O reevaluare arheologico-istorică a originilor iudaismului

Introducere

Yonatan Adler, profesor de Arhitectură Biblică la Universitatea Ariel, a publicat în 2022 o lucrare revoluționară intitulată The Origin of Judaism: An Archaeological-Historical Reappraisal (se poate obține pe Amazon la adresa https://a.co/d/iWejWyf ). Ulterior a oferit interview-uri pe diferite canale media, unul din ele fiind Kedem (https://youtu.be/-A1j1jVqRJg?feature=shared) care a fost urmat de o sesiune de întrebări și răspunsuri două luni mai târziu (https://youtu.be/-A1j1jVqRJg?feature=shared). Această carte reprezintă o reevaluare profundă a originilor iudaismului prin prisma descoperirilor arheologice și a textelor antice. Adler explorează momentul și modul în care regulile Torei au fost adoptate pe scară largă de către societatea iudaică, contestând teoriile tradiționale care plasează originile iudaismului în perioade anterioare. Prin această lucrare, Adler oferă o perspectivă inovatoare, bazată pe dovezi concrete, asupra genezei și dezvoltării timpurii a iudaismului.

Structura cărții

Lucrarea este structurată ca o „excavație arheologică”, pornind de la dovezile cele mai recente ale primului secol e.n. și lucrând înapoi în timp. Adler examinează practicile religioase, cum ar fi legile dietetice (kashrut), utilizarea tefilinului și a mezuzotului, oferind o imagine detaliată a modului în care acestea au fost integrate în viața iudeilor antici. Metodologia sa riguroasă și abordarea bazată pe dovezi concrete fac din această carte o lectură esențială pentru cei interesați de istoria iudaismului.

Contextul istoric

Cartea lui Adler se concentrează asupra unui aspect esențial al istoriei iudaismului: aplicarea și adoptarea regulilor Torei ca lege autoritară. Această abordare diferențiază lucrarea sa de alte studii care examinează doar originea textelor sacre.

Iudaismul a cărui origine Adler o sugerează în cartea sa nu este un iudaism al textelor, ceea ce el numește o istorie intelectuală. Adler definește iudaismul ca fiind un mod de viață al populației condus sau structurat de prescripțiile Torei, ceea ce el numește istorie socială evidențiată prin descoperiri arheologice.

Întrebarea la care Adler încearcă să răspundă nu este “când anume texte, cum este Tora, au fost scrise sau de către cine?” ci mai degrabă „când astfel de texte au fost adoptate ca autoritative?”. Cu alte cuvinte, când se poate spune cu certitudine că societatea, în largul ei, a trăit și practicat prescripțiile Torei? Fără a afirma că textul Torei nu ar putea avea o origine mai veche (e posibil să fie mai vechi, spune el), Adler oferă evidențe numeroase care susțin concluzia sa că nu se poate vorbi despre iudaism ca mod de viață decât începând din sec. al II-lea î.e.n., adică din perioada elenistică, după revoluția Macabeilor împotriva lui Antioh al IV-lea și instaurarea morhahiei Hasmoneene.

Teoriile tradiționale

În mod tradițional, originile iudaismului au fost asociate cu perioada exilului babilonian sau cu construcția celui de-al Doilea Templu. Prin secolul al 19-lea s-a cristalizat un model de interpretare conform căruia Ezra este cel ce hotărăște ca Tora să fie autoritativă pentru Iuda. Bazându-se pe textele Neemia-Ezra, exegeții secolului al 19-lea au gândit că Tora a ajuns să fie privită ca obligatorie în timpul perioadei Persane (539 – 332 î.e.n.), probabil cândva prin sec. 5 î.e.n. când se crede că Ezra și-a încheiat misiunea. Acest model de interpretare a dominat timp de aproximativ un secol.

