Cei 7 Munţi – Ecouri Apocaliptice în Iudaism şi Creştinism – Partea II

Introducere

Ultima carte a canonului biblic face parte din o serie destul de numeroasă de texte apocaliptice iudaice şi creştine. Apocalipticismul este un curent literar care izvorăşte din profeţia clasică ebraică pre-exilică şi se conturează ca gen aparte în perioada post-exilică începând cu secolul al 6-lea şi al 5-lea B.C. Apocalipticismul iudaic, despre care unii academici consideră că a fost influenţat de Zoroastrism, a influenţat la rândul său gândirea iudaică şi creştină pe al cărei fond avea să apară Isus Hristos şi apoi scriitorii Noului Testament.

Teza centrală propusă în articolul de faţă

Examinând câteva argumente care justifică o înţelegere diferită a celor “şapte munţi” din Apocalipsa 17:9, teza pe care o propun, spre deosebire de majoritatea interpreţilor (printre care şi Desmond Ford sau Ranko Stefanović), este că cei şapte munţi din v.9 nu trebuie confundaţi cu cei şapte împăraţi din v. 10 deoarece aici este vorba despre o dublă semnificaţie a celor şapte capete ale fiarei (vom reveni la acest aspect).

Această teză se bazează pe modelul de interpretare mai puţin cunoscut propus de Paul D. Hanson în cartea sa “The Dawn of the Apocalyptic”, şi anume “modelul contextual-tipologic”. Analiza lui Hanson este dedicată originii profeţiei apocaliptice şi cuprinde texte din Isaia, Ezechiel şi Zaharia, dar principiile călăuzitoare ale acestui model se pot aplica şi în înţelegerea Apocalipsei. Iată câteva din ideile principale ale lui Hanson:

• Profeţia apocaliptică s-a dezvoltat treptat din profeţia clasică, începând din a doua jumătate a sec. 6 BC în contextul tulbure al căderii monarhiei în Iuda şi al luptei pentru putere între partidele preoţeşti rivale.
• Vizionarii apocaliptici sunt un număr restrâns de preoţi sau lideri religioşi care în luptele pentru putere post-exilice au fost marginalizaţi sau eliminaţi complet de la conducere  de către elita preoţilor zadokişti.
• Profeţia apocaliptică devine pe parcursul câtorva secole un gen profetic nou, diferit de profeţia clasică. Dacă în profeţia clasică oracolele salvării sau judecăţii apar în mod separat, în profeţia apocaliptică sunt combinate într-un singur oracol hibrid care conţine simultan atât un mesaj al salvării cât şi un mesaj al judecăţii.
• Ȋn timp ce în profeţia clasică salvarea sau judecata se adresau poporului Israel în întregime, în profeţia apocaliptică se disting două popoare: un Israel (o rămăşiţă) care beneficiază de salvarea lui Dumnezeu şi un Israel care va suferi judecata şi pedepsele lui Dumnezeu. Evident, vizionarii se considerau parte a Israelului care va fi salvat şi îndreptăţit de Dumnezeu, pe când zadokiţii, care acaparaseră puterea şi practicau un cult pe care vizionarii îl condamnau, făceau parte din acel Israel care va primi pedeapsa lui Dumnezeu.
• O caracteristică importantă a profeţiei apocaliptice este depărtarea de orientarea strict istorică a profeţiei pre-exilice şi includerea unor motive şi imagini din mitologiile Orientului Apropiat. Imaginea lui Iahve ca Războinic Divin, păstrată în himnodia cultului regal de la Ierusalim,  readuce din mitologie tema Conflictului Cosmic în care Yahve va triumfa; aceasta devine tema principală a profeţiei apocaliptice.
• Ȋn profeţia apocaliptică se poate observa pe de o parte o folosire tot mai sporadică a evenimentelor istorice în vederea construirii unei istorii a mântuirii, iar pe de altă parte se distinge o trecere spre speculaţii cu privire la un eschaton care este rezultatul unei intervenţii divine. Se încearcă astfel, pe de o parte, să se păstreze speranţa salvării în ciuda realităţilor istorice descuranjante în care promisiunile de restaurare au rămas neîmplinite, iar pe de altă parte salvarea este plasată într-un viitor nedefinit din punct de vedere istoric, când eschatonul va fi rezultatul direct al acţiunilor lui Yahve.

Preferinţa exegeţilor adventişti pentru istoricism

Ranko Stefanović, unul dintre exegeţii adventişti, el însuşi un istoricist, remarcă faptul că:

“A good commentary on Revelation should not impose any particular approach on the text. The method of interpretation an author chooses normally governs the way he or she reads and interprets the text. It usually results in forcing an interpretation into the framework of a predetermined idea, regardless of whether or not it fits the context. Such interpretation is often used to prove a point rather than to find the meaning of the text.”[1] (Vezi traducerea în nota de subsol.)

