considerata ca fiind prima critica bine documentata a crestinismului. Printre multele acuzatii aduse crestinilor era aceea ca Isus era fiul “din flori” al unui soldat roman Pantheras. Maria, ca urmare a necuratiei sale, a fost izgonita de Iosif de acasa. Ea se refugiaza pentru un timp in Egipt si acolo Isus invata arta magiei negre pe care o foloseste ocazional dupa intorcerea in Iudea, drept pentru care Isus pretinde a fi Dumnezeu. Celsus ii acuza pe crestini ca au parasit “adevarata doctrina”, care se refera probabil la platonism si politeism, si ca acum ei se inchina unui evreu rastignit de curand in conditii injositoare; ca s-au luat dupa invataturile lui Moise, care i-au dus pe acei caprari si pastori in orbirea ca exista un singur Dumnezeu. Celsus acuza pe crestini ca au nascocit si raspandit ideea unui Rau personificat, fie ca e numit Satana, diavolul, sau balaurul, si ca l-au ridicat la un rang apropiat de cel al lui Dumnezeu. In conceptia lui Celsus, Dumnezeul crestinilor era un dumnezeu neputincios care se lasa controversat de o fiinta inferioara lui. De ce nu a distrus Dumnezeu imediat pe acest obraznic astfel incat sa nu fi suferit lumea, Cosmosul, de atata durere si moarte? Aceasta intrebare se regaseste mai tarziu in ceea ce este cunoscut ca “problema raului”, care in filozofie reprezinta incompatibilitatea intre existenta raului si cea a unui Dumnezeu atotputernic, atotstiutor si benevolent fata de creaturile Sale, asa cum este inteles in teism.

Dupa aproximativ 70 de ani, la cererea prietenului si protectorului sau Ambrosie, Origen de Alexandria scrie in 248 A.D. o lucrare apologetica, deasemenea considerata prima mare lucrare de apologetica crestina, numita Contra Celsum, asta dupa ce i-a spus lui Ambrosie, in prefata lucrarii, ca Isus nu s-a aparat in fata acuzatorilor sai, nu ca nu ar fi putut, dar pentru ca cea mai puternica respingere a acuzatiilor impotriva lui au fost de fapt insasi viata si faptele lui Isus. Se pare ca hotararea lui Origen de a scrie totusi o apologie crestina a fost datorita faptului ca a fost deranjat de acuzatia lui Celsus, ca “un om educat, un platonist, nu ar accepta niciodata o astfel de ideologie (crestinismul), care este buna doar pentru cei needucati, cei fara minte”. Origen era el insusi un om educat, cunoscator al filozofiei antice, probabil un platonist, care a luat acuzatia lui Celsus ca afront personal. Desfasurata pe durata a 8 carti (capitole), asa cum fusese si lucrarea lui Celsus, Origen preia paragraf cu paragraf lucrarea lui Celsus si demonteaza cum poate mai bine acuzatiile aduse crestinismului. Datorita lui Origen, care a citat extensiv din Celsus, avem astazi aproape 70% din scrierea lui Celsus, deoarece originalul s-a deteriorat in timp.

Cu privire la Raul personificat, Origen arata ca crestinii nu au inventat aceasta notiune, ci ca ei au preluat-o din Vechiul Testament, aducand si teologizand acele pasaje pe care deja le-am amintit. Aici, cred eu, este punctul slab al lui Origen deoarece el preia o doctrina deja existenta in crestinism fara a oferi o critica textuala la pasajele Vechiului Testament amintite si netinand cont de exegeza rabinilor evrei in ce priveste propriul lor text. Asadar ceea ce spune Celsus sta in picioare, adica aceasta personificare a raului este opera scriitorilor NT. Personificarea sau antropomorfizarea fie a lui Dumnezeu, fie a Satanei, nu este altceva decat expresia incapacitatii oamenilor de a intelege sau descrie ceea ce este supranatural, adica in afara sferei lor de acces. Nu este intentia mea de a nega existenta unei fiinte supranaturale malefice, adversara lui Dumnezeu. La fel ca in cazul existentei lui Dumnezeu, existenta unei fiinte supranaturale malefice nu este accesibila cunoasterii noastre directe. Desigur, problema raului, care este prevalent pe toata suprafata pamantului, este o problema complexa care ne depaseste. Este facil de a pune tot raul din lume pe seama unui Satana, dar este aceasta o abordare justa si eficienta? Se pare ca Biblia are mult mai multe de spus cu privire la raul pe care il fac oamenii. Haideti sa recunoastem ca am facut, atat eu cat si dumneavoastra, lucruri rele in trecut, nu-i asa? Ati simtit vreo forta malefica actionand asupra mintii sau corpului dumneavoastra cand ati facut acel rau? Eu unul, nu! Si nu o data am auzit predici in care ni se spunea ca Satana nu are acces la gandurile noastre, deci este bine sa ne rugam in gand. Nu numai Satana, dar nici Dumnezeu nu actioneaza asupra gandirii noastre. El ne-a oferit capacitatea de a gandi si a cunoaste ce este bine si ce este rau. Alegerea este a noastra. Altfel, daca Dumnezeu sau Satana pot sa ne controleze gandirea, nu avem nici o vina pentru modul in care am trait si nu are rost o judecata! Problema pe care o am in ce priveste exorcismul si ideea de posedare a unei persoane de Cel Rau, este ca acest aspect invalideaza un principiu fundamental, si anume libertatea vointei pe care Dumnezeu a garantat-o creaturilor Sale.

Asa cum s-a aratat de catre filozofi si sociologi, zeii au fost inventati de oameni cu scopul de a construi o societate bazata pe frica, pe autoritatea celor putini asupra celor multi. Caracterele si comportamentul acestor zei si luptele dintre ei reflectau ceea ce faceau oamenii, iar prezentarea ideii ca exact zeii al caror reprezentant era preotul/rege erau cei care invingeau in luptele cu opozantii lor oferea lectia de supunere in fata acestor despoti, reprezentanti ai zeilor. Originea raului, asa cum bine spunea un prieten-filozof, este “revolta impotriva libertatii”. Nu este doar atentatul la restrictia sau anularea libertatii altuia,  (“ideologia raului”), ci chiar a propriei libertati prin neglijarea acestui drept fundamental garantat de Creator, (“servitutea voluntara”):

“Ideologia răului – revolta contra libertății – are încă din ceasurile sale aurorale două variante: cea catastrofistă și cea melioristă; (este o) ideologie a răului a cărei manifestare de căpetenie este construirea unei societăți a supunerii prin folosirea fricii – de zeu, de poliție, de lege, de fapt de violență și foame – pentru a se obține, în majoritatea cazurilor, servitutea voluntară, coerciția în interior rămânând la câteva cazuri de „devianți” sau „dizidenți”, pentru ca forța statului de a produce violență să fie folosită în exterior, pentru a înrobi pe alții.