În ce măsură este legitimă istoria reconstituită pe baza unui text literar? Adler identifică două probleme majore cu acest model de interpretare. În primul rând, ce fel de informație istorică se poate extrage din relatări ca Ezra și Neemia? Desigur, textele pot constitui o evidență istorică validă cu privire la opinia scriitorilor înșiși (istoria intelectuală), dar ele nu sunt o sursă validă de informații cu privire la istoria socială. Ele sunt, în opinia lui Adler, povestiri, nu istorie (”stories, not histories”). În al doilea rând, chiar dacă aceste texte ar fi creditate ca reflecții ale unei realități istorice, în fapt aceste povestiri nu oferă o mărturie că masele de iudei întorși din robie au ținut Tora pe care Ezra a citit-o în adunarea poporului. Presupusa adoptare în masă a prescripțiilor Torei se pare că a fost foarte efemeră, deși ei s-au grăbit să spună „Amin, amin„ (Neemia 8). Doar puțin mai departe, Neemia 13 reflectă faptul că poporul călca Sabatul și continua să ia în căsătorie femei străine.

Pe baza acestor texte Adler afirmă că nu există o bază solidă pentru a considera că Tora a fost adoptată de popor în perioada persană, argumentând că adoptarea pe scară largă a Torei a avut loc mai târziu.

Descoperirile arheologice

Adler utilizează o metodologie bazată pe analiza dovezilor arheologice, cum ar fi monedele, oasele de animale, vasele de calcar și piscinele de purificare. Aceste artefacte oferă indicii concrete despre momentul în care practicile iudaice au devenit parte integrantă a vieții cotidiene. Deasemenea, el examinează evidențele privind respectarea sărbătorilor iudaice ca Paștele, Sărbătoarea Săptămânilor, Ziua Ispășirii, Sărbătoarea Corturilor, precum și Sabatul. Prin examinarea acestor dovezi, Adler concluzionează că adoptarea regulilor Torei ca lege autoritară a avut loc în perioada elenistică, după revoluția Macabeilor și instaurarea monarhiei Hasmoneene. Mai mult, dovezile din arheologie se pliază consecvent pe ideea că Pentateuhul și celelalte texte ale Tahahului așa cum le avem astăzi sunt de fapt texte târzii, post-exilice, așa cum susține și Jacob Wright, profesor de ebraică biblică la Universitatea Emory din Atlanta în cartea sa Why the Bible Began (un interview acordat de Jacob Wright cu privire la cartea sa se poate viziona la adresa https://youtu.be/60mDWLRIAU4?feature=shared).

Câteva aspecte remarcate de Adler la care ar trebui să luăm aminte:

Imaginea de ansamblu care derivă din parcurgerea textelor din afara Pentateuhului este aceea că societatea israelită, în general, nu este prezentată ca respectând sau practicând prescripțiile Torei.
Nu se spune niciunde că Israeliții s-au abținut de a consuma carne de porc, sau că în casele lor nu exista sau nu se consuma aluat dospit de Paște, sau că s-au abținut a purta haine din stofă împletită din bumbac și lână.
Nu se spune despre nimeni că a respectat Ziua Ispășirii, că ar fi purtat franjuri la îmbrăcăminte, că aveau inscripții pe stâlpii ușii, că și-au legat vreun ”semn„ pe mînă sau au plasat vreo „aducere aminte” pe frunte.
Mai mult, nu se spune nicăieri că Israeliții au respectat săptămâna de 7 zile care se termina cu un Sabat cu prohibițiile sale.
De fapt, anumite porunci ale Torei, cum erau jertfele de Paște sau locuirea în corturi cu ocazia Sukot-ului, sunt amintite în mod explicit că nu au fost respectate de către Israeliți timp de secole.
Toate acestea au făcut ca experții în Tanah să recunoască faptul că legile Torei așa cum le cunoaștem astăzi nu au fost considerate ca autoritative în perioada pre-exilică, unde sunt plasate majoritatea povestirilor din Vechiul Testament.

Adler subliniază importanța arheologiei în validarea aserțiunilor istorice. Pornind de la un fapt bine stabilit din dovezile arheologice, anume că în primul secol e.n. Tora era respectată ca autoritate morală de către comunitatea iudaică, Adler merge înapoi în istorie încercînd să stabilească până unde se poate merge cu siguranță, pe baza arheologiei, în ce privește practicarea prescripțiilor Torei de către iudei. Astfel, ni se oferă câteva artefacte arheologice de o relevanță remarcabilă. Amintesc pe scurt doar câteva din ele.

Artefacte ale sec. 1 e.n.