Această remarcă se poate aplica foarte bine majorităţii interpreţilor adventişti de ziua a şaptea, care sunt “blocaţi” în preferinţa lor pentru metoda istoricistă de interpretare. Motivaţia lor nu are neapărat de-a face cu tradiţia protestantă (deşi este adesea menţionată ca justificare), ci neputinţa de a se detaşa de viziunile şi scrierile Ellenei White (chit că asta nu se admite explicit). Cu alte cuvinte, da, putem interpreta diferit anumite pasaje din Daniel sau Apocalipsa (şi lipsa de consens între exegeţi este evidentă pentru oricine parcurge măcar sumar istoricul interpretărilor în adventism), dar, cum-necum, trebuie să se ajungă în final la papalitate şi rolul bisericii romano-catolice, fără de care sfârşitul lumii, subiect predilect al oricărei apocalipse, nu poate avea loc.

Nu desconsider ştiinţa sau arta hermeneutică a interpreţilor, în general, dar nu găsesc deloc necesar să adopt varietatea de interpretări istoriciste ale exegeţilor adventişti, cu atât mai mult cu cât lipsa unui consens şi mai ales lipsa evidenţelor unor împliniri istorice a detaliilor ţinteşte spre realitatea că nici una din interpretări nu s-a dovedit a fi validă. Scuza de rigoare din partea unui prieten apologet cu privire la Apocalips 17 este că “Apocalips 17 este o chestiune strict teologică. BAZS nu are o poziţie oficială în acest caz”. Sigur că nu are, şi nici nu poate avea. “Vârfurile de lance” în interpretarea profeţiilor (adică teologii) se contrazic între ei, fie într-un loc, fie în altul. De unde să rezulte “o poziţie oficială” când Administraţia este formată din politicieni, nu din teologi, şi autonomia acestora din urmă este controlată şi limitată de cei din Administraţie?

Opinia mea generală despre Apocalipsa

Voi sumariza mai jos câteva idei :

• Apocalipsa lui Ioan, ca şi Daniel, încorporează elemente şi imagini din mitologie şi vădeşte preocuparea cu străvechiul Conflict Cosmic, al cărui deznodământ (eschaton) este rezultatul direct al acţiunilor lui Dumnezeu, Războinicul Divin reprezentat de Mielul victorios asupra forţelor răului.
• Spre deosebire de profeţia clasică, unde poporul Israel are o anume misiune în planul de restaurare a naţiunii promis de Dumnezeu (în contextul istoric al acestei lumi), în Apocalipsa “rămăşiţa” (identificată ca păzind poruncile lui Dumnezeu şi având credinţa lui Isus) nu are un rol de îndeplinit. Lupta se duce între Dumnezeu şi Satan, acest personaj malefic conturat în perioada intertestamentară, iar salvarea ”rămăşiţei” are loc nu într-un context istoric, ci în contextul escatologic al unei distrugeri totale a acestei lumi şi o creaţie nouă.
• Această tematică a distrugerii lumii şi a unei noi creaţii nu este o noutate biblică, ci este un ciclu prezent în diferite texte mitologice care preced Geneza cu cel puţin o mie de ani, cum ar fi Epopeea lui Gilgamesh şi altele. Acest concept de creaţie/distrugere/recreaţie este preluat în Geneza 6-9 ca parodie, sau ca o reducere la absurd a ideii unui potop global, şi apoi apare în escatologia apocaliptică iudaică şi creştină în diverse texte pseudo-epigrafice, din care Daniel şi  Apocalipsa au fost incluse in canon.
• Balaurul din Apoc. 12:3, care în înţelegerea lui Ioan reprezintă pe Satan, este o referire paralelă la un şarpe/balaur marin cu multiple capete pe care îl găsim în diferite mitologii ale Orientului Apropiat. Zeul Ninurta al sumerienilor este descris într-un imn de laudă (Ȋntoarcerea lui Ninurta la Nibru) datând din mileniul 3 B.C. ca cel care a învins balaurul cu şapte capete şi l-a spânzurat pe o cruce.[2] Ȋn textul ugaritic Ciclul lui Baal este menţionată victoria lui Baal-Hadad asupra balaurului cu şapte capete Lotan[3]. Satan mai este descris şi prin imaginea fiarei care iese din Abis în Apoc. 13:1 (o substituţie a balaurului cu fiara este relatată în v.2), cât şi în Apoc. 17:3 ca fiara cu şapte capete, care după o aparentă absenţă reapare din Abis, un simbol al oceanului primordial  mitologic ca reşedinţă a balaurului.
• Apocalipsa nu descrie evenimente istorice viitoare, ci doar se inspiră din evenimente trecute. Aşa cum în Daniel realitatea crudă a suferinţelor, înfrângerilor şi profanarea Templului au provocat o renunţare la speranţa unei restaurări a lui Israel în timp istoric, proiectând speranţa escatologică a salvării într-un viitor nedefinit (deşi sperat a fi aproape în viitor), în Apocalipsa realitatea istorică era la fel de amară. Textele Noului Testament în primul secol creştin poartă amprenta perspectivei unui eschaton iminent. Venirea lui Isus a fost înţeleasă ca realizarea acestui eschaton, dar Isus a murit, a înviat, şi apoi s-a înălţat la cer fără să revină în prima generaţie, aşa cum a promis (cauzele neîmplinirii acestei promisiuni nu fac obiectul acestui articol). La aceste dezamăgiri se adaugă distrugerea Templului de către romani in anul 70 AD şi prigonirea creştinilor şi evreilor pe parcursul primului secol creştin (chiar dacă amploarea acestei persecuţii este mai redusă decât se crede). Singura speranţă a generaţiei lui Ioan din Patmos era o intervenţie miraculoasă a Mielului în lupta împotriva răului, o distrugere a lumii şi a răului odată cu ea, şi restaurarea ”rămăşiţei” într-o lume nouă.
• Deşi apologeţii conservatori sugerează că Apocalipsa se bazează exclusiv pe textele Vechiului Testament din care citează adesea, ceea ce la prima vedere este corect, ei neglijează aspectul continuităţii culturii mesopotamiene şi canaanite în religia lui Israel aşa cum apare în Vechiul Testament (vezi  mai jos citatul din Frank Moore Cross).