Pentru a obține servitutea voluntară, supunerea de bunăvoie în fața unei puteri pe care mintea simplă a omului, bunul-simț, o percepe ca abuzivă, este nevoie de un anume tip de educație. Una prin care omului să-i fie servit un „sens” – al vieții, al istoriei, al orice. Asta este ceea ce am putea numi minciuna fundamentală, marea minciună, mistificarea întemeietoare. Ea a apărut dintr-o necesitate – aceea de a rezolva bucata de conștiință nefericită generată de necesitatea renunțării. Sau de obligația de a alege. Și mecanismul e simplu: lenea minții face dezirabile răspunsurile facile, chiar dacă greșite”.

Adventistii de Ziua a Saptea, care pe parcursul acestui trimestru studiaza (pentru a cata oara?) tema “Marii Lupte”, dau pe fata, in opinia mea, o astfel de “lene a mintii” in intelegerea problemei raului si a “conflictului cosmic”. Lucifer a devenit Satana (taina nelegiuirii), si de aici tot raul din Univers. Dumnezeu nu are nici o contributie la aparitia raului (teodiceea) si Logosul intrupat (taina neprihanirii) rezolva problema raului condamnand pe Satana si urmasii sai la anihilare permanenta intr-un viitor apropiat (eschatonul). In revista Adventist Today s-a publicat recent un articol numit “Reabilitand pe Satana”, prin care se intareste ideea ca nu exista o teodicee valida decat in masura in care se evalueaza la justa valoare capacitatile Satanei. Mai intai autorul adopta conceptia traditionala ca Dumnezeul Veciului Testament nu seamana cu “Tatal” descris de Isus in Noul Testament, si aceasta dihotomie l-a provocat la acumularea si studierea a diferite volume de scrieri teologice preocupate cu explicarea acestei dileme. Printre autorii pe care ii citeaza cu veneratie se numara si Gregory A. Boyd, care a scris cartea “Satan and the Problem of Evil: Constructing a Trinitarian Warfare Theodicy” (Satana si Problema Raului: Construirea Unei Teodicee Trinitariene a Razboiului – evident, razboiul se refera la conceptul Marii Lupte). Conform lui Boyd, Satana nu este doar cel ce ne ispiteste sa facem ce este rau (nimeni nu explica mecanismele unei astfel de ispitiri), ci, asa cum acuza Celsus ca au facut crestinii din Satana, el este un agent liber, mai puternic decat orice alta creatura si capabil sa se lupte cu Dumnezeu, de aici rezultand ideea ca, cel putin uneori, Dumnezeu nu este capabil de a preveni raul produs de Satana. Acest “rau” cuprinde orice forma de rau: calamitati naturale (opera lui Satana), denaturarea de catre Satana a naturii prin plantarea in straturi geologice adanci a fosilelor de forme simple de viata, ori altele exprimand moarte violenta la discretia altor organisme, raul facut de ingeri cazuti si oameni, agenti liberi dar influentati de Satana, etc. Cu alte cuvinte, Satana este explicatia finala a oricarei forme de rau. In timp ce Boyd recunoaste insolvabilitatea teodiceei traditionale, care impaca existenta raului si cea a unui Dumnezeu iubitor si atotputernic prin aceea ca in ultima instanta raul este admis de Dumnezeu si ca trebuie sa existe o intentie divina in spatele oricarui rau produs, teodiceea “Marii Lupte” pe care o propune Boyd este la fel de inepta deoarece sugereaza ca, oferind creaturilor sale, ingeri si oameni, vointa libera, Dumnezeu si-a asumat “riscul” ca raul sa fie produs.  Aceasta teodicee contravine ideii de atotstiinta/prestiinta a lui Dumnezeu, caci parerea mea este ca nu se poate vorbi de “risc” devreme ce Dumnezeu este atotstiutor. Ideea de risc are rost atunci cand viitorul implica diferite potentialitati, bune sau rele, fara sa stii care va fi de fapt acel viitor. Cand stii, nu se poate vorbi de risc. Atunci, in ce consta o adevarata teodicee? Cum se impaca existenta raului cu existenta unui Dumnezeu atotstiutor, atotputernic si atotiubitor fata de creaturile Sale? Ramane sa cugetam in viitor la aceasta. Nu pretind ca am gasit deja un raspuns satisfacator la unele intrebari. Daca creatia a fost perfecta, si totusi raul a aparut datorita vointei libere a creaturilor, ce garantie exista ca dupa eschaton, cand totul va fi refacut la starea perfecta initiala, raul nu va apare din nou? Anuleaza Dumnezeu vointa libera? Va distruge Dumnezeu raul imediat ce va apare? Ori va fi de ajuns aceasta experienta dureroasa incat pe viitor fiintele create, desi au vointa libera, vor alege sa faca doar ce este bine? Sau va fi doar o chestiune de timp pana cand istoria se va repeta?