Diferiți autori atestă respectarea de către iudei a restricțiilor alimentare prescrise în Tora. Printre acești autori se numără, Filon, Iosif din Alexandria, Tacit, scriitori ai Noului Testament, Plutarh, și alții.
Mulți dintre acești autori menționează respectarea în practică de către iudei a legilor de puritate ritualică prevăzute în cartea Levitic și atestate de descoperiri arheologice a sute de scăldători publice de curățire ritualică prin imersie, cât și a unor vase de piatră folosite în aceste ritualuri.
Arta și arhitectura iudaică precum și monedele metalice erau lipsite de chipuri omenești sau imagini de animale, probabil reflectând prescripțiile poruncii a doua a Decalogului.
Zeci de tefilin și mazuzot (mici cutii din piele conținând fragmente de papirus cu versete din Exod și Deuteronom care se purtau pe cap sau erau plasate pe stâlpii ușii) s-au găsit în peșterile de la Qumran și alte locuri din Deșertul Iudeii.
Scriitori atât iudei cât și non-iudei au atestat respectarea la scară largă a prescripțiilor referitoare la Sabat și a sărbătorilor de Paște, Ziua Ispășirii și Sărbătoarea Corturilor.

Toate aceste artefacte mărturisesc cu prisosință că în primul secol e.n. prescripțiile Torei erau respectate la nivelul întregii comunități iudaice.

Artefacte ale sec. 2 și 1 î.e.n.

Mergând înspre trecut, încă se pot distinge evidențe ale respectării Torei de către iudei în ultimele două secole î.e.n..

Câteva scrisori și decrete ale unor oficiali romani instruiau orașele din zona Mediteranei să permită comunităților iudaice libertatea de a păzi Sabatul.
Cicero este citat de Plutarh ca unul care a menționat pe la mijlocul sec. 1 î.e.n. abstinența iudeilor de a mânca porc.
Vase de piatră și scăldători ritualice se găsesc până spre începutul sec. al 2-lea î.e.n.
Cele mai vechi tefilin descoperite la Qumran sunt datate către sfârșitul sec. 2 î.e.n. și începutul sec. 1 î.e.n.
Cele mai vechi monede bătute de un lider Hasmonean apărute pe la anul 130 î.e.n. și toate monedele ulterioare sunt lipsite de imagini de oameni sau animale.

Artefacte ale perioadei elenistice

Mergând și mai departe în trecut, sec. 3, 4, 5, 6 î.e.n., (perioada elenistică, perioada robiei babiloniene, sau cea pre-exilică), lucrurile stau cu totul altfel.

În perioada persană monedele conțin imagini de oameni și animale, inclusiv oameni cu nume teoforice (care incorporează numele zeului), ceea ce este condamnat conform Torei.
Vase din Iudea datate sec. 6 – 5 î.e.n. sunt imprimate cu imagini de lei.
S-au găsit figurine de oameni și animale din perioada persană.
Ștampile ale comunității iudaice din Babilon, sec. 5 î.e.n. conțin imagini de oameni, animale și personaje mitologice.

Analiza oaselor de animale

Unul dintre aspectele analizate de Adler este consumul de carne de porc. Dovezile arheologice sugerează că abstinența de la consumul de carne de porc a devenit o practică comună în perioada dinastiei Hasmoneene, indicând adoptarea legilor dietetice ale Torei. Aceste dovezi contrazic descrierile textelor anterioare, care nu menționează respectarea acestor prescripții. Cel mult, este posibil ca restricția să fi avut în vedere serviciile rituale.

Utilizarea vaselor de calcar

Vasele de calcar, folosite pentru purificarea ritualică, reprezintă un alt aspect important analizat de Adler. Aceste artefacte indică adoptarea practicilor de purificare descrise în Tora, devenind parte integrantă a vieții religioase în perioada dinastiei Hasmoneene. Utilizarea pe scară largă a acestor vase evidențiază observarea legilor Torei de către populația iudaică.

Piscinele de purificare

Piscinele de purificare, sau mikvaot, sunt dovezi arheologice ale respectării prescripțiilor ritualice ale Torei. Adler examinează utilizarea acestora în contextul vieții religioase din perioada elenistică, demonstrând adoptarea regulilor Torei ca lege autoritară. În absența acestor dovezi arheologice, validitatea aserțiunilor istorice ar fi limitată. Nu există evidențe că astfel de piscine sau vase erau folosite înainte de sec. 2 î.e.n..

