În interviul realizat cu domnul Iacob Coman, începȃnd cu minutul 23:10 unde subiectul în discuţie era „ce înseamnă să crezi în textul Bibliei”, domnia sa foloseşte sintagma frumoasă „hora cuvintelor”. Ce înseamnă acest termen? În cadrul argumentului mai larg că Biblia se înţelege aşa cum este scrisă, adică nu este nevoie de o exegeză a textului care să ţină cont de contextul cultural-istoric-politic în care a fost scris acel text, Biblia, ne spune domnul Coman, nu trebuie interpretată dincolo de sensul primar al expresiei gramaticale deoarece cuvintele formează o horă semantică suficient de simplă pentru a fi înţeleasă de către orice „prost”. Doar că, folosind o frază foarte simplă pentru a exemplifica uşurinţa de a înţelege un text, domnul Coman face exact contrariul, adică interpretează textul dincolo de înţelesul său primar.

Fraza „Maria era la vie”, spune dȃnsul, nu înseamnă că Maria era vie, şi nu moartă, ci că „hora cuvintului îi spune că Maria era la viţa de vie, culegȃnd struguri”. Nici vorbă (rog să mi se ierte opoziţia), hora semantică a acelui text nu spune nimic despre a culege struguri, ci asta este doar o interpretare făcută  de domnul Coman în mod ad-hoc și inconştient. În primul rȃnd, ce om cu mintea limpede ar înţelege că „la vie” înseamnă „vie şi nu moartă”? Este o aberaţie să nu ţii cont de acea locuţiune adverbială de loc („la”), care indică faptul că „la vie” trebuie luat împreună şi indică o locaţie. Însă dincolo de asta, Maria se putea duce „la vie” pentru tot felul de alte motive: poate s-a dus „la vie” să o sape sau să o cureţe, sau s-a dus „la vie” să ducă mȃncare cuiva care lucra acolo sau să spună tatălui său că au venit nişte musafiri din depărtare şi este rugat să vină devreme acasă, etc. Deci simpla frază că „Maria era la vie” nu dezvăluie motivul pentru care Maria s-a dus „la vie”. Pentru a înţelege motivul, este nevoie de examinarea frazei într-un context mai larg. Poate autorul ne-a spus mai devreme sau ne va spune mai tȃrziu de ce s-a dus Maria la vie. De aceea am spus că semnificaţia unei fraze, ideile prezentate intr-un text, sunt mai mult decȃt suma cuvintelor care formează acel text. Chiar şi atunci cȃnd este acolo o „horă semantică” primară de care trebuie să ţinem cont, pentru o mai bună ȋnţelegere a textului este nevoie de a se lărgi hora. Iar cȃnd este vorba de un text antic, cu atȃt mai mult trebuie să examinăm textul ȋn contextul ȋn care a fost scris, bine știind faptul că, pe de o parte, scrisul la acea vreme era anevoios și autorul adesea a fost laconic ȋn exprimare, iar pe de altă parte autorul se adresa unei clase de oameni educaţi, puţini la număr, care puteau citi și ȋnţelege, nu unor „proști”.

Ce înţelegem cȃnd Isus a spus că sămȃnţa de muştar este cea mai mică sămȃnţă (vezi Matei 13:31-32)? Dacă textul este „absolut”, aşa cum sugerează domnul Coman, atunci Isus ori este mincinos, ori nu ştie că sămȃnţa de muştar nu este cea mai mică sămȃnţă. Domnul Coman ridiculizează critica textuală atunci cȃnd sugerează că exegetul „scoate un cuvȃnt din acea horă, caută apoi printre sensurile pe care le poate avea acel cuvȃnt, şi apoi spune ‚nu acesta este sensul, ci este sensul al şaptelea’”. Nu, un exeget nu face asta niciodată, ci pastorul/preotul face asta oricȃnd dorește mușchiul său. Discreditarea efortului de a ȋnţelege un text ȋn contextul său cultural și istoric are o explicaţie simplă și dureroasă: pastorul/preotul nu vrea ca simplul credincios să ȋnţeleagă Scriptura, tocmai pentru a nu fi ȋn stare să-i arate pastorului/preotului cȃnd bate cȃmpii. Credinciosul este considerat cu adevărat un „prost” care trebuie să-și supună mintea autorităţii pastorului/preotului care invocă autoritatea Bibliei și care la rȃndul ei reprezintă autoritatea absolută a lui Dumnezeu. Şi de aici vine cea mai „tare” afirmaţie, anume că „atunci cȃnd ȋnveţi un om să creadă ȋn textul Bibliei, el nu mai poate fi controlat”. O, nu, este exact invers. Ȋnvaţă un om că textul Scripturii este dictat de Dumnezeu, și pe cale de consecinţă este un text absolut, și atunci vei controla credinciosul ȋn mod absolut!

Critica textuală, nu doar a Bibliei, ci a oricărui text, ba chiar şi apariţia conceptului de ineranţă a Bibliei, este un fenomen care apare în modernism, un curent filozofic care propune un anumit model de gȃndire. Începȃnd prin secolul al XVII-lea cu Descartes, şi mergȃnd pȃnă în secolul al XX-lea, modernismul respinge validitatea tradiţionalismului, unde adevărul este reprezentat de dogme şi unde autoritatea de a stabili ce este adevăr aparţine clerului sau puterii monarhice. În modernism, sub influenţa filozofilor raţionalişti şi a descoperirilor arheologice din zona Orientului Apropiat în secolele XVII, XVIII, şi XIX, s-a conturat ideea că însuşi textul Bibliei trebuia cercetat în mod raţional. În lipsa totală a manuscriselor originale, dublată de o multitudine de copii ale diverselor texte ale Bibliei ȋn diferite variante, se conturează nevoia unei metode de studiu știinţific al textului Scripturii. Această metodă a fost numită „metoda istorico-critică”.  Şi cum savanţii istorico-critici au fost înclinaţi să acorde prioritate dovezilor istorice şi arheologice în comparaţie cu textul Bibliei, ei au fost numiţi „liberali”. Fundamentalismul religios şi conceptul de ineranţă a Bibliei apar în modernism ca o reacţie împotriva teologiei „liberale”, deşi istorico-criticii nu au intenţionat, cel puţin la început, să discrediteze Biblia, aşa cum sunt percepuţi de fundamentalişti. Ȋnsăşi teologii conservatori au adoptat „critica joasă” (numită istorico-gramaticală), deși au respins „critica înaltă” (istorico-critică).

Adventiștii de Ziua a Şaptea au moștenit, pe de o parte, orientarea spre un studiu știinţific al Scripturii, dar pe de altă parte au fost ȋncurcaţi de conceptele difuze cu privire la inspiraţia Scripturilor prezente ȋn Evangelicalismul American al celei de-a doua „treziri” spirituale ȋn secolul al 19-lea. Faptul că după numeroase contradicţii și studii dedicate conturării unei doctrine a inspiraţiei, concentrate ȋntr-o Conferinţă Biblică a teologilor și profesorilor de teologie in 1919, a fost imposibil ajungerea la un consens, lucrurile rămȃnănd tulburi și ȋnceţoșate, arată că ideea de inspiraţie a Bibliei a fost mai degrabă un obstacol ȋn ce privește ȋnţelegerea textului Scripturii. Ȋn aceste condiţii, a rămas la latitudinea liderilor de tot soiul ai bisericii de a stabili norme sau reguli de interpretare. Şi cȃnd găsești pe unii care decretează cu de la sine autoritate că textul Scripturii nu doar că este inspirat, ci este chiar dictat de Dumnezeu, atunci poţi să știi că ai de-a face cu cineva care face din Biblie sabia cea mai lungă pentru a tăia gȃtul celor care contestă acest mod de ȋnţelegere. Din experienţa mea, regretabil, observ că aceștia sunt de fapt cei mai slabi oameni din punct de vedere psihic și emoţional.

Dragă Edi,

Ȋţi scriu aici cȃteva rȃnduri ca o scrisoare deschisă. Impresia mea este că, din nefericire, punţile de comunicare ȋntre noi s-au tot ȋngustat.  Este reversibil acest trend? Rămȃne de văzut. Desigur, dacă vei găsi de bine să răspunzi, m-aș bucura foarte mult, fie că o vei face la subsolul acestui articol, fie în mod indirect (şi mă aştept la sarcasm) în vreun articol viitor. Ȋn mod evident te deranjează opoziţia, deaceea după un răspuns sau două (ȋn doi peri) recurgi la sistarea bruscă a dialogului („mă opresc aici, văd că nu ajungem la nici un rezultat”, etc.).

Hai să ȋncep cu ultimul „dialog” pe pagina ta de Facebook, unde pȃnă la urmă am decis să șterg toate comentariile mele deoarece se observa destul de clar că ele te-au iritat (scuze, te rog). Exuberanţa ta la posibilitatea de a se descoperi viaţă pe Venus a fost ȋntȃmpinată de realismul meu enervant. Nu, nu s-a găsit viaţă pe Venus (acesta a fost miezul comentariilor mele). Nici măcar nu știm dacă este vorba de fosfină ȋn atmosfera lui Venus, asta pȃnă cȃnd nu se vor examina eșantioane din acea atmosferă. Și chiar dacă se va confirma că este fosfină, este improbabil că se va identifica sursa. Nu ţi se pare ciudat că, deși pe Pămȃnt fosfina naturală se bănuiește că ar fi un reziduu al metabolismului micro-organismelor, nu știm nici astăzi ce organisme o produc? Dacă nu știm asta aici, „acasă”, ce te face să crezi că vom ști care este sursa fosfinei pe Venus (ȋn cazul că va fi confirmată)? Iar sugestia ta că oamenii de știinţă „ne ascund ceva, nu vor să ne spună”, etc., ţine de domeniul teoriilor conspirative. La fel de entuziasmat erai acum vreo doi ani cu „viaţa pe Marte”, o altă ipoteză neconfirmată (ȋncă). Apropo, ai observat că la cȃteva zile după știrea asta cu „viaţa pe Venus”, cei care acum vreo doi ani făcuseră vȃlvă cu ”viaţa pe Marte” (dar apoi s-au calmat deoarece nici un “rover” la sol nu a descoperit aşa ceva) au revenit pe piaţă cu o nouă știre, că anume au descoperit o nouă sursă de apă subterană la unul din polii planetei, re-ȋnviind astfel o ipoteză care se părea că a fost abandonată? E vorba de competiţie, evident, aşa că nu ascunde nimeni nimic. Dimpotrivă, oamenii de știinţă vor face orice este posibil să capteze atenţia (și banii) publicului. Ȋntrebarea mea ar fi: de ce este foarte important pentru tine să se descopere viaţă pe Marte, Venus, sau altundeva? Are asta de-a face cumva cu nevoia de confirmare a existenţei/inexistenţei lui Dumnezeu? Dar dacă Dumnezeu există, și a creat micro-organisme și pe alte planete (sau orice alte forme de viaţă), de unde știi care a fost sau este rolul lor ȋn ecologia de ansamblu a creaţiei?