Intrebam la inceput, practica Adventistii de Ziua a Saptea exorcismul? Desigur, dar intr-o forma originala. Adventistii nu pretind ca pot scoate demonii din oameni, dar pretind ca pot distinge cand un om este stapanit de Satana, deci solutia este indepartarea acelui om din biserica! Ai ajuns sa exprimi scepticism in ce priveste “inspiratia” Scripturii? Afara, ca esti stapanit de Satana! Ai ajuns sa denunti o creatie recenta de sase-sau-zece-mii de ani facuta in sase zile de 24 de ore? Afara, ca esti stapanit de Satana! Ai ajuns sa crezi ca ratiunea este ceva strict necesar in cunoasterea binelui si raului si de folos in alegerea binelui? Afara, ca esti stapanit de Satana! Ai ajuns sa accepti date incontestabile din stiintele naturii si sugerezi o revizuire a teologiei creatiei? Afara, ca esti stapanit de Satana! Si de ce sa te miri ca astfel de atitudini, contraveniente fata de ceea ce spunea Isus ca “graul si neghina vor sta impreuna pana la sfarsit”, sunt manifestate de pastori de periferie, minusculi si irelevanti, cand pastori cu pretentie aflati in pozitii superiore in ierarhia bisericii, ca de exemplu Clifford Goldstein, afirma in mod public aceste aberatii? Si de ce sa te miri ca lectiunile Scolii de Sabat sunt coordonate de Clifford Goldstein, ideologul de partid care sta pe redute? Tot ce mai poti face este sa te retragi intr-un colt cat mai indepartat si intunecat al bisericii, sau in afara ei, si sa te rogi (in gand, ca sa nu te auda diavolul), ”Doamne, ai mila de mine, pacatosul”!

Ca unul care crede într-un Dumnezeu creator a tot ceea ce existǎ, nu îmi este indifferent când, datoritǎ unei pregǎtiri semidocte, unii educatori care ar putea sǎ fie bine intenționați de altfel, prezintǎ aceastǎ serioasǎ dihotomie, creatie vs. evolutie, într-un mod care, în loc sǎ ajute la o mai bunǎ înțelegere a Creației, nu face decât sǎ provoace batjocura celor care sunt educați în științe. Festivalul tinerilor intre 16 -19 ani (evit in mod intentionat denumirea de “companioni”) de saptamana trecuta, Martie 17, 2018 din comunitatea “Maranatha” Brasov, a dorit sa ofere “un vaccin”, dupa spusele pastorului local. Care este boala sau patogenul infecțios împotriva cărora organizatorii au crezut ca era nevoie de un vaccin? Nu, nu este evolutionismul, ci este insasi stiința! Ca atare, pastorul-capelan (dimineata) si medicul (dupa-amiaza) care au prezentat “seminarii” au facut un circ din ceea ce ar trebui, de fapt, sa fie tratat cu foarte multa seriozitate si competenta. Nu am timp de elogii ieftine. Pe de o parte este adevarat ca este nevoie de o educatie a tinerilor nostri, fie ca sunt implicati sau nu in studiul stiintelor (si acesta este un aspect pozitiv al acestei initiative), dar aceasta educatie trebuie sa fie de calitate. In cele ce urmeaza, ofer cateva exemple de erori si confuzii ale educatorilor, cu speranta ca in viitor cei ce vor aborda aceste probleme sa o faca mult mai profesional.

Partea I – dimineata, seminar prezentat de pastorul-capelan Mikloś Palfi (video a fost retras/sters de pe server-ul comunitatii)

• Se pleaca gresit, confuz, inca din titlu: “Creationism vs. Evolutionism – doua teorii, un singur adevar”. Mai intai, orice “ism” este o ideologie. “Creationismul” nu este o teorie stiintifica si nici“evolutionismul”, ci ambele sunt ideologii. Apoi, “creatia” si “evolutia” nu sunt acelas lucru cu “creationismul” si “evolutionismul”. Creatia sau evolutia sunt acte sau fapte. Apoi se foloseste termenul de “teorie” fara sa se defineasca faptul ca teoria stiintifica este mai mult, si altceva, decat ceva ce are un caracter teoretic, cum ar fi o idee, un text, o ipoteza. Iar adevarul, este ceva dincolo de orice ideologie sau teorie, stiintifica sau nu. Asocierea acestor termeni din titlu este defectuoasa.
• Clipurile video ale tinerilor din Cernica sau Toaca sunt dezastruoase. Este atata eroare si confuzie in ele incat ele trebuie aruncate la gunoi.
• • Datarea radiometrica este acuzata ca “inexacta”, ca si cand cineva ar fi pretins vreodata ca este exacta. Desigur ca exista o marja de eroare pe care insisi oamenii de stiinta o subliniaza. Dar, practic, calculele facute sunt verificabile si reale.
  • Nu exista o circularitate de datare a fosilelor/rocilor. Aceasta este o minciuna.
  • Complexitatea ireductibila este un argument slab impotriva evolutiei si nu ar trebui folosita. Evolutia se combate altfel.
  • Teoria evolutiei, si in general stiinta, nu are ca scop definirea binelui si raului, asadar intrebarile existentiale nu-si au locul in stiinta.
  • Teoria evolutiei a inceput in Eden? Satana a nascocit teoria evolutiei? Curat bigotism medieval!
• Pastorul Miklos mentioneaza din start ca el abordeaza teoria evolutiei dintr-o perspectiva biblica, ceea ce este total inadecvat pentru ca este imposibil. El se contrazice mai tarziu aducand in discutie o idee mai veche a lui Galileo, care spunea ca Dumnezeu s-a revelat in doua carti, una fiind natura, alta fiind Biblia, menirea lor fiind diferita. Aceasta idee este dezvoltata mai tarziu de Stephen Jay Gould, un evolutionsit care avanseaza principiul non-overlapping magisteria (NOMA), care afirma ca stiinta si religia sunt doua domenii diferite care trebuie studiate separat, fiecare avand domeniul sau de autoritate. Daca rolul celor doua “carti ale lui Dumnezeu” sunt diferite, daca ele reprezinta domenii diferite de autoritate, cum poti examina una prin prisma celeilalte?
• Pastorul Miklos este confuz cu privire la termenii mentionati mai sus, folosindu-i interschimbabil desi au semnificatii deosebite. Principala sa eroare este sa echivaleze, prin folosirea gresita a termenilor, teoria evolutiei cu stiinta. Voi reveni la asta cand vom discuta despre naturalism.
• Printre comparatiile anapoda pe care pastorul le face intre creatie/creationism/Scriptura si evolutie/evolutionism/stiinta (le enumar asa cum sunt folosite in mod confuz) ar fi:
• • Teoria evolutiei ne prezinta doar ca pe o “carne de tun”. (Fals! TE nu se ocupa cu sensul existentei.)
  • Teoria evolutiei te duce obligatoriu la ateism. (Fals! Exista bine-mersi evolutionisti crestini care inteleg evolutia ca fiind modul in care Dumnezeu a creat, si au un rationament valid din punct de vedere intelectual.)
  • Evolutia se bazeaza pe moarte. (Fals! Evolutia inseamna schimbare. Asta ne spune si Isus in pilda cu bobul care trebuie sa moara pentru a aduce roada. Teoria evolutiei se bazeaza pe observatii si elaboreaza deductii/inductii pe baza acestora. Daca interpretarea observatiilor si deductiile/inductiile aferente sunt valide, sau nu, este o alta discutie. Creatia deasemenea implica schimbare, dar trebuie mai intai sa fie inteleasa.)
  • Evolutia nu are treaba cu abiogeneza. (Fals. Aceasta este doar o mantra a evolutionistilor pe care pastorul Miklos a inghitit-o nemestecata. Da, abiogeneza nu este acelas lucru cu evolutia, dar cum poate teoria evolutiei sa explice dezvoltarea vietii cand nu stie, de fapt, ce este viata?)
  • Creatia este o credinta. (Este, in parte, adevarat si vom reveni la asta. Dar o credinta care nu tine cont de realitatea obiectiva, ci se plaseaza in totala opozitie cu ea, este fara nici o valoare.)
  • Nu stim cum era genomul unui animal care nu murea. (De unde stim ca nu murea? Unde se gaseste in Biblie textul care spune ca animalele nu mureau? Nu veti gasi asa ceva, ci este doar un mit urban.)
  • Creatia este o aparitie instanta, un act pasnic si altruist. Evolutia este cruda, nemiloasa. (Fals. Creatia este continua si altruismul nu este o componenta a materiei. Doar cand exista constiinta se poate vorbi de altruism. Leul este leu si se comporta conform legilor biosferei din care lipseste constiinta. Impunerea ideii de altruism in natura este o iluzie.)
  • Credinta in Dumnezeu si in creatie trebuie sa se bazeze pe argumente solide. (Care sunt aceste argumente solide? Ce anume le face “solide”?)
  • Stiinta il exclude pe Dumnezeu. (Fals. Stiinta nu se ocupa, si nici nu poate sa se ocupe, de Dumnezeu.)
  • Stiinta vrea sa ofere adevarul. (Fals. Stiinta nu este preocupata de adevar, ci de intelegerea fenomenelor naturale.)
  • Biblia nu este carte de stiinta, ci este revelatie. (De acord ca Biblia nu este carte de stiinta, dar ce inseamna ca “este revelatie”? Inseamna ca are autoritate intr-un domeniu in care, conform lui Galileo si NOMA, nu are autoritate? Biblia nu poate pune limite stiintei, dar stiinta poate pune limite Bibliei. Ganditi-va putin!)
  • Cand citesti Biblia ai nevoie de logica. (Cea mai buna “gluma” a seminarului! Si ce o fi logica aceea? “Teologizarea” pe care ti-o ofera pastorul ignorant in stiinte?)
  • Natura este deformata. Stiinta cunoaste o natura deformata de Satana, opereaza cu deseuri. (Asta dupa ce pastorul a sustinut sus si tare ideea lui Galileo ca natura este a doua carte a lui Dumnezeu!? Ori Satana a deformat natura dupa moartea lui Galileo?)
  • Pariul lui Paschal. (Pariul este bun, dar nu are nimic de-a face cu tematica festivalului.)