O scurtă exegeză a textului Apoc. 17:9

În Apocalipsa 17 tabloul profetic prezintă o femeie desfrânată care este purtată de o fiară cu şapte capete şi zece coarne. Nu mă preocupă aici simbolistica femeii, dar prefer termenul “purtată” pentru a sublinia că, în opinia mea, femeia nu controlează fiara ci este favorizată de aceasta, cel puţin până la distrugerea ei. Aşadar, mă preocupă în special simbolistica fiarei din Apocalipsa 17. Este evident că imaginea unei fiare cu şapte capete este preluată din mitologie, dar cine sau ce este fiara?

În v. 9 cititorul este avertizat că este nevoie de înţelepciune pentru a înţelege. Redau versetele 9-10 din traducerea Cornilescu (ebible.ro):

Observăm că prima frază se încheie după “femeia”. Iar fraza următoare prezintă idea că ”sunt şi şapte împăraţi”. Ȋntrebarea se pune: cine, sau ce, sunt ”şi şapte împăraţi”? Capetele, sau munţii? Aproape toţi comentatorii au înţeles că cei şapte împăraţi din a doua frază se referă la cei ”şapte munţi” din fraza precedentă. Dar o astfel de înţelegere pune pe autorul textului într-o poziţie ingrată (pe nedrept). E ca şi cum autorul/îngerul a vrut să explice în ce constă acele ”şapte capete” şi după ce foloseşte un simbol (şapte munţi) îşi dă seama că explicaţia este incompletă sau nepotrivită, astfel că el se grăbeşte să adauge că cei şapte munţi sunt (de fapt) şapte împăraţi. Dacă ar fi fost aşa, cel mai simplu ar fi fost ca autorul să spună doar că ”cele şapte capete sunt şapte împăraţi”, simbolul “munţi” fiind inutil.

Sugestia mea este că aici sunt posibile două interpretări. Prima din ele este că aici avem o dublă semnificaţie a capetelor, adică cele şapte capete sunt pe de o parte şapte munţi, şi cele şapte capete sunt şi şapte împăraţi. A doua posibilă interpretare este că expresia din fraza a doua “sunt şi şapte împăraţi” nu are de-a face cu cele şapte capete sau şapte munţi din fraza precedentă, ci se referă la altceva, un element nou care în mod adiţional este prezentat în acest tablou profetic unde găsim: o femeie, o fiară cu şapte capete şi zece coarne, şi şapte împăraţi. Ridicolul interpretării că cei şapte munţi sunt şi şapte împăraţi care se perindă în timp cronologic se observă din amănuntul că “Cele sapte capete sunt sapte munti pe care sade femeia (este purtată de fiara cu şapte capete). Ori, dacă cei şapte munţi/împăraţi reprezintă o succesiune cronologică, istorică, aşa cum înţeleg comentatorii istorici, asta înseamnă că femeia nu “şade” pe şapte capete/munţi ci “şade” pe un singur cap/munte într-o anume periodă în timp. Dar aşa cum în Apoc. 17:1,15 femeia “şade” pe “multe ape”, adică “popoare, mulţimi, naţiuni şi limbi”, care nu sugerează deloc cronologie istorică, la fel femeia ”şade” pe şapte “munţi” care nu au de-a face cu o cronologie.