Am să amintesc ceva despre Covid-19 prin prisma discuţiilor noastre pe blogul tău (5 august, 2018) despre evoluţie, vaccin. sistemul imunitar, preceptele neodarwiniene (mutaţii aleatorii + selecţie naturală), și adaptarea la mediu. După cum ȋnţelegi tu, conform teoriei evoluţiei, acești 98-99% de oameni care supravieţuiesc virusului Sars-CoV-2 (ȋn lipsa unui vaccin, da?) ar trebui să fie niște „mutanţi”, niste persoane care au fost deja modificate genetic prin mutaţii aleatorii și selecţie naturală ȋnainte de apariţia virusului. Iar cȃnd mediul a fost modificat de apariţia acestui virus, acești „mutanţi” se dovedesc a fi capabili să supravieţuiască, pe cȃnd cei 1-2% care nu au avut acele mutaţii, au suferit extincţia. Ȋnţelegi cȃt de iraţională este poziţia asta? Sistemul imunitar este prea complex pentru a-l disecta şi descrie în mod reducţionist ca „înnăscut” şi „adaptativ”. Cel mult aceste descrieri servesc un scop didactic, ca şi taxonomia. Simplul adevăr, menţionat şi de James Shapiro, este că pe de o parte nimeni nu poate explica cum ar fi putut evolua un astfel de sistem (diametral opus paradigmei clasice darwiniene), şi pe de altă parte că sistemul imunitar este, într-un mod mai evident ca alte sisteme biologice, un conglomerat de acţiuni intenţionate, direcţionate către un scop, o finalitate. Vaccinul pentru Covid-19 nu va fi 100% efectiv, aşa cum niciun vaccin nu este 100% efectiv. Şi nu vaccinul luptă cu virusul, ci sistemul imunitar. Vaccinul nu oferă imunitate, ci doar antrenează sistemul imunitar oferindu-i în prealabil informaţii care îl vor ajuta să răspundă mai repede atunci cȃnd apare infecţia. Imunitatea este rezultatul acţiunilor sistemului imunitar, şi este relativă sau permanentă în funcţie de natura agentului infecţios. Reacţia sistemului imunitar se încadrează în multiplele mecanisme de adapare la mediu ale unui organism la o situaţie de stress provenită din mediul extern sau intern. Preceptele neodarwiniene conform cărora adaptarea la mediu se produce prin acţiunea selecţiei naturale (mediul) asupra unor mutanţi (organisme rezultate ca urmare a unor mutaţii aleatorii care deja s-au produs în trecut) nu au nicio bază, nici o evidenţă ȋn natură. De altfel, articole publicate recent în jurnalele de specialitate reflectă o modificare a limbajului folosit cȃnd se vorbește de adaptarea la mediu, ȋn sensul că reflectă succesiunea naturală a evenimentelor: stresul exercitat de mediu asupra organismelor este de fapt ceea ce provoacă reacţia de adaptare a organismului în vederea supravieţuirii.

Un alt aspect important este acela că deşi organismul posedă o capacitate remarcabilă de adaptare la mediu folosind diferite mecanisme (în lipsa unui termen mai bun), inclusiv acela al mutaţiilor adaptative la nivelul genomului (pe care eu le numesc non-aleatorii, devreme ce sunt provocate de un stres), organismul este totuși restrȃns de anumite limite ale genomului său, astfel că nu este posibilă o adaptare continuă, nelimitată. Preceptul gradualismului, conform căruia macroevoluţia este de fapt microevoluţie perpetuată pe durata a milioane sau miliarde de ani, este lipsit de orice evidenţă ȋn lumea naturală. Mutaţiile adaptative sunt, ȋn esenţă, o deviere de la „ideal”, o ȋncercare (uneori disperată) a organismului de a supravieţui. Cel mai adesea mutaţiile sunt detrimentale organismului. Chiar și cele care oferă un avantaj ȋn ce privește supravieţuirea ȋn condiţii de schimbare a mediului sunt cel mai adesea modificări, limitări, sau anulări ale funcţiilor unor gene pre-existente ȋn genom, de altfel  importante pentru organism (îţi recomand să-ţi pui batista pe nas şi să citești totuşi Darwin Devolves[1]). Cu cȃt un organism este mai ”adaptat” la condiţii foarte specifice de mediu, la o anume nișă existenţială, cu atȃt va fi mai puţin capabil de a se adapta ȋn viitor la noi modificări ale mediului, la nișe noi.

Asta ȋmi aduce aminte de discuţia noastră despre experimentul de lungă durată[2] al lui Richard E. Lenski & Co., cel mai faimos din întreaga biologie experimentală modernă. Cȃnd am afirmat că experimentul a intenţionat să studieze „evoluţia în acţiune”, adică să producă în laborator evidenţe pentru evoluţia neodarwiniană în timp real, mi s-a reproșat „de unde știi asta, de unde ai scos-o”? Iată declaraţia lui Lenski cu ocazia unui interview cu Jeremy Fox:

„the use of microbes to study evolution in action was still uncommon, so the novelty of the approach would ensure some interest among my colleagues” [3]

În primul articol publicat de Lenski & Co. în revista The American Naturalist în 1991 (la 2000 de generaţii de E. coli) scopul experimentului a fost definit ca fiind acela de „a analiza rolul mutaţiilor aleatorii şi selecţiei naturale ȋn a promova adaptarea la mediu pe parcursul unui experiment de durată”[4]. Evident, se dorea o validare empirică a preceptului că mutaţiile aleatorii produc mutanţi, și ulterior acești mutanţi sunt selectaţi favorabil de anumite condiţii de mediu, adică succesiunea „mutaţii aleatorii + selecţie naturală” rezultă ȋn noi organisme adaptate mai bine la mediu. Dar se va observa ca experimentul a demonstrat altceva.

Ceva mai tȃrziu, prin 2008, Zachary Blount, student doctorand al lui Lenski și parte din echipa de cercetare, a menţionat că intenţia cercetătorilor a fost să demonstreze validitatea gradualismului evoluţiei neodarwiniene, care implică ideea prezenţei unui anumit vector al evoluţiei bazat pe o anume convergenţă a proceselor biochimice. Cu alte cuvinte, evoluţia este un rezultat al unui anume set de condiţii de mediu care vor produce ȋn mod repetat acelaș rezultat, cum ar fi apariţia ochilor sau aripilor, asta chiar la specii care nu sunt afiliate genetic, cum sugerează „evoluţia convergentă”[5]. Stephen Jay Gould a respins preceptul darwinian al gradualismului, ca atare Blount sugerează că experimentul de lungă durată al lui Lenski & Co. a intenţionat să fie o replică la critica adusă de Jay Gould:

„Stephen Jay Gould maintained that these historical contingencies make evolution largely unpredictable. Although each change on an evolutionary path has some causal relation to the circumstances in which it arose, outcomes must eventually depend on the details of long chains of antecedent states, small changes in which may have enormous long-term repercussions. Thus, Gould argued that contingency renders evolution fundamentally quirky and unpredictable, and he famously suggested that replaying the “tape of life” from some point in the distant past would yield a living world far different from the one we see today.”[6]

„To address the repeatability of evolutionary trajectories and outcomes, the long-term evolution experiment (LTEE) with Escherichia coli was started in 1988 with the founding of 12 populations from the same clone.”[7]

Blount afirmă astfel că experimentul de lungă durată al lui Richard E. Lenski şi echipa sa a avut menirea să demonstreze repetabilitatea traiectoriilor evoluţionare cu rezultatele lor. A reușit Lenski & Co. să producă evidenţe valide ȋn acest sens? Este experimentul lui Lenski o validare a preceptelor neodarwiniene? La o primă (și superficială) vedere, da, dar  ȋntr-un sens nedorit. Experimentul a revelat de curȃnd (vezi mai jos) faptul că mecanismele neodarwiniene (mutaţii accidentale + selecţie naturală) nu fac altceva decȃt să permită o speciaţie limitată, generată de adaptare la mediu prin mutaţii degradative. Iar cȃnd mediul exercită un stres mai presus de posibilităţile genomului de a se adapta la el, rezultatul este o „spirală a morţii”.

Este extrem de important, în acest context,  să analizăm un articol publicat de curȃnd ȋn revista eLife de către echipa lui Richard E. Lenski[8] bazat pe același experiment cu E. Coli.  Ȋn ciuda faptului că ȋn trecut multiple articole, fie de specialitate, fie de popularizare a știinţei, au elogiat peste măsură „succesul” acestui experiment ȋn a demonstra atȃt „repetabilitatea cȃt și perpetuarea fără limite” a evoluţiei (să fim serioşi, vorbim aici de interpretarea unor observaţii printr-o paradigmă ideologică), aceste ultime fenomene menţionate în articolul respectiv sunt marcate de termeni ca „surprindere”, „contrar aşteptărilor”, „diminuarea fitnesului” şi „rata de mortalitate ridicată”.

Lenski a pornit cu 12 populaţii identice de bacterii E. Coli B, plasate ȋn 12 eprubete pentru a fi studiate ȋn paralel. Ele au fost supuse unui mediu stresant, reducţionist, prin faptul că sursa de hrană oferită a fost o „supă” organică diluată numită DM25[9] care conţinea doar 25 mg/litru de glucoză. După ce bacteria se înmulţea (6-7 generaţii), hrana era epuizată şi bacteria intra într-o stare de stagnare. În fiecare zi 1% din bacterii erau transferate în eprubete noi unde se continua înmulţirea lor. La fiecare 500 de generaţii, se congelau eprubetele zilei precedente pentru a permite examinarea lor ulterioară (erau nişte „pietre de hotar”, sau „fosile” dacă vrei). După vreo 2000 de generaţii s-a observat o creştere a fitnesului (body size, rata de înmulţire). Asta a fost imediat interpretat ca un mare succes, o „validare” a axiomei neodarwiniene (mutaţii aleatorii + selecţie naturală –> fitnes⁺ –> înmulţire⁺, etc.). De fapt, deşi sursa de hrană era săracă şi limitată (un stres), mediul artificial controlat de cercetători oferea avantajul că era lipsit de alte pericole (paraziţi, viruşi, agenţi bio-chimici, etc.), prin urmare bacteria  a huzurit în linişte şi s-a îmbunătăţit calitativ (atȃt, deocamdată!).

Nu prea s-au mai produs schimbări spectaculoase, aşadar după vreo 20000 de generaţii, Lenski a pasat continuarea experimentului  studenţilor săi doctoranzi, iar el a început să modeleze evoluţia pe computer (proiectul Avida). Desigur, computerul are nevoie de input de inteligenţă (software) şi va produce ceea ce este programat să producă. Pe computer poţi demonstra şi existenţa lui Dumnezeu dacă vrei. Aşa că nici Avida nu l-a satisfăcut pe Lenski. Dar ceva s-a întȃmplat în laborator, cam pe la generaţia 31500, şi Lenski s-a întors la progenitura sa, LTEE[10].