Partea a II-a – dupa-amiaza, seminar prezentat de Dr. Florin Eduard Teodoru (video a fost retras/sters de pe server-ul comunitatii)

Dr. Teodoru este mai versat decat pastorul Miklos in ce priveste vocabularul si cunostintele in stiinte, totusi prestația sa lasa mult de dorit, tocmai datorita pretentiilor mai mari pe care este normal sa le avem de la un “profesionist”. Mai intai, el anunta ca seminarul va fi pe tema “Stiinta si Religie”, dar cand incepe in stil “ex-cathedra”, pentru a impresiona, cu “gena inteligentei” si “molecula uitarii”, iti dai seama ca omul a ramas in urma cu stiinta. In timp ce se poate vorbi de diferente de IQ intre diferite familii, un studiu la nivelul intregului genom nu a identificat nici o gena a “inteligentei”, ci se crede ca o serie intreaga de gene contribuie intr-o mica  masura la aceasta trasatura umana (Link). In ce priveste “molecula uitarii”, din nou, se pare ca Dr. Teodoru se bazeaza pe informatii vechi, pe cand studii mai noi resping ceea ce se credea cu ceva timp in urma. Nu exista o “molecula a uitarii” (Link). Dupa ce si-a etalat “cunostintele”, Dr. Teodoru se “coboara la nivelul audientei” si prezinta jumatati de adevar. Asa cum am procedat cu prima parte, in cele ce urmeaza voi prezenta cateva idei emise de Dr. Teodoru, cometariile mele fiind in paranteze.