Cele şapte capete fac parte din identitatea fiarei

Este important să reţinem că în ce priveşte fiara din Apoc. 17, asemenea balaurului din Apoc. 12 şi a fiarei care iese din Abis în Apoc. 13, cele şapte capete fac parte din identitatea fiarei. Fiara are în mod simultan şi permanent şapte capete. Ele nu reprezintă succesiune cronologică, ci sunt cartea de vizită a fiarei conform imaginilor mitologice. Apoc. 17 prezintă un contrast între cei şapte munţi şi cei şapte împăraţi în aparentă succesiune cronologică. Nici chiar expresia “cinci au cazut, unul este, celalalt n-a venit inca” nu este un motiv temeinic pentru a vedea în Apocalipsa o cronologie a unor evenimente în timp istoric. Sigve Tonstad aminteşte faptul că David E. Aune a examinat variantele de interpretare istorică a celor şapte împăraţi şi constată cu disperare lipsa de coerenţă a fiecărei interpretări.[4] Tonstad apoi continuă şi spune:

“We might agree—to a point—but it follows that a symbolic rather than a geographical approach is the wiser option for the “seven mountains” too”[5].

Trad. “Am putea fi de acord – până la un punct – dar asta inseamnă că şi pentru cei şapte munţi o interpretare simbolică, mai degrabă decât una geografică, este opţiunea mai înţeleaptă”.

Ori exact asta susţin şi eu: cei şapte munţi sunt o  reprezentare simbolică, nu una geografică sau istorică, dar a ce anume? Ce reprezintă aceşti munţi?

Muntele ca reşedinţă a zeilor

Majoritatea exegeţilor asociază cei şapte munţi din Apoc. 17:9 cu naţiuni, popoare, sau lideri politici. Preteriştii susţin că cei şapte munţi reprezintă cele şapte coline sau dealuri pe care este aşezată Roma. Deşi Roma era în mentalul primului secol creştin un simbol al vechiului Babilon, este neverosimil că Ioan din Patmos se referă la Roma, şi cu atât mai puţin la Nero. Nu doar că substantivul plural “oros” din limba greacă este cel mai adesea tradus prin “munţi”, dar sugestia mea este că însăşi expresia “cetatea aşezată pe şapte coline” asociată cu Roma are de-a face cu semnificaţia simbolică, mitologică, a expresiei. De altfel, Roma nu este singurul oraş pretins a fi aşezat pe şapte coline, ci nenumărate oraşe din Asia, Europa, şi mai recent America, ba chiar şi Africa pretind a fi aşezate pe ”şapte coline”, printre care Ierusalim, Atena, şi chiar Bucureşti sau Iaşi[6]. Aceasta este încă o dovadă a reminiscenţei simbolisticii mitologice a celor “şapte munţi”.

Voi aduce câteva argumente în sprijinul ideii că expresia “cele şapte capete sunt şapte munţi” din Apoc. 17:9 are o sursă mitologică şi o semnificaţie cosmică. Pentru scopul acestui eseu voi lăsa la o parte desele menţiuni ale cifrei “şapte” din conţinutul Apocalipsei, ele însele purtând amprenta multiplelor conotaţii mitologice ale cifrei 7 care apar în texte cuneiforme încă din mileniile 3 şi 4 BC (este necesar un studiu mai amplu pe acest subiect şi îmi adun materialele necesare pentru un articol viitor). În acest articol mă voi concentra asupra semnificaţiei “munţilor” în texte mesopotamiene, canaanite şi ebraice, pentru că aşa cum aminteam, profeţia apocaliptică incorporează simboluri şi imagistică de origine mitologică, deşi menţionarea mitologiilor irită pe unii apologeţi fundamentalişti.

Muntele sfânt în Mesopotamia

Muzeul Britanic  conţine o tăbliţă de lut cu numărul 92687 cunoscută sub numele de ”harta babiloniană a lumii” (Imagine pe Wikipedia). Hildegard şi Julius Lewy menţionează în lucrarea lor The Origin of the Week and the West Asiatic Calendar[7]  că, deşi lipseşte o porţiune, se poate observa că desenul redă două cercuri concentrice, spaţiul dintre ele reprezentând oceanul (ma-ra-tu, sau Râul Amar) care, în concepţia antică, înconjura lumea, oraşul Babylon aflându-se în mijlocul hărţii. Pe cercul exterior sunt plasate şapte triunghiuri cu baze aproximativ egale (deşi doar patru din ele se pot distinge pe tăbliţa incompletă păstrată în Muzeul Britanic), ceea ce, dacă tăbliţa ar fi fost intactă, ar aduce cu imaginea unei stele cu şapte colţuri. Fiecare din cele şapte vârfuri poartă inscripţia “na-gu-ύ” (“district”) şi unul din ele mai este descris ca “a-ṧar Ṧamaṧ la innammaru” (“locul în care soarele nu poate fi văzut”). Pe verso, tăbliţa cuprinde un text explicativ în care se spune că nimeni nu a pătruns vreodată în interiorul acestor şapte districte cu excepţia unui număr foarte limitat de muritori, printre care Utnapiştim (eroul care a supravieţuit potopului din Epopeea lui Ghilgameş).