Cȃnd cercetătorii au venit într-o dimineaţă pentru a efectua rutina cu transmutarea a 1% de bacterii în noi eprubete, într-una din ele bacteria se înmulţise peste noapte mult mai mult decȃt de obicei. Spre extazul cercetătorilor, E. Coli dobȃndise capacitatea de a consuma citrat de sodiu (o substanţă chelatoare din supa organică DM25) în condiţii aerobice. Asta a fost din nou o adaptare la mediu. E. Coli poate consuma citrat doar în condiţii anaerobice, dar acum, forţată fiind de doza limitată de hrană, bacteria a operat nişte mutaţii (din nou le numesc non-aleatorii, dar şi degradative, te las să te documentezi) care au permis transportul citratului înlăuntrul celulei chiar şi în prezenţa oxigenului. „Evoluţia” acestui ”mutant” Cit⁺ într-una din cele 12 eprubete a fost din nou supralicitată ca o validare a axiomei fundamentale neodarwiniene şi Lenski a sperat că acest „mutant” va „evolua” într-o altă specie. Arzȃndu-i la degete de nerăbdare, cercetătorii au forţat nota şi mai mult, adică au modificat mediul în care acest „mutant” Cit⁺ trăia, eliminȃnd complet glucoza. În loc de DM25, acest “mutant” a fost forţat să se hrănească doar cu citrat într-un mediu DM0 (zero glucoză). Ce s-a observat pe parcursul a încă 2500 de generaţii a fost că bacteria a pierdut (prin mutaţii aleatorii degradative) capacitatea „controlului de calitate” la reproducere şi capacitatea de reparare a genomului, astfel că rata mutaţiilor degradative a crescut foarte mult. Multiple gene au fost afectate, debilitate sau eliminate de aceste mutaţii, fitnesul a scăzut considerabil şi a crescut rata mortalităţii. Pe scurt, bacteria a intrat intr-o spirală a morţii, a extincţiei.

Cam asta este limita „evoluţiei darwiniene”, my friend. La scară mică, la nivelul speciei sau al genului, este posibilă o adaptare la mediu şi o speciaţie radială bazată pe modificări mici datorită unor mutaţii care sunt de cele mai multe ori degradative în esenţă. Dar gradualismul, repetabilitatea, vectorul, convergenţa evoluţiei, cu alte cuvinte macroevoluţia pe verticală în general sunt doar naraţiuni formulate prin interpretări paradigmatice ale unei ideologii materialiste. Desigur, mă aştept să opui rezistenţă unor idei exprimate aici, în special în ce priveşte mutaţiile non-aleatorii sau abundenţa şi frecvenţa mutaţiilor degenerative. „Evoluţia adaptativă”, cum este numită în cercurile evoluţioniste, are o mare problemă, bine punctată de Michael Behe în ultima sa carte Darwin Devolves: The New Science About DNA That Challenges Evolution.

“The First Rule of Adaptive Evolution: Break or blunt any gene whose loss would increase the number of offspring.”

Cartea s-a „bucurat” de o revizie partizană din partea lui Lenski et al, în care argumentul principal al lui Behe este minimalizat:

„There are indeed many examples of loss-of-function mutations that are advantageous, but Behe is selective in his examples. He dedicates the better part of chapter 7 to discussing a 65,000-generation Escherichia coli experiment, emphasizing the many mutations that arose that degraded function—an expected mode of adaptation to a simple laboratory environment, by the way (sublinierea mea)—while dismissing improved functions and deriding one new one as a “sideshow”. (Full disclosure: The findings in question were published by coauthor Richard Lenski.)”[11]

Iată aici o re-definire a LTEE. Dacă iniţial Lenski a sperat să obţină evidenţe solide care să valideze axioma principală a neodarwinismului, acum spune că modul de adaptare prin mutaţii care au degradat diferite funcţii existente în genom era „de aşteptat într-un simplu mediu de laborator”, ceea ce este de fapt o mistificare a faptelor şi declaraţiilor anterioare.

Behe oferă apoi o replică în care explică definiţia sa cu privire la prima regulă a „evoluţiei adaptative”:

“The rule summarizes the fact that the overwhelming tendency of random mutation is to degrade genes, and that very often is helpful. Thus natural selection itself acts as a powerful de-volutionary force, increasing helpful broken and degraded genes in the population.” [12]

Aşa cum se poate verifica, în discuţia noastră din 2018 am subliniat faptul că „selecţia naturală” nu este altceva decȃt totalitatea factorilor de mediu care de obicei duc la extincţia organismelor care nu se pot adapta la schimbări în urma acumulării mutaţiilor degradative.

Lenski simte apoi nevoia să revină prin trei articole pe blogul său (aici, aici, şi aici) pentru a-şi apăra opinia şi experimentul, dar chiar şi Lenski admite că Behe are dreptate într-o anumită măsură:

„As our review says (in agreement with Behe), there are many examples of evolution in which genes and their functions have been degraded, sometimes yielding an advantage to the organism.”[13]

În ciuda faptului că în discuţiile noastre anterioare tu ai refuzat să acorzi vreun credit lui Michael Behe („Ce ştie Behe? El este doar un biochimist”), iată că Lenski, şi alţii, nu pot rămȃne indiferenţi la argumentele aduse împotriva axiomei primare a neodarwinismului. Aceştia fac parte din cei care în 2014 se pronunţau împotriva nevoii de re-examinare sau înlocuire a sintezei moderne spre deosebire de alţi oameni de ştiinţă care susţin această necesitate.[14] Din nefericire, tu ai ales să te aliniezi de partea greşită a evoluţioniştilor „hard core”, nu din dragoste pentru adevăr, ci mȃnat de o re-alinere dogmatică, aşa cum am mai amintit. Ai avut, pentru un moment scurt, o înclinaţie de a recunoaşte că neodarwinismul este depăşit, dar pentru că asta te-ar fi dus la o re-examinare a dogmelor îndrăgite, ai revenit la poziţia veche, indefensibilă. Eu sper totuşi că nu este prea tȃrziu să-ţi revii. E timpul să părăsim entuziasmul precoce al pubertăţii şi să adoptăm seriozitatea şi realismul scepticului raţionalist. Tu ce zici?

RESURSE:

[1] https://www.amazon.com/Darwin-Devolves-Science-Challenges-Evolution/dp/0062842668/ref=sr_1_2?dchild=1&keywords=darwin+devolves&qid=1603043118&sr=8-2

[2] http://lenski.mmg.msu.edu/ecoli/index.html

[3] https://journals.plos.org/plosbiology/article?id=10.1371/journal.pbio.1002185

[4] http://lenski.mmg.msu.edu/lenski/pdf/1991,%20AmNat,%20Lenski%20et%20al.pdf

[5] https://adrianghitta.com/evolutia-convergenta-un-as-pe-maneca/

[6] https://www.pnas.org/content/105/23/7899.full

[7] Idem 6

[8] https://elifesciences.org/articles/55414

[9] http://lenski.mmg.msu.edu/ecoli/dm25liquid.html

[10] http://lenski.mmg.msu.edu/ecoli/index.html

[11] https://blogs.sciencemag.org/books/2019/02/07/darwin-devolves/

[12] https://evolutionnews.org/2019/02/woo-hoo-in-science-review-of-darwin-devolves-lenski-has-no-response-to-my-main-argument/

[13] https://telliamedrevisited.wordpress.com/2019/02/22/on-damaged-genes-and-polar-bears/

[14] https://www.nature.com/news/does-evolutionary-theory-need-a-rethink-1.16080

În contextul acestui scandal, al acestei lupte pentru putere între administraţia BAZS şi (acum) fostul pastor IC, se aud comentarii şi lamentări care subliniază ideea de „pierdere”. Nu este deloc clar, însă, cine a pierdut şi ce anume a pierdut. A pierdut biserica prin faptul că un pastor-artist, apreciat de mulţi, s-a retras din biserică? Sau, a pierdut biserica prin faptul că şi-a manifestat, din nou, „mȃna de fier” după propria poftă? A pierdut pastorul IC pentru că i s-a pătat reputaţia, muştruluit orgoliul, şi tăgăduit dreptul la pastoraţie, cu toate avantajele străvezii legate de această slujbă? Eu aş sugera că au pierdut toţi, într-o oarecare măsură, dar cei care au pierdut cel mai mult sunt membrii de rȃnd, adevărata biserică.

Aşa cum anticipam aici, „armistiţiul” propus prin hotărȃrea Uniunii publicată în iulie 2020  a avut cȃteva conotaţii semnificative. Prima a fost aceea a neglijării, prin reducerea la nesemificativ, a masei de credincioşi care au suferit datorită acestei situaţii, Uniunea declarȃnd doar că „regretă că utilizatori din mediul on-line au asistat, în mod voluntar sau involuntar, la desfășurarea conflictului”. Uniunea nu şi-a asumat nici o vină pentru conflictul de faţă, aşa cum s-ar fi cuvenit. Ceea ce ar fi fost necesar, în opinia mea, era ca Uniunea să-şi ceară iertare de la membrii bisericii pentru situaţia penibilă la care s-a ajuns, nu peste noapte, ci prin o evoluţie de durată a conflictelor dintre IC şi biserică din vremea cănd IC era profesor la ITA Cernica, şi apoi în Conferinţa Transilvania Sud, încă de pe vremea cȃnd la conducerea Conferinţei se afla pastorul Lucian Cristescu.

O altă conotaţie a fost aceea că „armistiţiul” a fost intenţionat, aşa cum bănuiam, ca „un timp relativ scurt de rezolvare a “defectelor de procedură” (citeşte, de ascuţire a săbiilor) în vederea unui atac decisiv”. Conferinţa Transilvania Sud a pozat în „pisica blȃndă care zgȃrie rău”. După decizia Uniunii din iulie 2020, administratorii Conferinţei au jucat cartea umilinţei şi s-au declarat „discreditaţi” şi „descalificaţi” pentru a se achita de mandatul Uniunii, adică „reluarea cercetării disciplinare, cu respectarea tuturor normelor în vigoare”, convocȃnd o Adunare Generală Extraordinară Electivă. Adunarea asta electivă a fost de fapt o farsă, aşa cum o adunare a Comitetului Executiv lărgit al Conferinţei Generale este o farsă, sau cum o Adunare Generală a Conferinţei Generale este o farsă: s-a ştiut dinainte rezultatul! Nu este la mintea cocoşului că majoritatea celor care primesc o pȃine din partea Conferinţei, deci majoritatea delegaţilor la această alegere anticipată, la nevoie va fi de partea Conferinţei? Dacă administratorii Conferinţei s-au simţit „descalificaţi” de a-şi continua mandatul, cum de au acceptat, din nou, acelaş mandat? Ca să nu amintesc că însăşi Uniunea a fost prezentă la această adunare electivă, Uniune care declarase deja că „dezaprobă ferm și unanim maniera în care pastorul Iacob Coman a ales să se raporteze la o decizie emisă de Conferința Transilvania de Sud”. Dacă iniţial Uniunea a „constatat un viciu procedural, neintenționat, în procesul de cercetare disciplinară a pastorului Iacob Coman”, eu constat un viciu procedural intenţionat provenit din interiorul putred al ierarhiei de drept „divin”.