• Evolutionismul este exclusivist – pretinde ca nu exista Dumnezeu. (Fals! Exista aproximativ un numar egal de teisti printre oamenii de stiinta, lucru pe care il admite si Richard Dawkins. Dr. Teodoru face o confuzie intre naturalismul metodologic si naturalismul filozofic. Acesta din urma, da, pretinde ca realitatea consta doar in materie (nu exista Dumnezeu) si este acelas lucru cu materialismul. Dar naturalismul metodologic are de-a face cu studiul fenomenelor naturale pe care incearca sa le inteleaga pe baza legilor naturii si este exprimat ca “metoda stiintifica” de cercetare. Naturalismul metodologic nu exclude existenta lui Dumnezeu, ci doar afirma ca Dumnezeu este un concept care este in afara scopului si mijloacelor de cunoastere ale metodei stiintifice, lucru care este adevarat.)
• Se anunta 7 puncte de discutie.
• Viata si abiogeneza. Se prezinta un video scurt despre celula. Se evidentiaza complexitatea ca argument impotriva evolutiei. Se afirma ca bacteria E.Coli contine un miliard de gigabytes! (Eroare de proportii: Bacteria E.Coli contine doar aproximativ 2,2 gigabytes! Link. Desi complexitatea organizarii materiei este un lucru admirabil, este gresit in opinia mea de a se aduce ca argument impotriva evolutiei. Chiar si materia inorganica se organizeaza in structuri extrem de complexe, dar asta se face datorita legilor care guverneaza materia, legi stabilite de Dumnezeu pentru cei ce cred in Dumnezeu, insa complexitatea in sine nu este un argument valid impotriva evolutiei!)
• Viata si abiogeneza. Se afirma ca “multi oameni de stiinta au parasit evolutionismul si s-au alaturat la creationism, pe care l-au numit ID (Intelligent Design) pentru a se mentine in randul oamenilor de stiinta”. (Fals. Dr. Teodoru se pare ca nu este constient ca ID-istii cred in evolutie si in timp adanc de miliarde de ani. Ei doar sustin ca in anumite situatii, Dumnezeu intervine in aranjarea moleculelor sau mutatiilor, ceea ce ii scoate pe ID-isti in afara sferei stiintei, conform metodei stiintifice a naturalismului metodologic.
• ADN. Se afirma ca exista o diferenta de aproximativ 2% intre ADN-ul omului si cimpanzeului, si ca asta ar insemna o diferenta de 6 milioane de baze azotate. (Din nou, eroare de proportii: 2% inseamna 60 de milioane, nu 6! Apoi, in realitate este vorba de o diferenta de aproximativ 5-6%, adica de 150 -180 milioane de baze.)
• Se incearca o comparatie intre Design vs. Hazard folosindu-se exemplul metamorfozei fluturelui si plasticitatea fenotipica a cameleonului. (Foarte slab argumentul pentru Design, sau mai bine zis inconcludent! Capacitatea de adaptare a organismelor este o realitate, si asta implica modificari chiar la nivelul genomului. Doar ca din punctul de vedere al Creatiei adaptarea se intelege intr-un fel, iar din punctul de vedere al evolutiei ea este explicata altfel.)
• Procesele (sau motorul) evolutiei. Darwin a crezut in selectia naturala. Neo-darwinistii au vazut ca nu merge si au discreditat selectia naturala si au introdus mutatiile. (Teoria evolutiei este mult mai complexa decat aceasta caricaturizare pe care o face Dr. Teodoru. Darwin nu a stiut nimic despre mutatii – desi Mendel a incercat sa-i explice observatiile sale – si a crezut ca organismele se adapteaza la mediu, dupa care selectia naturala selecteaza acele organisme care sunt mai bine adaptate pentru inmultire si supravietuire. Odata cu redescoperirea de catre Hugo DeVries a mendelismului si dezvoltarea geneticii, s-a observat ca in organism se produc mutatii de la o generatie la alta, ceea ce a pus in mare dificultate conceptul evolutiei darwiniene. Neo-darwinismul este o reactie la aceasta criza. Cu ajutorul unor teoreticieni specializati in matematica sau genetica populatiilor, se opereaza o schimbare majora in ce priveste unitatea de selectie: in loc ca selectia sa se faca la nivelul fenotipului – adica intregul organism – se introduce ideea ca selectia naturala actioneaza la nivelul genomului, al genelor – ceea ce nici pana astazi nu a fost demonstrat ca mecanism valabil. Dar pe langa darwinism si neo-darwinism, Dr. Teodoru ofera o tacere de mormant cu privire la echilibrul punctat (Eldredge & Gould), teoria neutrala (Kimura & Ohno), ingineria genetica (McClintock & Shapiro), epigenetica (Eva Jablonka), si, mai recent, biologia holistica sau a sistemelor (Kauffman si mulți alții). Aici se merita subliniat: nu poti combate ceea ce  nu cunosti!)
• Nu exista mutatii pozitive. Nu este admisibil o rata de mutatie de 1-per-an. Evolutia nu poate produce organisme superioare. (Fals. Rata mutatiilor la om este de 80-100 pe generatie, adica exact ceea ce Dr. Teodoru respinge. Mutatii pozitive exista, deși sunt foarte rare. Era mult mai important sa se explice tipurile de mutatii si rolul/efectul lor asupra organismului.)
• Se revine la ideea de hazard. Se citeaza M. Denton. Se aduc argumente din teoria probabilitatilor. (Nu cred ca Dr. Teodoru intelege prin hazard ceea ce se intelege in biologie. Dar sunt de acord ca probabilitatile matematice pot pune serioase probleme teoriei evolutiei.)
• Se adreseaza problema verigilor lipsa. Se citeaza Gould. (Stephen Jay Gould a fost un evolutionist care impreuna cu Niles Eldridge a propus teoria echilibrului punctat, saltationist, care este gresit inteleasa de catre Dr. Teodoru. Gould nu spune ca nu exista evolutie, ci explica de ce nu sunt forme de tranzitie asa cum si-a inchipuit Darwin. Oricum, este un argument care, din nou, se poate aduce cu succes impotriva teoriei evolutiei. “Explozia Cambriana” ramane un spin in coasta evolutiei si o contrazicere a oricaror ceasuri moleculare observate actualmente in biosfera.)
• Capacitatea intelectuala extraordinara a omului. (Argument valid!)

Din nefericre, nu s-a discutat nimic despre dificultatile creatiei intelese in mod literalist pe baza Genezei, care sunt multe si insurmontabile. Este nevoie de o reforma, urgent!

Concluzie

Sunt un luptator impotriva teoriei evolutiei darwiniene, sub toate formele ei. Pentru a putea aduce argumente impotriva acestei teorii, care se sustrage de la rigoarea impusa de metoda stiintifica de cercetare (asa cum aminteste si Karl Popper), nu sunt suficiente lecturi superficiale din autori creationisti. Trebuie sa investesti timp, bani, si energie in cunoasterea macar la nivel intermediar a stiintelor vietii (biologie, genetica, microbiologie, fizica, chimie, etc.) si trebuie sa citesti tot ce poti gasi scris sau publicat in domeniul evolutiei. Mai este necesar, si asta este o preocupare la fel de importanta pentru mine, sa redefinim conceptul creatiei, cu respectarea datelor si evidentelor actuale. Nu vom avea niciodata pretentia ca putem explica creatia prin metoda stiintifica, deoarece creatia contine acel element supranatural care nu poate fi obiect de studiu al stiintei, dar o regândire a creației ne-ar ajuta sa fim mai moderati cand este vorba de a face declaratii fundamentale. Prezentatorii seminariilor despre care am scris aici au avut o atitudine contrara fata de ceea ce as fi dorit, fiind superficiali in domeniul stiintei si facand afirmatii pretentioase de ordin metafizic. As ruga sa nu se mai repete acest circ. Ori studiati serios problema, ori nu va bagati, pentru ca a fi nepregatit, sau arogant cu privire la pseudo-cunoasterea ta, nu face bine, ci face rau conceptului creatiei. Si da, redefinirea conceptului creatiei implica redefinirea teologiei, care este o necesitate de forta majora in secolul 21.