Concluziile lui Adler

Adler sugerează că adoptarea Torei ca lege autoritară a avut loc în perioada dinastiei Hasmoneene, în secolele II-I î.Hr. Această concluzie este susținută de dovezi literare și arheologice, care indică o observare mai largă a legilor Torei în această perioadă. Adler redefinește iudaismul ca fiind un mod de viață al populației, structurat de prescripțiile Torei, și nu doar o tradiție textuală.

Repercusiunile asupra istoriei Iudaismului

Cartea lui Adler are implicații majore asupra înțelegerii istoriei iudaismului. Ea contestă teoriile tradiționale și oferă o perspectivă bazată pe dovezi concrete. Această reevaluare arheologico-istorică transformă înțelegerea noastră despre geneza și dezvoltarea timpurie a iudaismului, evidențiind importanța arheologiei în validarea aserțiunilor istorice.

Recenzii și reacții

Cartea lui Adler a fost bine primită de comunitatea academică, fiind apreciată pentru abordarea sa riguroasă și inovatoare. Recenziile subliniază importanța acestei lucrări în reevaluarea originilor iudaismului și înțelegerea dezvoltării timpurii a acestei religii. Reacțiile pozitive evidențiază contribuția semnificativă a lui Adler la studiile biblice și la arheologia religioasă. Dar, cum era de așteptat, au fost aduse și unele critici din partea academicilor tradiționaliști care au făcut apel la mult-invocata sintagmă „lipsa evidenței nu înseamnă evidența lipsei”.

Concluzie

Cartea „The Origins of Judaism: An Archaeological-Historical Reappraisal” scrisă de Yonatan Adler reprezintă o lucrare esențială pentru cei interesați de istoria iudaismului. Prin abordarea sa bazată pe dovezi concrete și metodologia arheologică riguroasă, Adler oferă o perspectivă inovatoare asupra genezei și dezvoltării timpurii a iudaismului. Implicațiile acestei lucrări sunt majore, redefinind înțelegerea noastră despre momentul și modul în care regulile Torei au fost adoptate pe scară largă de către societatea iudeană. Această reevaluare arheologică-istorică evidențiază importanța arheologiei în validarea aserțiunilor istorice și contribuie semnificativ la studiile biblice și la arheologia religioasă.

Teologii conservatori nu sunt preocupați cu realitatea evidențelor empirice, arheologice. Ei sunt interesați doar de menținerea unui status-quo în ce privește statutul autoritativ al inspirației Torei, în lipsa, ba chiar împotriva evidențelor arheologice. Se invocă uneori până la abuz faimoasa expresie ”lipsa evidenței nu înseamnă evidența lipsei”. Bun, înțeleg asta până la un punct, dar nu până la punctul când aserțiunea în lipsa evidențelor este o tactică de neglijare a înseși dovezilor contrare aserțiunii. De exemplu, poti folosi un text pentru a sugera o istorie ”intelectuală”, teoretică, fără să ai evidențe empirice, sau poți concepe un cod legislativ care nu este cunsocut sau implementat decât de o minoritate selectă. Problema cu textele este că ele pot fi, și adesea sunt, doar o abordare subiectivă a autorului, idei despre care masele ar putea să nu aibă cunoștință sau nu le-a practicat. Ar putea fi o istorie imaginară, o ficțiune sau o proiecție a unui ideal nerealizat, sau un cod de legi care a rămas doar pe raftul unei biblioteci sau al unui templu. Ceea ce confirmă validitatea aserțiunilor respective, a unei istorii sau a unui cod de legi, este arheologia, adică evidențierea practicării de către masa largă a populației a unor obiceiuri, al unui mod de a trăi, al unui sistem legislativ, așa cum rezultă din artefacte arheologice. În lipsa evidențelor din arheologie tot ce poți spune despre ce descrie un text este că ”e posibil să fi fost așa”. Dar când ai evidențe arheologice poți spune că ”știi că a fost așa”. Mai mult, când evidențele arheologice contrazic descrierile unui text, ai obligația să dai prioritate arheologiei.