În aceste condiţii, afirmaţia Preşedintelui Uniunii că „în Biserica Adventistă autoritatea circulă în două direcţii: de sus în jos, şi de jos în sus” este doar un artificiu retoric. Într-un sistem piramidal autoritatea nu circulă niciodată de jos în sus. Chiar dacă se formează o Comisie de Etică în cadrul fiecărei Conferinţe, alcătuită din 80% membri laici şi 20% pastori („urmȃnd modelul unei comisii similare care funcţionează la nivelul Uniunii din 2014”), cine alege pe cei 80% de membri laici? Aţi ghicit: Adunarea Electivă a Conferinţei. Pe ce criterii? Şi cine sunt membrii acestei Comisii de Etică la nivelul Uniunii? Nu ştim, site-ul oficial al bisericii, adventist.ro, nu oferă nici o informaţie. Presupun că este o „comisie fantomă” funcţionȃnd cu o „agendă fantomă”. Pentru a dovedi contrariul, Uniunea şi Conferinţele vor trebui să publice unde, cȃnd, şi cum a circulat vreodată această ”autoritate de jos în sus”.

Prin ceea ce am spus pȃnă acum n-aş vrea să dau impresia că sunt de partea pastorului IC. Dimpotrivă, îl consider responsabil în mod direct pentru acest conflict, în aceeaşi măsură în care este administraţia bisericii la orice nivel ar fi ea. Această ruşine nu va putea fi spălată, oricȃt s-ar lustrui vasul de lut. Cel mult, el se poate sparge. Este posibil ca IC să continue litigiul cu biserica ducȃndu-l, cum a şi ameninţat, în sfera juridică seculară. Nu ar fi pentru prima dată cȃnd un ex-membru al bisericii se întoarce împotriva ei cu înverşunare. Dar cȃnd biserica este vinovată şi cȃnd este justificată o astfel de atitudine, să nu vă apăraţi cu Biblia sau Spiritul Profetic!

Contrar ȋnvăţăturilor diseminate de către teologii creștini, Isus nu a venit să iniţieze vreun sacrament sau să ȋntemeieze vreo religie. El a venit pentru a ȋnvăţa pe oameni principiile unei ”ȋmpărăţii” care nu era din lumea aceasta. De ce nu era din lumea aceasta? Pentru că de la “peștera de tȃlhari” și pȃnă la marginile pămȃntului lumea era plină de silnicie. Isus a venit să vestească “robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii; să dea drumul celor apăsaţi”. Nu la eliberarea naţiunii de sub stăpȃnirea Imperiului Roman s-a referit Isus, ci la eliberarea oamenilor de sub tirania sistemului religios instaurat și practicat de “fiii Gheenei”.

Au fost reformatori de-a lungul istoriei, dar reformele lor au fost de scurtă durată. Sistemele puterii violente, de stat și religioase, au subjugat oamenii din cele mai vechi timpuri, de cȃnd omul a pretins că este asemenea lui Dumnezeu, că este divin sau că are acces la sfatul zeior. A pretinde că voinţa unui om, indiferent cine este, este de fapt voinţa lui Dumnezeu, nu este altceva decȃt blasfemie. Da, și-au “făcut un nume” acești tirani ai lumii prin sistemul ierarhic violent pe care l-au ȋntemeiat. “Aceștia au fost vitejii care au fost ȋn vechime”, ne spune autorul Genezei (Gen. 6:4; Gen. 11:4), dar astfel de “viteji” cu sabia lungă, a Duhului sau a Cezarului, au existat mereu și există și ȋn zilele noastre.

“Reforma mozaică” a ȋncercat să ofere iudeilor un ideal mai ȋnalt. Ea ȋncepe cu “Avram”, care a transformat circumcizia dintr-un ritual al tranziţiei spre maturitate, care implica şi răspunderea de a purta arme şi a fi un războinic, la un ritual care dedica un copil abia născut de 8 zile unui legămȃnt de apartenenţă la un popor special.  Mai tȃrziu, legea celor zece porunci a reprezentat trecerea spre monoteism și adoptarea unor norme morale superioare. Odihna Sabatului era garantată tuturor, indiferent de clasa socială din care făceau parte, incluzȃnd sclavii sau străinii aflaţi ȋn cetate. Jertfele, care erau practicate de păgȃni de mii de ani pentru a hrăni pe zei sau ai ȋmbuna cȃnd erau mȃnioși, au fost transformate ȋntr-un sistem retributiv, educaţional (nu există nici o dovadă ȋn Vechiul Testament că jertfele “ţinteau către Isus”). Ele erau “amenzi” care trebuiau plătite pentru comiterea unor “infracţiuni”. Cu cȃt era mai ȋnaltă poziţia socială a celui care a comis ofensa, cu atȃt mai costisitoare era amenda. Dar ȋnvăţătura lui “Moise” a fost deturnată ȋntr-un sistem opresiv. Preoţii au devenit casapi ȋntru propria bunăstare. Au ȋnmulţit poruncile pentru a se ȋnmulţi “infracţiunile” și au complicat ritualurile sacramentale. Dincolo de robiile periodice impuse din afară, poporul a fost ȋngenunchiat ȋntr-o robie permanentă de către preoţi, ȋmpăraţi, cărturari și farisei deopotrivă. Totul era putred ȋn această ideologie a subjugării omului ȋn “numele” unui zeu nevăzut. Societatea teocratică iudaică s-a dovedit a fi cu nimic mai puţin tiranică decȃt cele ale păgȃnilor, mai ales după instaurarea monarhiei.

A venit apoi Isus și a răsturnat mesele, la propriu și la figurat, avertizȃnd pe ucenici (Matei 23):

8. Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Invăţătorul vostru: Hristos, și voi toţi sunteţi fraţi. 9. Şi “Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pămȃnt; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este ȋn ceruri. 10. Să nu vă numiţi “Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. 11. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.

Departe de a fi un anarhist, Isus readuce ȋn prim plan conceptul familiei ca nucleu de bază al societăţii. Ȋn plan spiritual, sfatul lui Isus sugerează că forma ideală de organizare a unei “biserici” este congregaţia locală. Iar la nivel global, dacă toţi suntem fraţi și avem un singur Tată și un singur Ȋnvăţător, singura “ierarhie” posibilă este cea a cooperării. Dumnezeu nu are nevoie de religie, de jertfe, sau de ritualuri de ȋnchinare. Şi chiar dacă este nevoie de o anume formă de organizare pentru buna desfășurare a vieţii comunitare, ea trebuie să fie bazată pe raţionalitate, nu pe violenţă. Așa au trăit primii creștini, ca o familie, adunȃndu-se pentru mese comune ȋn timp ce depănau amintiri despre Isus și se ȋntăreau unii pe alţii ȋn speranţa revenirii lui Isus ȋn generaţia lor. Această masă comună a credincioșilor era “cina Domnului” la primii creștini. Ea nu conţinea nimic mistic, supranatural, nu era un ritual ci doar o părtășie creștină.

Dar nu a durat mult și lucrurile au fost readuse pe făgașul corupt din vechime. Unitatea și părtășia au fost ȋnlocuite cu ierarhia și autoritatea “de drept divin”, ȋncepȃnd cu ȋnvăţăturile lui Pavel (1 Corinteni 12:8): “Si Dumnezeu a randuit in Biserica, intai, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, invatatori; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tamaduirilor, ajutorarilor, carmuirilor si vorbirii in felurite limbi.”  Să-mi fie cu iertare, dar Dumnezeu nu a rȃnduit nimic! Au rȃnduit oamenii și au pretins (cum s-a făcut mereu) că ce au orȃnduit ei este ”orȃnduirea lui Dumnezeu”. Ȋn 1 Timotei 2 spune Pavel: “propovaduitorul si apostolul Lui (Dumnezeu) am fost pus eu – spun adevarul in Hristos, nu mint – ca sa invat pe Neamuri credinta si adevarul”. Dar Isus a spus că El este singurul ȋnvăţător! Şi cum să privești la acel “zău, nu mint” decȃt ca dovadă că Pavel face apel la o autoritate pe care nu i-a dat-o nimeni, de fapt, și se aștepta ca unii să-i pună autoritatea sub semnul ȋntrebării? Tot ȋn capitolul 2 găsim: “Va indemn, dar, inainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multumiri pentru … imparati si pentru toti cei ce sunt inaltati in dregatorii, … Lucrul acesta este bun si bine primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru”. De unde știe Pavel că “e bine primit ȋnaintea lui Dumnezeu”? Are acces la Dumnezeu și “știe”? Şi nu vin “anatemele” și “darea pe mȃna Satanei” tot de la Pavel? Ca dovadă a faptului că Pavel nu s-a lepădat de ideologia ierarhiei violente a struţo-cămilei politico-religioase numită “stat teocratic”, Pavel apelează la Cezar pentru a i se face dreptate într-o dispută cu “fraţii” (Fapte 25:11).

Un rol special ȋn sistemul piramidal al creștinismului este jucat de sacramente. Ce sunt sacramentele? Provenind din latinul sacramentum, care și el este legat de sacrare, ideea de bază este că cineva sau ceva anume este declarat “pus deoparte ca/prin autoritate publică de drept divin”. Elementul definitoriu este idea că sacramentul conţine mister și supranatural. Ne spune R.C Sproul, de exemplu, că “sacramentele sunt mistere pentru că nu putem explica ce anume săvȃrșește Dumnezeu prin ele” (https://www.ligonier.org/learn/devotionals/means-of-grace/). Interesant, nu? Nu putem explica nimic, dar sigur supranaturalul este prezent ȋn ele ȋntru mȃntuirea omului! Ȋn limbajul celor cu limba bifurcată, sacramentele sunt “mijloace ale Harului”, adică manifestări fizice ale graţiei divine mȃntuitoare. Culmea neobrăzării șamanului constă ȋn afirmaţia că sacramentele se bazează pe ȋnvăţătura lui Isus. Este adevărat? Nicidecum! Să examinăm cȃteva din ele, zic.

Botezul, care este doar un simbol al unei “nașteri din duh”, al unei schimbări ȋn modul de a gȃndi al omului matur, a fost transformat ȋntr-un act mistic de transformare fizico-spirituală mȃntuitoare administrat de popi/preoţi la 8 zile de la nașterea copilului (ȋmprumutȃnd, chipurile, de la Avram). Nu e nevoie de o schimbare ȋn gȃndirea omului, nu-i așa? E de-ajuns că nașa ”se lasă de Satana” și copilul este mȃntuit din păcat, cu sau fără voia lui. Și actul este strict necesar deoarece, pe baza unei alte doctrine falacioase, aceea a “păcatului originar”, copilul se naște vinovat prin ȋnsăși atingerea de femeie (mama lui). De fapt, respectiva doctrină susţine că ȋnsăși zămislirea copilului, ba chiar relaţia sexuală, este păcătoasă. Doctrina “păcatului originar” este amplificarea de către Augustin și alţi “sfinţi părinţi” a unor idei ale lui Pavel.

Cina Domnului, fie că a fost sau nu cina Pascală (vezi aparenta contradiţie dintre relatarea evenimentului ȋn Ioan și ȋn Sinoptice) a fost ultima cină pe care Isus a avut-o cu ucenicii ȋnainte de a muri. Nu este locul aici pentru a discuta chestiuni legate de calendar, cronologia evenimentelor, datarea Paștelui, etc.. Este suficient să ne amintim că pȃinea nedospită și vinul făceau parte din masa Pascală iar Paștele nu a fost niciodată altceva decȃt un festival de comemorare a ieșirii din Egipt. Ştiind că moartea Sa era aproape și nu mai avea mult timp de petrecut ȋmpreună cu ucenicii, Isus face o comparaţie ȋntre pȃinea și vinul pe care le consumau, cu trupul și sȃngele Său care aveau să fie “consumate” ȋn actul crucificării. Apoi Isus le spune că pe viitor, cȃnd vor avea mese comune, să-și aducă aminte de El și de moartea Sa. Nimic magic, nimic supranatural nu a avut loc ȋn momentele de serbare a Paștelui. Dar sub bagheta magică a teologilor (bazaţi pe Pavel, vezi 1 Corinteni 10:16), Cina Domnului este desemnată ca un sacrament prin care pȃinea și vinul, prin consacrarea oferită de preot, se transformă miraculos ȋn trupul și sȃngele lui Isus (deși nu-și schimbă aspectul fizic), fenomen numit trassubstanţiere.