Acum cateva zile am postat pe Facebook un scurt comentariu care a generat reactii mixte. Din nefericire si din greseala, am sters acel mesaj, incercand sa sterg o fotografie postata acolo de cineva. Evident, mi-am cerut scuze de la cei care au impartasit mesajul si altora sau au contribuit cu diferite comentarii si am promis ca voi relua tema, de data aceasta pe blogul personal. Voi prezenta subiectul, apoi comentariile, in masura in care mi le voi aminti, si apoi voi incheia cu unele opinii personale, subiective, ramanand apoi la latitudinea dumneavoastra de a participa la discutie, sau nu.

Nu stiu daca vi s-a intamplat, dar uneori observ ca in mintea mea se repeta, involuntar, o anume melodie, sau fragment dintr-o muzica pe care am ascultat-o. Asa s-a intamplat nu de mult timp, cand m-am trezit cu acest refren obsesiv: “Poarta-ti crucea cu placere, Fii credincios, Domnul Sfant iti da putere, Fii credincios”. OK, imi spun, daca mi s-a oferit darul muzicii, voi suferi si crucea repetarii uneori obsesive a unor fragmente. Totusi, zic, ce o fi cu aceasta struto-camila, aceasta asociere anapoda a doua termene atat de diferite, de opuse, cum sunt “crucea” si “placerea”? La nemultumirea mea s-a adaugat faptul ca la vreo doua zile dupa acea dimineata, pastorul Ion Buciuman posteaza una din perlele gandirii sale, ceva de genul “Crucea este la fel de grea și când o iau și când o las. Numai când o port cu plăcere este mai ușoară”. Si n-am mai tacut…

Compozitorul Franklin E. Belden (1858 – 1945) a fost un textier si compozitor de muzica bisericeasca foarte prolific, un fel de Benoni Catana al secolului al 19-lea. A fost atasat de Biserica Adventista de Ziua a Saptea, mama sa fiind o sora mai mare a Ellenei G. White. In 1907 a fost exclus de catre organizatie pe motivul unor certuri intre el si biserica. Desi a fost descris ca unul care era avid dupa bani, in realitate Conferinta Generala a rupt un angajament semnat in 1885 prin care orice venit provenit din publicarea cartii Hymns and Tunes trebuia sa fie folosit in lucrarea de evanghelizare a bisericii. Belden a declarat ca doar in aceste conditii si-a oferit muzica bisericii si a fost nemultumit de deturnarea banilor. In fine…

Inspirat de cuvintele lui Isus redate in Matei 16:24 (Atunci Isus a zis ucenicilor Sai: “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze.), Belden compune imnul cunoscut sub titlul “Lift! Brother, Lift!” , care apare si in limba romana sub traducerea lui Dumitru Florea in 1930 cu titlul “Cand iti pare ca-i grea crucea” sau “Daca crucea grea iti pare”. In ciuda faptului ca in 2006 s-a facut o revizie majora a Imnurilor Crestine AZS, in care s-au operat multe schimbari, adaptari, omiteri, adaugiri, etc., acest imn ramane aproape neschimbat, cel putin in ce priveste Refrenul cu pricina. In postarea pe Facebook (acum stearsa) m-am adresat in special profesorului Florin Laiu (care a fost membru, cel putin pentru un timp, al comisiei care a alcatuit noua editie a imnurilor) si pastorului Ion Buciuman, care tocmai publicase gandul ca doar daca ridici crucea cu placere, ea este mai usoara. Acestora s-a alaturat un alt prieten de pe Facebook, pastorul Bogdan Platon, aflat la studii inalte la Andrews University. Sigur, au mai comentat si alte persoane, dar din cate cunosc ele nu sunt dintre oficialii bisericii (este posibil sa ma insel).

Argumentarea mea a fost aceasta. Refrenul in traducerea romana este anapoda, este o contradictie de termeni. Nici macar Isus nu a purtat crucea cu placere, dimpotriva, gasim ca Isus s-a cutremurat la perspectiva crucii. Putem spune orice altceva, i.e. ca a purtat-o cu determinare, cu stoicism, cu rabdare, cu speranta, din iubire, etc. etc., dar nu “cu placere”. Cititi daca doriti: Evrei 2:9; 2:18; 5:8; 12:2; 12:3; 13:12; etc. Apoi cititi si 1 Petru 2:20-21; 3:14; 3:17-18; 5:10; etc.. Am mai spus ca daca suferinta este placere, suntem masochisti de ziua a saptea. Si am sugerat ca la revizia din 2006 s-ar fi putut foarte usor modifica din “poarta-ti crucea cu placere” in “poarta-ti crucea in tacere”. Ar fi fost mai demn. Si ar fi fost mai corect din punct de vedere semantic si teologic.

Cum spuneam mai sus, reactiile au fost mixte. Daca cei pe care nu i-am considerat oficiali ai bisericii au fost, in general, de acord cu punctul meu de vedere, pastorii si profesorul (interesant!) au luat apararea  textului “poarta-ti crucea cu placere”.

Bogdan a spus ceva despre faptul ca probabil am fost influentat de englezescul “pleasure”, care in opinia sa nu este acelas lucru cu “placere” in limba romana. Sorry mate, dar in ambele limbi termenul este identic, si da, uneori are un sens fizic, alteori are sensuri figurative. Bogdan a mai spus ca el si acum canta cu placere acest cantec si ca nimeni din cei ce canta in biserica nu se gandesc la vreo placere fizica atunci cand spun “poarta-ti crucea cu placere”. O fi asa, nu zic nu, dar impresia unuia ca ar intra in biserica pentru prima data exact in acel moment ar fi ca expresia este stranie, sau cel putin nepotrivita. In 2006 s-a scos cantarea “Vin’ izvor de viata sfanta” pentru motivul ca prea sugera unui vizitator neavizat ideea de vin (bautura), desi cateva randuri mai jos acest indemn prescurtat prin apostrof (vin‘) era repetat in intregime “Vino, vino, caci Te-astept”. Deci, strecuram tantarul si inghitim camila (Matei 23:24). Ca sa nu mai spun ca in versiunea romaneasca s-a modificat muzica si s-au scos sincopele, care sunt de la diavolul (va explica pastorul Cristescu), asa cum tot de la diavol sunt trioletele, ritmul punctat, masura in trei timpi, cvarta mare, etc., mai ceva ca in Evul Mediu!