În arta decorativă a artiştilor akkadieni, triunghiurile reprezentau munţi (în dreptul unui “district” descris pe verso chiar se menţionează înălţimea sa), ceea ce sugerează că aceste triunghiuri erau înţelese ca un şir muntos cu şapte piscuri care despărţea lumea muritorilor de o altă lume, cea a zeilor, care se afla dincolo de oceanul numit “Râul Amar”. Devreme ce inscripţia din spatele plăcuţei 92687 aminteşte că nimeni, în afară de Utnapiştim şi alţi câţiva muritori nemenţionaţi n-au pătruns în aceste “districte” sau munţi, ne putem îmbogăţi înţelegerea studiind Epopeea lui Ghilgameş, datând din mileniul al III-lea BC şi considerat un text fundamental al literaturii universale.

În tăbliţa a IX-a a acestui text se spune că Ghilgameş, regele Uruk-ului, a pornit în căutarea lui Utnapiştim. Acesta, în urma supravieţuirii potopului trimis de Enlil pentru a distruge omenirea, devenise nemuritor prin decizia zeilor şi locuia undeva în lumea de dincolo de Râul Amar. Ghilgames dorea să afle secretul nemuririi. Pentru a ajunge în acea lume a zeilor, Ghilgameş trebuia să treacă prin Muntele Mâṧu, ale cărui piscuri erau temelia pe care se sprijinea bolta cerului, iar baza lor se prelungea până în Netherworld (lumea subterană sau Arallu) a cărei poartă era păzită de doi monştri-scorpioni (semi-zei mitologici)[8]. Trecerea lui prin acel pasaj este caracterizată de un întuneric profund, ceea ce se corelează cu descrierea din plăcuţa 92687 (“a-ṧar Ṧamaṧ la innammaru” sau “locul în care soarele nu poate fi văzut”). Pe de altă parte, ne spun soţii Lewy, cunoaştem din tradiţia babiloniană că  lumea subterană avea şapte porţi, de unde se poate conclude că fiecare din cele şapte piscuri ale şirului de munţi care se prelungeau până în Netherworld conţinea o poartă spre Arallu. Deducem astfel că imaginea cosmologică babiloniană cuprindea lumea unde locuiesc oamenii, înconjurată de oceanul concentric “Râul Amar”, care la rândul său era înconjurat de un şir muntos cu şapte piscuri; ele ajungeau până la cer (domeniul zeilor), iar baza lor se afla în lumea subterană care conţinea cele şapte porţi păzite de monştrii-scorpioni. Cu alte cuvinte, munţii reprezentau un cerc în jurul Universului (kiṧṧatum în akkadiană; era exprimat prin numeralul VII) care unea cerul şi lumea subterană.

Că vârful munţilor aparţinea de domeniul zeilor reiese şi din textul akkadian imprimat pe Cilindrul A al regelui Gudea din Lagash, unde zeul Ninurta se adresează lui Gudea spunând: “În ziua când tu (Gudea) cu mâna dreaptă îmi vei construi templul, piciorul meu va sta acolo, pe muntele unde locuieşte furtuna. De pe un vârf înalt, din locuinţa furtunii, din munte, locul sfânt, un vânt va bate spre tine şi va da ţării suflarea de viaţă”. Devreme ce zeul Ninurta îşi pune piciorul pe vârful înalt al “muntelui sfânt”, se poate deduce că cele şapte vârfuri ale munţilor şi vânturile care băteau de acolo spre pământ aparţineau de domeniul zeilor. Nu e de mirare că ceea ce era înţeles ca ”Univers”, sau lumea în totalitatea ei, purta numele kiṧṧatum şi era reprezentat prin numeralul VII. Şi nu e de mirare că templele ziguratelor, care erau considerate locuinţa zeilor, erau construite pe vârfurile munţilor, ceea ce ne aduce aminte de “închinarea pe înălţimi” practicată în îsrael.  În acelaşi timp, vânturile, când se manifestă ca furtuni distrugătoare, sunt asociate cu zei malefici, demoni sau spirite rele, aşa cum reiese dintr-o colecţie de poeme bilingve unde cele şapte vânturi sunt numite “cei şapte zei ai Universului” (si-bit ilâni kiṧ-ṧá-ti)[9].