Se dezvoltă treptat o “teologie sacramentală” ȋn creștinism, ȋncepȃnd cu Tertulian (cc.160 – cc.225 AD), primul care introduce ȋn teologia creștină termenul latin sacramentum și ȋl asociază cu grecescul musteriom (mister sacru), deși termenul nu este niciodată folosit in Noul Testament cu privire la botez sau Cina Domnului. Discipolul lui Tertulian, Ciprian, duce ștacheta un pas mai departe declarȃnd că nu pot exista sacramente ȋn afara bisericii, deci nu există salvare ȋn afara bisericii. El este cel care face o legătură directă ȋntre participarea la aceste sacramente și mȃntuire și aplică pasajele Vechiului Testament cu privire la preoţie ȋn dreptul activităţii episcopilor, contribuind astfel la dezvoltarea conceptului de sacerdotism creștin (idea că episcopul/preotul/popa au funcţia de mijlocitor ȋntre om și Dumnezeu). Pȃnă ȋn secolul al 16-lea, treptat, sunt desemnate un număr de 7 sacramente: botezul, ȋmpărtășania, confirmarea (sau mirungerea), hirotonirea, penitenţa (mărturisirea păcatelor catre preot), căsătoria (ca instituţie a bisericii prin care se realizează unirea miraculoasă a două persoane care devin “una”), și ungerea cu untdelemn (ȋn pragul morţii, tot pentru iertarea păcatelor).

Cele 7 sacramente sunt acceptate/practicate ȋn bisericile istorice catolice si ortodocse. Deși Luther a criticat pe larg practica “papiștilor” ȋn lucrarea sa Robia Babiloniană a Bisericii (1520), el a acceptat validitatea botezului și euharistiei (Cina Domnului) ca sacramente, adică mijloace ale Harului divin. Cu privire la Cina Domnului, Luther a respins transsubstanţierea și a venit cu un nou concept numit uniune sacramentală.  Astfel, Luther respinge idea că pȃinea și vinul se transformă realmente ȋn trupul și sȃngele lui Isus, criticȃnd “trivialităţile metafizice” Aristoteliene pe care catolicii, via Toma d’Aquino, le-au adoptat, şi spune că Isus se alătură vinului și pȃinii, mai exact Isus cuprinde aceste simboluri, aflȃndu-se deasupra, inlăuntrul și dedesubtul lor. Acelaș drac, pȃnă la urmă! Este ridicol din partea lui Luther să condamne tirania papistă și subjugarea maselor de credincioși, cȃnd de fapt “reforma” lui nu face decȃt să schimbe culoarea lor. O altă culoare este consubstanţierea, concept care apare in mișcarea Lolarzilor, urmaşi ai lui John Wycliffe. Practic, este asemănătoare cu transsubstanţierea, doar că ȋn Euharist se ȋmpletesc ȋn mod tainic atȃt elementele fizice ale pȃinii și vinului cȃt și trupul și sȃngele lui Isus. Să-i punem o pălărie roșie acestui drac, aflat undeva ȋntre transsubstanţiere și uniunea sacramentală la o distanţă nesemnificativă, aș spune. Alţi protestanţi, cum ar fi anabaptiștii, baptiștii, sau metodiștii, resping aceste concepte și consideră că botezul sau cina sunt doar simboluri.

Vreau să revin la conflictul recent din BAZS ȋn lumina unor conexiuni pe care trebuie să le facem cu privire la sacramente. Teoretic, adventiștii susţin că resping teologia sacramentală și consideră botezul și Cina Domnului (pe care o numim “sfȃnta cină”!) ca niște simboluri ale unor experienţe spirituale ale credinciosului. Dacă ar fi așa, ar fi bine. Dar să nu uităm că nu prea departe ȋn trecut “sfȃnta cină” conţinea elemente “sfinte”, adică după ce pȃinea și vinul erau consacrate prin rugăciune, ele deveneau substanţe sfinte. Ele fie erau consumate de către membri (am practicat multă vreme excluderea de la cină a ne-membrilor), fie erau arse sau aruncate dacă rămȃneau porţii nefolosite. De unde această noţiune a elementelor “sfinte”? Să mai amintesc de ipocrizia “mărturisirii” și “iertarea” oferite/obţinute ȋnainte de “actul umilinţei”? Cam cȃt durează ele? Pȃnă plecăm de la biserică, nu? Dar ceea ce consider grav este că sistemul nostru de organizare ierarhică este o permanentă oportunitate a vȃnării unei poziţii “mai sus” pe treptele piramidei. Indiferent unde te afli ȋn această structură, tendinţa este să fii ȋn controlul celor “de jos”, asumȃndu-ţi o autoritate iluzorie dacă ţii cont de ȋnvăţătura lui Isus: “voi sunteţi toţi fraţi”. Da, ne numim noi “fraţi” cȃnd ne adresăm unul altuia, dar suntem dispuşi să călcăm pe oameni pentru a ne revendica autoritatea (pozȃnd că apărăm autoritatea Bibliei sau a lui Dumnezeu) şi a avansa pe scara ierarhică la poziţii cȃt mai înalte.

Dacă biserica ar fi vrut să scape de domnul IC, putea s-o facă de mult dacă i-ar fi păsat că domnul IC practică o teologie sacramentală. Dar biserica este mai îngrijorată de efectele secularismului şi postmodernismului, observabile chiar în rȃndurile bisericii, şi preferă să-l tolereze pentru că domnul IC, mai mult şi mai vehement decȃt alţii, luptă pentru menţinerea vechilor standarde. Este evident că una din metodele de a ţine credincioşii aproape de biserică este prin manipulare psihologică, prin inducerea fricii şi a sentimentelor de vinovăţie. La urma urmei, cu toate neajunsurile, alianţa între stat şi religie a ţinut lumea sub control într-o anumită măsură. În faţa valului ameninţător al postmodernismului (situaţia actuală de haos din Statele Unite o dovedeşte cu prisosinţă), reacţia aproape reflexă a politicienilor şi prelaţilor bisericii este o reîntoarcere la ultra-ortodoxie. Nu degeaba apar politicienii în public însoţiţi de către popi (în Romȃnia sau Rusia) sau preoţi şi pastori (în West). Ceea ce nu ştiu sau nu înţeleg aceşti lideri este că întoarcerea la “cărările vechi” este un drum înfundat. Iar în West, însăşi post-modernismul, numit de unii post-protestantism,  se dovedeşte a fi un drum înfundat. Astăzi chiar liberalii americani se exprimă împotriva haosului produs de extrema lor stȃngă şi caută s-o controleze, dacă se mai poate.

Hotărȃrea Comitetului Uniunii, de a anula retrogadarea domnului IC şi de întoarcere a cazului spre forumul inferior al Conferinţei Transilvania de Sud pentru o mai bună examinare, este bine formulată din punct de vedere strategic şi politic (de altfel, am prevăzut-o, spre surprinderea unui prieten pe FB). Pe de o parte, Uniunea s-a scuturat de responsabilitatea de a decide o chestiune fierbinte a bisericii. Pe de altă parte, a evitat scindarea bisericii, care avea potenţialul pierderii semnificative de fonduri. Comunicatul afişat pe pagina oficială a bisericii este un “armistiţiu” în această luptă pentru putere. El poate evolua în două direcţii. Se poate prelungi la nesfȃrşit, lăsȃnd timpul să atenueze memoria credincioşilor şi să aducă domnului IC pensionarea. Sau poate fi folosit pentru un timp relativ scurt de rezolvare a “defectelor de procedură” (citeşte, de ascuţire a săbiilor) în vederea unui atac decisiv. Indiferent cum vor evolua lucrurile, biserica şi statul nu au o rezolvare la problemele actuale ale societăţii. Ierarhia violentă, cu săbii şi sacramente, este “de drept diabolic” şi nu va duce decȃt la subjugarea omului.

Ȋn contextul crizei actuale prin care trece Adventismul “de Romȃnia”, este aproape imposibil să rămȃi nepăsător și rece. Majoritatea fraţilor mei de credinţă s-au poziţionat deja ȋn tabere beligerante. Atȃt de injectaţi le sunt ochii, mai ales cei ai minţii, ȋncȃt nu-și dau seama că sunt incapabili să aibă o viziune clară a motivelor pentru care această criză devine tot mai insuportabilă! Dar pentru atitudinea lor, și pentru orbirea lor, responsabili sunt ȋn primul rȃnd cărturarii și administratorii bisericii. Acestora li se aplică mustrarea lui Isus din Evanghelia după Matei 23:15: “Vai de voi, cărturari și farisei făţarnici! Pentru că voi ȋnconjuraţi marea și pămȃntul ca să faceţi un tovarăș de credinţă; și, după ce a ajuns tovarăș de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decȃt sunteţi voi ȋnșivă”.

Cum este posibil așa ceva? De ce devin credincioșii ”fii ai gheenei” sub ȋndrumarea cărturarilor, o realitate evidenţiată ȋn mod express de acest conflict? Ce este fundamental greșit cu religia, inclusiv cu religia noastră? Sigur, făţarnicia este rea, dar este doar atȃt? Despre făţărnicie vorbește Isus? Vă propun că problema care ne confruntă este mult mai gravă. Ȋn acest conflict nu este vorba de orgolii sau invidii mărunte, de cartier. Aici este vorba despre o luptă crȃncenă pentru putere ȋn cadrul unui sistem piramidal conceput cu mii de ani ȋnainte de Moise, pe care biserica și statul le-au moștenit din cele mai vechi timpuri. Mă refer la sistemul ierarhic bazat pe puterea violentă inventat de tiranii lumii, regi și preoţi lucrȃnd ȋn tandem. Ȋn cazul de faţă avem de-a face, pe de o parte, cu o luptă ȋntre ierarhi (domnul IC și Conferinţa), iar pe de altă parte, o luptă ȋntre “suporteri”, care se ȋmpart ȋn fundamentaliști și fanatici.