Pastorul Buciuman a spus ca nu este, si nu se simte, masochist cand canta aceasta cantare. Argumentul era ca “un termen trebuie inteles in contextul sau”. Bineinteles! Dar unde gasim in Biblie crucea intr-un context al placerii, sau invers? Si unde gasim in textul original al lui Belden vreo idee despre “placere”? Niciunde! O alta fusereala, in legatura cu ‘contextul”, a fost argumentul ca uneori folosim termeni figurativi, ca atunci cand raspunzi unuia care ti-a multumit pentru ceva cu un “nu mentiona aceasta”, sau “nu se merita sa fie amintit”, expresii care nu se inteleg in mod mecanic, literalist. Eu sunt obisnuit cu tot felul de fusereli pastorale, dar am ceva pretentii mai mari cand este vorba de textieri,  de oameni ai literelor.

Profesorul Florin Laiu a considerat necesar sa-mi explice ce inseamna “cu placere”, adica “de dragul Celui ce a suferit crucea mea”. Din cate inteleg eu, Isus a spus sa-mi duc propria cruce. Florin a mai spus ca Isus s-a cutremurat numai cand a inteles ca era vorba de o despartire definitiva de Tatal, dar ca altfel Isus a purtat crucea cu placere. Nu merge, profesore! Adica Isus nu stia de la inceput care era menirea sau plata pe care avea s-o plateasca? El s-a aruncat asa, din prea mult elan, intr-o misiune pe care abia in pragul crucii a inteles-o? Eu am cerut simplu: citeaza Scriptura si arata ca Isus a purtat crucea cu placere, si lasa sofismele pentru ochisorii micuti.

Ceva mai tarziu, Bogdan a revenit cu un pasaj din “Calea catre Hristos” (Steps to Christ) care spune asa: When, as erring, sinful beings, we come to Christ and become partakers of His pardoning grace, love springs up in the heart. Every burden is light, for the yoke that Christ imposes is easy. Duty becomes a delight, and sacrifice a pleasure. The path that before seemed shrouded in darkness, becomes bright with beams from the Sun of Righteousness”. (pg. 59,2 Eng.) Eu inteleg ca Bogdan a gasit cuvantul “placere”, sorry, “pleasure”, dar in ce context? Aici nu este vorba despre acelas lucru, adica de crucea de care pomeneste Isus in Matei 16:24 (vezi mai sus), care se duce prin lepadarea de sine, ci este vorba de ceea ce spune Isus in Matei 11:28-29: “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre”. Observati termenii: erring, sinful beings, pardoning grace, love, path, darkness, etc..

Mai intai, Isus nu impune nici un jug (yoke) nimanui, asa ca nu stiu de unde ia Ellen G. White ideea ca “jugul pe care il impune Isus este usor”. Apoi, ce este jugul de care vorbeste Isus? Aici este o comparatie cu jugul folosit pentru a conduce animalele intr-o anumita directie. In limbaj spiritual, ce ne conduce in viata? Ce idei adoptam? De cine ascultam? Personal, cred ca jugul lui Isus este Adevarul, este cunoasterea adevarului. Cineva poate va zice, “pai, Isus este adevarul”. Da, dar nu la asta se refera Isus, vezi Ioan 8:31-32 “Daca ramaneti in Cuvantul Meu, sunteti in adevar ucenicii Mei; veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi”. Aceasta este “odihna” pe care o ofera Isus, pe cand ratacirile dupa invataturi false duc la truda si povara. De aceea “jugul lui Isus este usor”. Adevarul nu are nevoie de apologetica, el este adevar, si atat! Cand te bazezi pe adevar, totul devine foarte simplu. Jugul lui Isus este, asadar, invatatura lui Isus, si nu este una teoretica, filozofica, ci una practica exprimata prin fapte.

Inchei prin a-mi exprima opinia, subiectiva desigur, ca “poarta-ti crucea cu placere” este o exprimare anapoda pe care atat D. Florea cat si comitetul de revizuire a imnurilor in 2006 au considerat-o potrivita (in ciuda contradictiilor de termeni si semnificatii). Din nefericere, este o exprimare a legalismului si fundamentalismului ingust in care s-a prezentat si practicat credinta de catre pionierii si liderii ulteriori ai bisericii. Stimati lideri, ati format generatii dupa generatii de oameni formalisti, incapabili sa gandeasca altfel decat prin lozinci si etichete, folosind un limbaj de lemn care nu inseamna nimic si traind o viata spirituala de “truditi si impovarati”. Pentru multi dintre dumneavoastra, daca pionierii ar fi adoptat de la catolici si flagelarea (pe langa altele care au fost adoptate), ati fi practicat, sau mai bine zis predicat, o flagelare “cu placere”, bazata pe o slaba intelegere atat a textului cat si a spiritului Scripturii.

In prima parte a acestui subiect, o discutie inregistrata “live” cu Dl. Profesor Aurel Ionica, PhD, am amintit ca as fi dorit sa discutam mai detaliat problema identitatii sexuale si de gen la copiii de varsta pre-pubertatii, acest segment al populatiei fiind cel mai vulnerabil influentelor uneori nefaste din partea familiei, prietenilor, educatorilor, sau pastorilor. Acest deziderat nu a fost realizat in prima emisiune. Este adevarat ca problemele legate de sexualitate si identificarea individului in ce priveste propriul gen (o traducere stangace a ceea ce este numit “gender identity” in limba engleza) sunt complexe. Accentul pus de Dl. Ionica a fost pe aspectele conceptuale, indreptand atentia telespectatorilor la modul in care sunt intelesi termenii “sex” si “gen”. Odata ce discutia a pornit in aceasta directie, ideile noastre, fie in acord sau dezacord, s-au orientat catre intelegerea acelor concepte. Amanand pentru o ocazie viitoare o dezbatere mai larga a acelor chestiuni, care stau la baza polarizarii in diferite directii pe tema sexualitatii si genului, in acest articol doresc sa prezint rezultatele unui studiu amplu al acestui subiect realizat din perspectiva stiintelor biologiei, psihologiei si sociologiei, subiect care, in opinia mea, este neglijat in biserica din care fac parte, educatia membrilor bisericii fiind sub-minimala. Acest studiu a fost publicat intr-un articol de catre magazinul The New Atlantis in numarul trimestrial din toamna anului 2016, pe care il recomand tuturor celor care doresc sa inteleaga mai bine aceasta tema. Articolul este accesibil Online la https://www.thenewatlantis.com/docLib/20160819_TNA50SexualityandGender.pdf .