Muntele sfânt în Canaan

Tăbliţele de lut descoperite în Ugarit (actualmente Ras Shamra în Siria) sunt pentru şcolarul biblic o referinţă importantă în a-i deschide orizontul cunoaşterii în înţelegerea relaţiei dintre textele antice şi Biblie. Printre aceste texte, un loc de frunte ocupă poemele Ciclul lui Baal (sau Epopeea lui Baal) şi Legenda lui Keret (despre care am mai amintit aici). În scopul acestui articol voi aminti câteva aspecte pe care le găsim în Ciclul lui Baal legate de semnificaţia muntelui cosmic, sau divin.

În Ciclul lui Baal[10] găsim câteva referinţe la munţi ca reşedinţă a zeilor: muntele lui El, muntele lui Baal (numit Zaphon sau Saphon), Muntele lui Anat fiica lui El (numit Inbb, situat departe de muntele lui El), etc.. El, zeul creator suprem al pantheonului canaanit, locuieşte în cortul său pe muntele său (în paradis), locul “unde izvorăsc cele Două Râuri”, “cele Două Fântâni ale adâncului” de unde provin apele dătătoare de viaţă (expresii preluate din poemele mesopotamiene care descriu paradisul[11]). De pe muntele său, El pronunţa decrete, şi acolo îi convoacă pe zei în Consiliul Divin, ocazie de a oferi zeilor un banchet, Baal şezând la dreapta lui El. Ciclul lui Baal, ca toate mitologiile Levantului, evocă rivalităţi şi conflicte care au loc între zei. La unul din aceste Consilii Yamm (un alt fiu al lui El), zeu al oceanului/abisului, este desemnat să preia conducerea pantheonului, un fel de succesiune regală. Yamm devine liderul zeilor şi se manifestă ca un tiran, dar Baal refuză să se supună şi are loc o lupta între Baal şi Yamm. În cursul acestei lupte Baal omoară pe Lotan, balaurul cu şapte capete care era aliat al lui Yamm[12], iar pe acesta îl răneşte, fără însă a-l ucide. Victoria lui Baal asupra lui Yamm este recunoscută în Consiliul Divin şi Baal devine succesorul lui El şi lider al zeilor. Ca atare, Baal solicită lui El  şi acesta aprobă să i se construiască un templu pe muntele său Zaphon (aşa cum şi lui Marduk i s-a construit un templu după victoria împotriva lui Tiamat). Un aspect interesant este că Mot, zeul morţii, este descris ca având reşedinta în tărâmul subteran (Netherworld) care era la baza/subsolul munţilor, ceea ce ne aduce aminte de harta babiloniană a lumii amintită mai sus şi, implicit, de influenţa textelor mesopotamiene asupra celor canaanite. Baal (care înseamnă “domn”) este cunsocut sub multe nume în textele antice, ca Baal–Hadad, etc. şi este un echivalent al lui Zeus din mitologia greacă. El este un zeu al furtunii, călătoreşte pe nori şi este menţionat adesea în VT ca adversar al lui Dumnezeu.

Muntele sfânt în Israel

Şcolarul biblic modern familiarizat cu textele mesopotamiene şi cele ale Vechiului Testament va recunoaşte negreşit similitudinea de imagini şi concepte între aceste două literaturi. Dar timp îndelungat tendinţa apologeţilor biblici a fost să le nege sau să le desconsidere. Frank Moore Cross, explicând în Prefaţa cărţii sale Canaanite Myth and Hebrew Epic că eseurile sale au menirea să favorizeze o nouă sinteză a istoriei religiei lui Israel, aminteşte câteva obstacole în aceste demers, printre care şi acesta:

“Yet another hindrance has been the tendency of scholars to overlook or suppress continuities between the early religion of Israel and the Canaanite (or Northwest Semitic) culture from which it emerged. There has been a preoccupation with the novelty of Israel’s religious consciousness. More serious, the religion of Israel has been conceived as a unique or isolated phenomenon, radically or wholly discontinuous with its environment. In extreme form these views root ultimately in dogmatic systems, metaphysical or theological, and often serve an apologetic purpose”.

(Trad.: “Un alt impediment a fost tendinţa academicilor de a neglija sau ascunde aspectul de continuitate între credinţa timpurie a lui Israel şi cultura Canaanită (sau Vest-Semitică) din care a provenit. Preocuparea principală a fost cu noutatea conştiinţei religioase a lui Israel. Mai mult, religia lui Israel a fost concepută ca un fenomen unic şi izolat, pe deplin şi în mod radical separat de contextul în care a apărut. În forma lor extremă aceste opinii au avut rădăcina în sisteme dogmatice, metafizice sau teologice, şi adesea au avut un scop apologetic” (Cross 1973). [13]

O poziţie echilibrată impune o recunoaştere atât a asemănărilor cât şi a deosebirilor dintre ele. În timp ce conţinutul mitologiilor mesopotamiene prezintă un context politeist în care zeii personifică diverse forţe ale naturii şi se află într-o permanentă luptă pentru supremaţie, autorii VT scriu din perspectiva unui monoteism iudaic (ostil mitologiilor) unde Dumnezeu este suveran absolut. Conţinutul povestirilor nu se concentrează aşadar asupra luptei pentru supremaţie între zei, ci asupra periplului existenţial al poporului iudeu:  robie, eliberare şi transmutare  din Egipt/Sinai spre Canaan/Sion.