Unul din multele aspecte ridicole ale acestui conflict este că toţi, indiferent de tabăra din care fac parte, “ȋnţeleg” credinţa la fel. (Folosesc cuvăntul “toţi” cu scop retoric, nu ca un absolut.) Toţi citesc și ȋnţeleg Biblia ȋn mod literalist. Toţi cred că Dumnezeu a creat lumea ȋn șase zile de 24 de ore. Toţi cred că Adam a fost făcut din ţărȃnă amestecată cu saliva lui Dumnezeu și Eva a fost făcută din coapsa lui Adam. Toţi cred, pe baza genealogiilor, că pămȃntul are aproximativ 6000 de ani. Toţi cred că Potopul a fost o pedeapsă a lui Dumnezeu ȋmpotriva propriei creaţii. Toţi cred că Noe a fost un om desăvȃrșit. Toţi cred că speciile animalelor terestre au intrat de bunăvoie ȋn corabie, pereche după pereche. Toţi cred că apa s-a ridicat deasupra tuturor munţilor lumii. Să continui lista? N-o voi face, pentru că ar lua prea mult spaţiu. Vă sugerez ȋnsă că ȋnţelegerea anapoda a textelor Scripturii face și ea parte din acest sistem corupt.

Am folosit ȋn mod intenţionat termenul “ierarhi”, nu că eu aș recunoaște vreun alt “ierarh” ȋn afara Cuvȃntului ȋntrupat, ci pentru a vă atrage atenţia că domnul IC folosește acest termen cu cea mai mare seriozitate atunci cȃnd se referă la cei din administraţia Conferinţei Transilvania de Sud, instituţia din partea căreia primește un salariu. Domnul IC ȋși respectă ierarhii și respectă cu sfinţenie sistemul din care face parte. De aceea a ameninţat că va cere dreptate Cezarului, pentru că Cezarul face parte din acelaș sistem, bazat pe aceeași ideologie. Desigur, la fel a procedat și Pavel, ca un zelot arhiereu ce era și promotor al aceluiași mod de a gȃndi. De aceea domnul IC a demonstrat o loialitate exemplară cu ocazia serviciului funerar al regelui Mihai al Romȃniei, parte din acelaș sistem ierarhic pe care domnul IC l-a ȋmbrăţișat, ȋncadrȃndu-se ȋn el cu toată sinceritatea. De aceea domnul IC consideră că, ȋn calitate de “preot”, dȃnsul este un mijlocitor ȋntre oameni și Dumnezeu ȋn ce privește mȃntuirea, pentru că preoţii au fost dintotdeauna cei care au administrat graţia divină, cei de care a “depins” mȃntuirea oamenilor. Domnul IC consideră că Cina Domnului este un sacrament ȋn sensul cel mai profund, un ritual (l-aș numi “mistic”) de ȋmpărtășire a harului divin esenţial pentru mȃntuire. De aceea nu a dormit o noapte ȋntreagă, gȃndidu-se cum ar putea interpreta legea Cezarului spre beneficiul turmei pe care o păstorește, o tunde, și o mulge. Servirea Cinei Domnului a fost, vezi bine, o chestiune ce viza mȃntuirea oamenilor, o răspundere pe care domnul IC și-a asumat-o cu toată seriozitatea. Iar ciucurul de la haine nu este un “moft”, ci semn al respectului, ca preot, fata de lege.

Măsura disciplinară care s-a luat ȋmpotriva sa, dincolo de aspectul minor al reducerii salariului conform grilei salariaţilor, a adus domnului IC o ofensă de neiertat, ȋn concepţia dȃnsului, pentru că ȋn timp ce domnul IC respectă autoritatea ierarhilor săi ȋn sfera responsabilităţilor dȃnșilor, ȋn acelaș timp dȃnsul are propria sa autoritate ȋn etajul piramidei care i s-a ȋncredinţat, autoritate pe care nimeni nu are dreptul să o revoce. Această autoritate nu este o “atribuţiune de serviciu”, ci este autoritatea obţinută prin “hirotonire”, poate cel mai important sacrament din cȃte există ȋn cadrul acestui sistem corupt. Asemenea crezului catolic că odată hirotonit preotul nu mai poate pierde acest statut, indiferent de pacatele pe care le-ar mai face ȋn viitor, a fi “retrogradat” pentru 60 de zile, adică “răspopit” sau “dehirotonit”, a constituit un atac ȋmpotriva unei autorităţi pe care, ȋn modul de a gȃndi al domnului IC, ierarhii săi nu aveau drept s-o administreze. Ar fi putut să-i interzică activitatea, complet, o disciplinare pentru 60 de zile ca un concediu fără plată, dar nu “retrogradarea”!

Acuzaţiile aduse prin ”scrisoarea intelectualilor” a demonstrat că aceștia gȃndesc, de fapt, aidoma domnului IC. Criticȃnd “independenţa” ȋn gȃndirea sau faptele domnului IC, dȃnșii au confirmat ȋn mod involuntar că acest sistem autoritar al puterii violente este menit să limiteze sau chiar să anuleze liberatea individului, fie că ești vulg sau ierarh. E drept, ai o anumită autoritate ȋn sfera ta, dar independenţa este ȋn mod aprioric “anatema”! Iar ȋn ce privește “obsesia sa cu Ierusalimul”, intelectualii nu ȋnţeleg că această viziune adoptată de domnul IC este perfect integrată ȋn modelul ideologic al ierarhiei autoritare. Credeţi că degeaba au fost interzise “jertfele pe ȋnălţimi” și singura formă de ȋnchinare autorizată era cea de la Ierusalim? Templul a fost declarat singurul “loc sfȃnt”, expresia maximă a autorităţii eclesiastice exercitată de preoţi. Dar această autoritate a fost respinsă de Isus. Ruperea catapetesmei templului descrisă de textul privind crucificarea lui Isus reprezintă anularea oricărei autorităţi preoţești de drept levitic.

Pentru a ȋnţelege mai bine de ce Isus a respins acest sistem ierarhic bazat pe violenţă practicat atȃt de către guvernele lumii cȃt și de biserică, trebuie să parcurgem acea “lecţie de istorie pe care nu vrem s-o știm”, cum bine grăia un prieten. Şi de ce nu vrem s-o știm? Nu vrem s-o știm pentru că nu vrem să schimbăm nimic din ceea ce am moștenit, din ceea ce “știm”. Este un deranj prea mare să ne examinăm convingerile. Pacea sufletească e mai importantă decȃt adevărul, nu-i așa? Dar oamenii, toţi (ȋn sens absolut), au fost creaţi liberi și cu potenţialul de a deosebi binele de rău. Subjugarea lor s-a produs sub efectul săbiei și al fricii de zei, un tandem diabolic care s-a perpetuat pȃnă ȋn zilele noastre. Pe de altă parte, eliberarea, ne spune Isus, vine prin cunoașterea adevărului. Ȋntrebarea este: vrei cu adevărat să fii liber? Sau te-ai obișnuit să fii subjugat?

Zeii au fost inventaţi de către cei setoși de putere. De ce să muncești din greu pentru satisfacerea nevoilor dacă poţi, cu sabia și prin voinţa zeilor, să trăiești o viaţă privilegiată fără să muncești? Din cele mai vechi timpuri, consemnate ȋn texte cuneiforme sau hieroglifice, observăm că cel mai adesea zeii au fost asociaţi cu astrele cerești. Motivele sunt simple. Dacă zeii sunt ȋn afara capacităţii tale de cunoaștere, prea departe pentru a fi examinaţi sau consultaţi de către omul de rȃnd, pe scara ierarhică imediat sub acești zei intangibili s-au plasat regii/preoţi, căci ei au pretins că au acces la sfatul zeilor. Şi ca dovadă că preoţii au acces la zei, și prin urmare posedă “drept divin” de guvernare și de reglementare a societăţii, precum și de mijlocire ȋntre oameni și zei, regii/preoţii au demonstrat că posedă cunoașterea măsurării timpului, un atribut divin al zeilor/astrelor care, “mișcȃndu-se” pe bolta cerului, reglementau “vremurile, zilele, și anii”. Calendarele, prezente deja ȋn cele mai vechi texte cunoscute, au avut ȋn mod principal un rol cultic, pe lȃngă cel economic sau politic, și doar regii/preoţii aveau dreptul să le conceapă/administreze.

Se nasc astfel la cheremul regilor/preoţilor primele tipuri de sacramente, și anume, desemnarea anumitor zile ca fiind “nefaste” sau “nefavorabile” pentru activitătile obișnuite deoarece erau dedicate zeilor, deci erau “sfinte”. Fie că zeii se odihneau și trebuia să fie liniște ȋn casa regală sau ȋn cetate, fie că erau nervoși și trebuia să te ascunzi de mȃnia lor sau trebuia să te ȋnchini și să aduci jertfe de mȃncare, băutură, iar mai tȃrziu chiar jertfe umane, sacralitatea zilelor sfinte ordonate de preoţi nu se putea contesta, iar sabia era oricȃnd pregătită să asigure ȋmplinirea voinţei “celor de sus”. Se construiesc temple somptuoase pentru zei, se concep noi ritualuri/sacramente, se dedică tot mai multe jertfe ȋn favoarea lor, pentru că respectarea voinţei zeilor (de fapt, a șamanilor) “garanta” buna desfășurare a vieţii oamenilor de rȃnd. Din interese legate de supravieţuire, izvorȃte din frică, apare servitutea voluntară, cedarea de bună voie a libertăţii personale, ceea ce demonstrează că subjugarea și-a atins scopul. De aici și pȃnă la “Frica de Dumnezeu este ȋnceputul ȋnţelepciunii” nu mai erau mulţi pași de făcut.

Unul din cei mai proeminenţi zei ai antichităţii, ȋn special ȋn Mesopotamia și Levant, era zeul lunii. Luna, promovată ca manifestare fizică a zeului, a avut un rol principal ȋn cunoașterea vremurilor prin ciclul recunoscut cu ușurinţă de aproximativ 29.5 zile. Zilele de Lună Nouă și Lună Plină erau zile sacre ȋnsoţite de ritualuri și ȋnchinare. Un alt element cosmic important ȋn calcularea timpului și calendarelor a fost Cloșca cu Pui, sau Gainușa, sau Pleiadele. Conform studiului făcut de Lorenzo Verderame, Pleiadele erau printre cele mai importante stele divinizate de către Sumerieni și reprezentate de semnul 7 (datorită faptului că ochiul liber distinge acest număr, deși ȋn realitate acest roi stelar cuprinde mult mai multe stele dacă este privit prin binoclu sau telescop). Pleiadele joacă un rol deosebit de important ȋn alcătuirea calendarului Mesopotamian, deoarece prima lor apariţie pe cer, spre dimineaţă ȋnainte de răsărit (după o perioadă de absenţă), semnala ȋnceputul sezonului secerișului. Asocierea pozitiei Lunii ȋn relaţie cu Pleiadele a jucat de asemenea un rol important ȋn procedeul de intercalare a unei luni adiţionale (a 13-a) pentru alinierea calendarului lunar de 354 de zile cu ciclul anual de aproximativ 365 de zile. Numeroasele menţiuni ȋn Vechiul Testament (vreo 27) ale Lunii Noi ȋn relaţie directă cu Sabatul, precum și menţionarea Găinușei (Pleiadele) ȋn Amos și Iov sunt dovezi secundare ale popularităţii cultului astrelor/zeilor ȋn cultura Mesopotamiană. De aceea, ȋn Enuma elish, zilele sacerdotale menţionate sunt ziua 1-a (Luna Nouă), ziua a 7-a, și ziua a 15-a (Luna Plină). Sunt foarte multe lucruri de spus la acest subiect pe care ȋl voi aborda cȃt de curȃnd. Ceea ce trebuie să reţinem este că ȋnaintașii poporului evreu, adică Abraam, Terah, etc. au asimilat cultura Mesopotamiană cu zeii și calendarul aferent.