Pentru moment, voi prezenta traducerea Sumarului Executiv, realizat de Lawrence S. Mayer si Paul R. McHugh.

“Acest raport prezinta un sumar atent si o explicatie curenta a cercetarilor – din domeniile biologiei, psihologiei si stiintelor sociale – in legatura cu orientarea sexuala si identitatea de gen. El este oferit in speranta ca o astfel de prezentare poate contribui la capacitatea noastra ca medici, oameni de stiinta, si cetateni de a aborda problemele de sanatate cu care se confrunta populatia de tip LGBT in societatea noastra.

Cateva elemente principale:

Partea intai: Orientarea sexuala

• Conceptia ca orientarea sexuala este o proprietate innascuta, fixa din punct de vedere biologic, a fiintelor umane – adica ideea ca oamenii se “nasc in acest fel” – nu este sprijinita pe evidente stiintifice.
• Desi exista evidente ca factori biologici cum sunt genele si hormonii sunt asociati cu comportamentul si atractia sexuala, nu exista explicatii credibile de cauzalitate biologica in ce priveste orientarea sexuala. Desi anumite diferente cu privire la structura sau activitatea creierului intre persoanele heterosexuale si homosexuale au fost identificate de catre cercetatori, aceste rezultate neurobiologice nu demonstreaza ca aceste diferente sunt innascute, ci mai degraba sunt rezultatul unor factori psihologici si de mediu.
• Studii longitudinale facute pe adolescenti sugereaza ca orientarea sexuala poate avea o anumita dinamica in viata unor persoane, unul din studii aproximand ca 80% din adolescentii masculi care au marturisit ca au avut atractii catre persoanele de acelas sex nu au mai avut aceste atractii cand au devenit maturi (desi masura in care aceste cifre reprezinta cu adevarat schimbarile cu privire la atractiile catre persoane de acelas sex, sau sunt doar artefacte ale procesului de intervievare, au fost contestate de unii cercetatori).
• In comparatie cu persoanele heterosexuale, se pare ca persoanele non-heterosexuale au experimentat intr-o masura de doua sau trei ori mai mare abuzuri sexuale in copilarie.

Partea a doua: Sexualitatea, Sanatatea Mintala si Stresul Social

• Comparativ cu restul populatiei, fractiunea populatiei non-heterosexuale se afla in situatii de risc elevat de a fi afectate negativ in ce priveste sanatatea corporala si mintala.
• Membrii populatiei non-heterosexuale au un risc de aproximativ 1.5 mai mare de a experimenta tulburari de anxietate, si deasemenea o rata dubla de depresie, o rata de 1.5 mai mare de abuz de substante chimice, si aproape o rata de 2.5 mai mare de sinucideri fata de populatia heterosexuala.
• Membrii populatiei transgender au risc chiar mai mare cu privire la o varietate de afectiuni fata de membrii populatiei non-transgender. Alarmant este mai ales faptul ca rata atentatelor de sinucidere, indiferent de varsta, la persoanele transgender este estimata la 41%, in comparatie cu sub 5% in cazul populatiei Statelelor Unite, in general.
• Exista evidente, desi limitate, ca factorii de stres social cum ar fi discriminarea sau stigma contribuie la acest risc ridicat de conditii de sanatate subreda pentru populatiile non-heterosexuale si transgender.

Partea a treia: Identitatea de gen

• Ipoteza ca identitatea de gen este o proprietate fixa, innascuta a fiintelor umane, care este independenta de sexul biologic – exprimata prin expresii de genul “un barbat incatusat intr-un trup de femeie”, sau “o femeie incatusata intr-un trup de barbat” – nu este sprijinita de evidente stiintifice.
• Conform unei estimari recente, aproximativ 0.6% din populatia adulta a Statelor Unite considera ca apartin unui gen care nu corespunde sexului biologic cu care s-au nascut.
• Studiile care au comparat structura creierului la indivizii transgen si non-transgen au demonstrat o corelatie foarte slaba intre structura creierului si identificarea ca transgen. Aceste corelatii nu ofera nici o evidenta cu privire la o baza neurologica pentru aceste identificari atipice.
• In comparatie cu populatia generala, adultii care au procedat la operatii de schimbare a sexului continua sa aiba un risc major de sanatate mintala redusa. Unul din studii a aratat ca, in comparatie cu grupul de control, indivizii care au suferit operatii de schimbare a sexului sunt de 5 ori mai predispusi sa atenteze la sinucidere si de 19 ori mai predispusi la deces din cauza sinuciderilor.
• Copiii sunt un caz special cu privire la identificarea ca transgen. Doar o minoritate dintre copiii care au experimentat o identificare ca transgen vor continua sa se identifice ca transgen cand ajung la varsta adolescentei sau maturitatii.
• Exista prea putine evidente stiintifice cu privire la valoarea terapeutica a interventiilor care amana pubertatea sau care altereaza dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare ale adolescentilor, desi in cazul unor copii este posibil sa se observe o conditie psihologica imbunatatita daca sunt incurajati si li se acorda sprijin in identificarea lor ca transgen. Nu exista insa nici o evidenta pentru ideea ca toti copiii care exprima ganduri sau comportamente atipice genului ar trebui sa fie incurajati sa devina transgen.”

Intentionez sa revin pe tema indentitatii de gen la copii, un subiect care are trebui sa fie bine inteles de catre parinti. Consultarea medicului endocrinolog trebuie sa fie prima intervenție a părinților in a se alinia identitatea de gen a copiilor cu sexul lor biologic.