Şi totuşi, în ciuda faptului că unii preferă să privească la conceptul biblic al creaţiei doar prin prisma primelor două capitole ale Genezei unde Dumnezeu crează fără dificultate, fără o luptă cu forţe ostile creatorului, să ne amintim că în alte pasaje ale Vechiului Testament imaginea lui Yahve este cea a unui Războinic angajat într-un conflict cu forţe ale răului. Psalmul 24, un psalm al creaţiei, îl prezintă pe Dumnezeu ca stăpân suveran al lumii, locuind pe “muntele Domnului” în “locul Lui cel sfânt”. El este “Împăratul slavei”, “Domnul cel viteaz în lupte” şi “Domnul oştirilor”. În Psalmul 74:14 este o aluzie directă la mitul canaanit când se spune “Tu ai tăiat capetele Leviatanului” , deşi traducerea Cornilescu este greşită atunci când spune ”capul Leviatanului”. Chiar şi în v. 13 nu este sigur că pluralul “balauri” se referă la altceva decât tot la Leviatan, traducerea “balauri” fiind (posibil) o preluare defectuoasă în textul masoretic a unui idiom proto-ebraic (mem enclitic).[14]

În ce priveşte conceptul muntelui sfânt ca reşedinţă a divinităţii, este clar că şi în Vechiul Testament apar doi munţi cu o semnificaţie deosebită pentru Israel, Muntele Horeb/Sinai şi Muntele Sion, preluată şi continuată în Noul Testament. Pe ambii munţi Yahve este “la el acasă”, de acolo îşi manifestă maiestatea, de acolo pronunţă legi şi porunci care afectează viaţa naţiunii iudaice şi a vecinior ei, de acolo provin binecuvântările şi speranţa pentru viitor. Muntele Horeb/Sinai este semnificativ pentru începutul naţiunii Israel, unde poporul proaspăt eliberat din sclavie se întâlneşte pentru prima oară cu Yahve şi unde se proclamă legământul care structurează pentru viitor relaţia lor cu Yahve. Muntele Sionului, pe de altă parte, este culminaţia, punctul terminus al periplului existenţial al lui Israel dinspre Egipt/Sinai către ţara făgăduinţei unde curge “lapte şi miere”. În acest context, Sinai nu este o reşedinţă permanentă a lui Yahve (ca în cazul cortului lui El). Prezenţa lui Yahve este transferată asupra unui cort/tabernaclu mobil care însoţeşte pe Israel pe parcursul călătoriei spre ţara făgăduinţei. Cu alte cuvinte, muntele Horeb/Sinai este reinventat în cortul întâlnirii construit “după modelul arătat lui Moise pe munte”. Abia muntele Sionului este prezentat ca lăcaşul permanent al lui Yahve, simbolizat prin, şi asociat cu, Templul de la Ierusalim. Sunt prea multe texte pe care le-am putea numi în legătură cu simbolul ”muntele lui Yahve” în Biblie pentru a le aminti aici, dar utilizând un motor de căutăre ca Google veţi găsi destule referinţe.