N-aș vrea să lungesc prea mult acest articol, așadar vă propun să continuăm ȋntr-un articol următor, făcȃnd un salt gigantic ȋn timp, ȋn secolul 1 AD, pentru a observa ȋn ce măsura Isus are sau nu are de-a face cu ceea ce numim Creștinism și Sacramente creștine. Ce a instituit sau nu a instituit Isus? Şi, mai ales, ce facem cu sacramentele dacă ele sunt (și eu sunt sigur că sunt) invenţii ale aceluiași sistem ierarhic violent născut din lăcomia preoţilor și tiranilor lumii?

(va urma)

Titlul pe care l-am ales pentru acest articol nu este unul “haios”, adică nu-mi propun să scriu un pamflet incendiar la adresa unora care gȃndesc cu picioarele sau iau decizii cu rȃnza, deşi în viitor este posibil să abordez şi aşa ceva. Ideile pe care le prezint mai jos (un fel de continuare la articolul precedent) au fost generate de lectura unui articol recent din revista The Scientist (https://www.the-scientist.com/news-opinion/single-celled-organism-appears-to-make-decisions-66818 ) care a preluat un articol publicat pe 5 Decembrie 2019 în revista Current Biology de către autorii experimentului (https://doi.org/10.1016/j.cub.2019.10.059) . Acest experiment, care a reprodus experimentul mai vechi de un secol al lui Herber Spencer Jennings (https://www.physiology.org/doi/abs/10.1152/ajplegacy.1902.8.1.23), confirmă că Jennings a avut dreptate cȃnd a demonstrat că Stentor roeselii, un organism unicelular eukariotic, parazit care trăieşte în mediu acvatic, este capabil de a-şi modifica genomul şi metabolismul pentru a evita situaţiile de stres din mediu. Cu alte cuvinte, organismul – o singură celulă, da? – este capabil să evalueze în ce constă stresul provenit din mediu şi apoi să aleagă dintr-un număr de posibile reacţii, într-o anume ordine, pe aceea care este efectivă în evitarea acelui stresor. Vorbim aici despre auto-determinare, de modificarea intenţionată a comportamentului de către un organism care nu posedă nici măcar un neuron! Cum este posibil aşa ceva?

Experimentul şi articolul lui Jennings au provocat timp de decenii discuţii aprinse printre biologi şi concluzia lui Jennings a fost respinsă ca incredibilă de către noua şcoală a neo-darwinismului, care se afla încă în formare în primele decenii ale secolului XX. Ideea neo-darwinismului, pe care am mai amintit-o şi în alte articole, era că organismele sunt cumva prada unor procese strict deterministice, fizico-chimice, soarta lor fiind stabilită de mutaţii, variaţii şi selecţie naturală. Posibilitatea unei auto-determinări a organismului era pur şi simplu anatema. Paradigma reducţionistă a biologiei moleculare se dezvolta rapid şi nu era permisă nici o deviere, nici o aluzie la vitalismul secolului XIX, acum apus. Jennings a fost înţeles gresit pentru că a respins acest reducţionism. El a subliniat complexitatea vieţii ireductibilă la simple legi fizico-chimice şi importanţa structurii informaţionale a secvenţelor genomice observabilă în interacţiunea organismelor cu mediul, ceea ce spre sfȃrşitul secolului XX avea să devină ramura biologiei holistice, sau biologia sistemelor. Experimentul lui Jennings, care a demonstrat capacitatea de învăţare si auto-determinare a parazitului, a fost respins şi datorită unui experiment efectuat în 1967 de către J.H Reynierse şi G.L Walsh care au pretins că nu au putut reproduce experimentul lui Jennings, ceea ce în opinia acestor biologi însemna că Jennings a fost în eroare. Ceea ce nu s-a menţionat însă timp de decenii este că Reynierse & Walsh nu au folosit acelaş organism ca Jennings. În loc de Stentor roeselii, pe care ei nu l-au putut obţine şi studia, ei au folosit un organism asemănător (dar nu identic!) un Stentor coeruleus (vezi https://link.springer.com/article/10.1007/BF03393700).

Experimentul publicat săptămȃna trecută nu doar că a repus în drepturi cercetarea şi concluziile unui biolog de acum un secol şi ceva în urmă, respinse de comunitatea stiinţifică tributară paradigmei reducţioniste a neo-darwinismului, dar a redeschis o discuţie care este de regulă evitată, dacă nu interzisă, şi anume: ce este viaţa? Cum explicăm complexitatea uluitoare a unor organisme “primitive” prezente în biosferă de sute de milioane de ani care nu prezintă nici o urmă de “evoluţie”, devreme ce însăşi apariţia pe scara timpului adȃnc a organismelor unicelulare eukariotice este un eveniment brusc, instant? Cum explicăm capacitatea lor cognitivă de învăţare (vezi si https://www.cell.com/current-biology/pdf/S0960-9822(18)31210-7.pdf) şi auto-organizare în procesul de înmulţire şi de dezvoltare embrionară prin care organismele, începȃnd cu cele unicelulare, rezolvă probleme de inginerie genetică în dezvoltarea şi determinarea formei şi mărimii sub-organelor celulare (cum sunt ribozomii, aparatul Golgi, mitocondria, etc., etc.) cȃt şi a interacţiunii dintre ele? Cum explicăm continua interacţiune între organism şi mediu care influenţează morfologia şi fenotipul organismelor, devreme ce acum, în perioada post-genomică, a devenit clar că informaţia prezentă în ADN, ARN, proteine, etc. nu este suficientă, singulară sau definitorie în acest sens?

Sugestia mea este că noi, oameni cu neuroni, ar trebui sa-i folosim şi să fim mai modeşti în a face afirmaţii despre viaţă şi procesele ei pe baza unor prezumţii sau paradigme dogmatice. Modestia ne-ar prinde bine în a ne recunoaşte limitele şi ignoranţa şi ne-ar putea ajuta să studiem viaţa în complexitatea ei fără prejudecăţi reducţioniste. Asta ca să nu ne pomenim într-o zi că o amibă fără niciun neuron a “gȃndit” mai corect decȃt noi!

Dogma neo-darwiniană în ce priveşte adaptarea organismelor şi supravieţuirea speciei a fost din nou (pentru a câta oară?) ridiculizată de biologia experimentală, acea ramură a ştiinţei urâtă de ideologii activişti ai neo-darwinismului. Când spun “ridiculizată” mă refer la interpretarea mea a unei realităţi de bun simţ, observabilă, dar nerecunoscută oficial din motive lesne de înţeles.

Acum două-trei zile, pe 7 noiembrie, revista Science a publicat un articol care mi-a atras atenţia: “Adaptive mutability of colorectal cancers in response to targeted therapies” , termenii cheie fiind “adaptive mutability …. in response to…” (mutaţii adaptative … ca răspuns la…).

Mai întâi, mutaţiile adaptative “ca răspuns la” nu au fost acceptate pentru multă vreme de neo-darwinism, în ciuda evidenţelor de laborator observate încă de prin anii 1940s, evidenţe care au fost mistificate prin interpretări pur teoretice bazate pe dogma “noii sinteze”, cum se poate observa din articolul publicat în 1943 de S. E. Luria şi M. Delbrück „Mutations of Bacteria From Virus Sensitivity to Virus Resistance”. Neo-darwinismul, care a fost fondat pe ideea mutaţiilor aleatorii în ADN ca sursă a oricăror variaţii în genom, inclusiv şi mai ales a celor pozitive care ar explica diversitatea formelor de viaţă, a susţinut că adaptarea organismelor la schimbările de mediu se datorează faptului că, antecedent schimbărilor de mediu, anumite organisme (nişte mutanţi) deja posedau noi caracteristici datorită unor mutaţii aleatorii care s-au dovedit a fi benefice în condiţiile noi intervenite prin schimbările de mediu. Acest postulat nu a fost niciodată validat de biologia experimentală!

Articolul publicat săptămâna aceasta în Science confirmă ceea ce am repetat adesea, şi anume că adaptarea la schimbările de mediu este un răspuns, o reacţie a organismului la stresul provocat de noile condiţii de mediu. Şi fie că vorbim de organisme unicelulare ca bacteria, sau eukariotice cum este cazul în acest experiment efectuat pe celule canceroase (care şi ele doresc să supravieţuiască, nu?), această excepţională capacitate a organismelor de a se adapta la noi condiţii de stres face apel, dacă este necesar, la modificări în genom prin mutaţii intenţionate, adaptative, non-aleatorii. Să amintim câteva lucruri în legătură cu recentul experiment raportat în Science.

Deoarece este un articol accesibil doar pe bază de abonament, cititorul ocazional poate afla din Rezumatul articolului că cercetătorii au pornit de la realitatea că rezistenţa dobândită de celulele de cancer la drogurile aplicate este un factor care limitează succesul acestor terapii. Se menţionează apoi faptul că opinia predominantă (neo-darwiniană) este aceea că rezistenţa acestor celule este un “fait accompli”, adică o realitate deja existentă: înainte de a se iniţia tratamentul, cancerul deja conţine celule mutante rezistente la drog. (Desigur că în articol, înainte de a se prezenta experimentul efectuat în laborator, se plăteşte mai întâi tribut dogmei neo-darwiniene, afirmându-se că Luria şi Delbrück „au demonstrat” în 1943 că „rezistenţa bacteriilor la atacurile viruşilor se datorează mutaţiilor aleatorii care s-au produs spontan, în lipsa selecţiei”. Luria şi Delbrück nu au demonstrat nimic de fapt, se poate observa asta citind articolul la care am trimis, decât că au oferit o explicaţie pur teoretică, aşa cum este admis pe faţă în articolul lor din 1943, la rezistenţa bacteriilor la antibiotice în lumina dogmei noi a neo-darwinismului, o nebuloasă cu informaţii destul de sumare la acel moment).

După acest „act devoţional”, cercetătorii recunosc că deja se ştie că bacteriile, pentru a-şi mări şansa de a supravieţui în condiţiile de stres provocate de mediu (prezenţa antibioticelor, de ex.) îşi măresc viteza mutaţiilor în genom, care de regulă este destul de mică, aceste mutaţii fiind numite „mutaţii adaptative” pentru că sunt intenţionate, se urmăreşte un scop anume (vezi aici şi aici). Ele nu sunt simple mutaţii aleatorii deoarece mutaţiile aleatorii se produc într-un mediu relativ neutru, constant, şi se produc fără nici un scop, fără un discernământ dacă ele vor fi spre binele sau în defavoarea organismului. De altfel, este demonstrat că marea majoritate a mutaţiilor aleatorii sunt detrimentale organismului. Pornind de aici, cercetătorii au emis ipoteza că ar fi posibil ca şi în cazul celulelor canceroase să se producă acelaşi fenomen, astfel încât celulele canceroase efectuează modificări în genom cu scopul de a evita efectul distructiv al drogurilor folosite de terapii. Acesta a fost raţionamentul efectuării studiului. Ce s-a observat? Ce fel de modificări au loc în genom în urma stresului provocat de terapiile anti-cancerigene şi cum duc aceste modificări la o şansă sporită de supravieţuire a celulei canceroase?