Concluzie

Autorul Apocalipsei prezintă tablouri escatologice repetate şi amplificate cu noi detalii în care tematica principală este escathonul ca sfârşit al lumii acesteia şi instaurarea unui veac nou, folosind modelul creaţie/distrugere/recreaţie împrumutat din mitologie. Escathonul este rezultatul intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu care învinge pe Satan, oponentului său. Victoria lui Dumnezeu este menită să ofere speranţă unui popor care a trecut mereu prin robie şi suferinţă, a cărui simboluri sfinte au fost mereu desecrate sau distruse de forţe ale răului. Autorul împrumută nu doar imagini sau texte din Vechiul Testament (ele însele inspirate din mitologie) dar şi direct prin invocarea elementelor ”şapte” şi “şapte munţi”, acesta din urmă fiind o apariţie singulară, un hapax al Bibliei, dar nu şi al textelor mitologice. Conflictul dintre Dumnezeu şi Satan este prezentat prin prisma conceptului Conflictului Cosmic între zeul/zeii “buni” şi zeul/zeii “răi”, între ordine şi haos. Satan este prezentat ca uzurpatorul absolut, ca autorul blasfemiei absolute în pretenţia sa de a ocupa reşedinţa lui Dumnezeu pe “cei şapte munţi” cu rolul presupus de o astfel de poziţie. Satan este prezentat în mod repetat ca fiara cu şapte capete, aceasta fiind identitatea de negreşit a fiarei, motiv împrumutat din mitologie. Cât priveşte aspectul anistoric al acestui escathon, el este susţinut nu doar de imaginile şi simbolurile atemporale incluse în textul Apocalipsei, cât şi de menţiunile temporale presărate în diverse tablouri profetice care sugerează un calendar teoretic de 360 de zile. Acest calendar nu a fost niciodată practicat în viaţa socială sau cultică a lui Israel, ci este o preluare în Israel a unui calendar administrativ, economic, inventat de sumerieni prin mileniul 3 B.C. a cărui uzanţă, pe lăngă cea administrativă, a fost utilizarea lui în texte care trebuiau a fi înţelese ca anistorice, aici fiind incluse şi textele apocaliptice. Despre acest calendar teoretic de 360 de zile şi uzanţa lui în Israel voi reveni cu un alt articol.

[1] Stefanovic, Ranko. “Revelation of Jesus Christ: Commentary on The Book of Revelation (p. 35). Andrews University Press. Ediţia Kindle. (Trad. “Un comentariu bun al Apocalipsei nu ar trebui să impună nici o abordare predeterminată. Metoda de interpretare aleasă de un comentator de regulă exprimă modul în care el/ea citeşte şi înţelege acel text. Astfel, metoda aleasă va duce la o forţare a interpretării în cadrul prestabilit al unei idei, indiferent dacă aceasta se potriveşte contextului, sau nu. O astfel de interpretare este folosită adesea pentru a demonstra ceva anume, în loc de a căuta sensul textului în sine.”)

[2] http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.1.6.1# (vezi pasajul 55-63)

[3] The Ugaritic Baal Cycle (2 vols.) | Logos Bible Software

[4] Tonstad, Sigve. “Revelation” (Paideia: Commentaries on the New Testament) (p. 249). Baker Publishing Group. Kindle Edition. “David E. Aune (1996–98, 947) computes the various attempts at making a list of Roman emperors that stops at seven. He despairs at the result and the lack of cogency for any of the options. “For several reasons, the symbolic rather than the historical approach to interpreting the seven kings is convincing, he concludes (1996–98, 948)”.

[5] Idem 4

[6] Vezi Online: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_cities_claimed_to_be_built_on_seven_hills

[7] Lewy, Hildegard, and Julius. “The Origin of the Week and the Oldest West Asiatic Calendar.” Hebrew Union College Annual 17 (1942): 1–152c. Available Online at http://www.jstor.org/stable/23506437

[8] Available Online at: https://en.wikipedia.org/wiki/Epic_of_Gilgamesh#Tablet_nine

[9] Thompson, R. Campbell. The Devils and Evil Spirits of Babylonia, vol. I, London 1903, Available Online at https://ia802702.us.archive.org/20/items/devilsevilspirit01thomuoft/devilsevilspirit01thomuoft.pdf

[10] Ciclul lui Baal este un poem ugaritic compus in sec. 14-13 BC. Compus pe 6 tăbliţe de lut care omagiază ridicarea la putere a lui Baal ca zeu suprem. Tăbliţele de lut au fost redescoperit la Ras Shamra în anul 1928. Este numit “ciclu” deoarece, fiind un text mitologic, imaginile, rolurile şi faptele atribuite zeilor se repetă în mod continuu, i.e. Baal Invinge pe Yamm, apoi Mot ucide pe Baal, Anat ucide pe Mot şi învie pe Baal, Yamm revine şi confruntă pe Baal, Mot reapare după şapte ani şi atacă din nou pe Baal, etc.

[11] Clifford, Richard J. The Cosmic Mountain in Canaan and the Old Testament, pg.48, (Leiden, The Netherlands: Brill, 01 Jan. 1972) doi: https://doi.org/10.1163/9789004387775

[12] Driver, G.R. Canaanite Myths and Legends, T&T Clark International, 2004, CTA 3.iii.38-39 p.50. Accesare Online: https://ia801001.us.archive.org/28/items/CanaaniteMythsAndLegends/Canaanite%20Myths%20and%20Legends.pdf

[13] Cross, Frank Moore (1973). Canaanite Myth and Hebrew Epic: Essays in the History of the Religion of Israel. Cambridge, MA: Harvard University Press.

[14] Hummel, Horace D. “Enclitic Mem in Early Northwest Semitic, Especially Hebrew.” Journal of Biblical Literature 76, no. 2 (1957): 85–107. https://doi.org/10.2307/3261281.