Lăsând la o parte limbajul de specialitate al articolului, ce s-a observat este că celulele canceroase sunt capabile, ca urmare a stresului provocat de drogurile folosite în terapiile anti-cancer, să-şi modifice mecanismele de reparare şi multiplicare a ADN-ului cu scopul de a facilita creşterea ratei mutaţiilor adaptative şi astfel a-şi îmbunătăţi şansele de supravieţuire, la fel ca în cazul micro-organismelor. Mai mult, dacă terapia a fost de scurtă durată, celulele canceroase care au răspuns prin această rată crescută a mutaţiilor adaptative şi-au modificat din nou aceste mecanisme şi au revenit la starea iniţială, adică aceea de a fi sensibile la terapie. Spre deosebire, terapia de lungă durată a dus la celule care au obţinut rezistenţă permanentă la droguri şi au rămas insensibile la aplicări ulterioare a terapiei.

Reacţiile de adaptare şi dobândire a rezistenţei la droguri includ câteva aspecte importante:

• Terapia produce mai întâi scăderea ratei de creştere şi înmulţire a celulei de cancer
• Terapia duce apoi la inhibarea sistemelor de detectare şi corectare a greşelilor de copiere (care în condiţii normale asigură o eficienţă impresionantă a procesului de copiere a ADN-ului) prin o expresie redusă a genelor responsabile
• Terapia provoacă o schimbare în ce priveşte rolul enzimei polimerază care este implicată în reproducerea ADN-ului şi este de mai multe tipuri. Tipul de polimeraza care oferă fidelitate maximă în procesul de copiere este inhibată şi apoi înlocuită cu un tip de polimerază de joasă fidelitate care este activată, generând astfel acurateţe redusă, procesare lentă şi absenţa capacităţii de „proofreading”, de verificare a produsului copiat pentru a se detecta şi repara greşelile de copiere. Asta poate duce la împerechere defectuoasă a nucleotidelor şi ridicarea ratei mutaţiilor în genom.
• În mod remarcabil, odată ce celula de cancer dobândeşte rezistenţă permanentă la drogurile specifice terapiei, toate procesele generate cu acest scop amintite mai sus încetează şi celula revine la metabolismul iniţial pentru a se menţine stasis, echilibrul metabolic şi supravieţuirea celulei.

Articolul din Science oferă amănunte interesante pentru cei interesaţi. Echipa de cercetători a postulat că în timp ce organismele multicelulare nu posedă în general capacitatea caracteristică de mutagenesis indusă de stres a micro-organismelor monocelulare, celula de cancer care a pierdut capacitatea de echilibru metabolic prin afectarea negativă a ţesuturilor sale se comportă ca un organism monocelular, adică recurge la aceste procese ”ancestrale” care, iată, spun specialiştii, persistă şi la nivelul organismelor multicelulare, în acest studiu fiind vorba de celula canceroasă, care fie că este supusă unui stres oncogenic prin terapii medicamentoase, fie că este supusă unui stres de hipoxia, de sufocare, reacţionează printr-o suită de mecanisme menite să-i confereze rezistenţa şi supravieţuirea. În mod intenţionat!

În ultimele două săptămâni, cercurile “reactionare” ale bisericii au comentat pe larg acţiunile ultimei Şedinţe Anuale a Comitetului Executiv al Conferinţei Generale. M-am abţinut până acum să scriu un articol în limba română pe această temă deoarece aflasem deja că urma să fim vizitaţi curând de către ilustrul Clifford Goldstein la biserica din care fac parte, Atlanta North Church, şi cum creaţiunea era un element comun în ambele evenimente mi-am propus să aştept. Pe de altă parte, nu am observat ca cineva să fi adus la cunoştinţa membrilor din România rezultatele Şedintei Anuale. Poate nu sunt bine informat şi acest lucru a fost deja făcut de către alţi autori, sau poate se întâmplă ca de obicei, când informarea membrilor bisericii nu este o prioritate pentru liderii bisericii din Romania. Indiferent de situaţie, fie-mi permis să adaug măcar câte ceva la acest subiect.

Mai întâi, cu doar câteva zile înainte de aceasta Şedinţă Anuală, Preşedintele CG a anunţat că au fost desfiinţate cele cinci comisii de supraveghere a subordonării membrilor şi instituţiilor bisericii faţă de politicile votate de Administraţia bisericii sau Adunarea Generală, asta după ce timp de doi-trei ani s-au chinuit să le formeze, voteze, implemeteze, etc. Cu alte cuvinte, Preşedintele nu a fost mulţumit că timp de un an de la votarea înfiinţării lor anul trecut, nu s-a întâmplat nimic, nu a fost nici o activitate şi nici un rezultat, aşa cum probabil ar fi dorit Preşedintele. Ca atare, atribuţiunile acelor comisii au fost preluate direct de către Administraţie, adică de Preşedinte şi imediata suită de subordonaţi din Comitetul Administrativ.

Apoi, la Şedinţa din acest an s-a votat un document propus de Administraţie prin care patru Uniuni din Europa (Danemarca, Norvegia, Suedia şi Germania de Nord) au primit un vot de “Avertizare” pentru acţiuni de insubordonare cu privire la politica de hirotonire a femeilor în funcţia de pastor, document votat cu 164 “da” şi 124 “nu”, adica 58% vs. 42%, o majoritate destul de slabă, formată ca de obicei prin voturile celor din Africa, America de Sud şi Asia. Documentul a propus ca alte doua Uniuni din Diviziunea Nord-Americană (Columbia şi Pacific, ambele pe costa de West), să primească un vor de “Cenzură” sau “Discreditare Publică” (nu găsesc un termen mai bun pentru “Reprimand”), care este treapta următoare mai gravă după cea de “Avertizare”. Totuşi, la sugestia făcută din rândul delegaţilor, s-a revenit şi a fost recomandat un vot de “Avertizare”, aşa cum primiseră Uniunile din Europa, vot care a fost aprobat cu 190 vs. 94 din voturi.

În timpul discuţiilor, Preşedintele Uniunii Norvegiene, Victor Marley, a întrebat pe Preşedintele Ted Wilson, printre altele, ‘cine urmează pe listă, cine în viitor se poate aştepta la “Avertizări”?’. La asta, Preşedintele Wilson a spus (citez): “There are a couple other areas that may come into play in the future in terms of institutions or organizations that are not promoting and living up to especially in the area of our biblical understanding of creation. The homosexuality situation is looming large, but we don’t have anything at this point where we would have to take action but we could at some point.” În traducerea mea, “Sunt câteva alte chestiuni care s-ar putea să fie luate în consideraţie în ce priveşte instituțiile sau organizaţiile care nu promovează sau nu sunt la înălţime în ce priveşte, în special, înţelegerea noastră a creaţiei biblice. Situaţia în ce priveşte homosexualitatea se agravează, dar pentru moment nu considerăm că avem suficiente motive să iniţiem o acţiune în această direcţie, dar este posibil că o vom face în viitor”.

Mi s-a părut curios (deh, nu prea) că nesupunerea în ce privește “înțelegerea noastră a creaţiei biblice” este mai gravă şi necesită o acţiune punitivă din partea Administraţiei, iar chestiunea homosexualităţii nu este deomcamdată atât de gravă, chit că avem chiar pastori homosexuali care sunt “căsătoriti” în secret! De fapt, Preşedintele ştie că în ce priveşte chestiunea homosexualităţii sunt legi civile care interzic discriminarea cetăţenilor pe motive de gender sau sex şi nu e atât de simplu să devii “nesupus” faţă de legile statului, mai ales când mai primeşti şi câte o subvenţie de la stat pentru unele programe, cum ar fi cele de educaţie. În plus, ”homosexualii” nu prezintă o ameninţare la structura ideologică de fond a bisericii, la conceptele teologice, la “stâlpii credinţei”, pe când o regândire a doctrinei creaţiei implică o serie de schimbări fundamentale ale teologiei noastre, ceea ce este inadmisibil din punctul de vedere al “oficialilor” bisericii. Şi asta mă duce acum la vizita pe care ne-a făcut-o ieri Clifford Goldstein, angajat al Conferinţei Generale, care din 1999 până astăzi este editorul principal al studiilor biblice trimestriale.

Seminarul prezentat după pauza de prânz s-a intitulat “Credinţa şi Ştiinţa”, un subiect favorit al lui Cliff. Pentru mine seminarul nu a adus nimic nou deoarece tot ce s-a prezentat a fost o recapitulare pe scurt şi pe sărite a unor idei prezentate de Cliff în cartea sa publicată în 2017, “Botezând Diavolul” (“Baptizing the Devil”) pe care am citit-o acum doi ani. Speranţa mea a fost că la sfârşitul prezentării Cliff va oferi posibilitatea unui dialog cu sala prin întrebări şi răspunsuri. Pe măsură ce timpul alocat programului se apropia de sfârşit, mi-am cam pierdut speranţa că voi avea ocazia să pun vreo intrebare. Totuşi, în ultimele două-trei minute, Cliff a oferit această posibilitate, cu reticenţă, aş spune, şi cu speranţa că nu vor fi întrebări, dar am fost decis să nu pierd ocazia.

Prima întrebare a fost adresată de o doamnă din primul rând şi deoarece a vorbit foarte încet, eu nu am auzit întrebarea, fiind aşezat în penultimul rând al sălii. Răspunsul lui Cliff a fost imprecis, ceea ce nu m-a ajutat să înţeleg ce anume întrebase doamna respectivă. Cliff a răspuns folosind un exemplu, acela al fostului teolog adventist Desmond Ford, care după o viaţă în care a acordat o atenţie deosebită rolului Evangheliei (lucru pe care Cliff l-a apreciat), Ford a ajuns în cele din urmă să vină cu o interpretare stranie în ce priveşte Adam şi Eva, adică perechea despre care vorbeşte Geneza în capitolele 1-3 nu este aceeaşi cu perechea despre care se vorbeşte apoi în capitolul 4, între ele fiind un interval de timp de aproximativ 100000 de ani. Nu ştiam prea multe despre asta şi rămâne să mă documentez în viitor.

Cum între timp un diacon de sală a pregătit un microfon, i-am făcut semn că aş avea ceva de spus şi mi-a dat microfonul. Când Cliff a întrebat dacă mai sunt şi alte întrebări, am ridicat mâna şi Cliff mi-a dat cuvântul. Am spus următoarele (citez din memorie):

“Dr. Goldstein, vă mulţumesc pentru că îmi oferiţi ocazia să iau cuvântul şi sper să nu vă pară rău mai târziu. Mă numesc Adrian şi sunt membru al bisericii locale. M-am născut şi am crescut în Romania. Am fost educat în şcoala de stat sub regimul socialist. Am fost adesea ridiculizat de profesori, care adesea erau şi membri de partid, pentru credinţa mea şi pentru faptul că nu am mers sâmbăta la şcoală. Am fost confruntat încă de la o vârsta fragedă cu opoziţia între creaţie şi evoluţie şi am învăţat să lupt împotriva curentului. Încă de la 13-14 ani m-am hotărât să studiez cât mai temeinic tot ce îmi era la îndemână, atât lucrări ale apologeţilor creaţiei, cât şi (mai ales) argumentele formulate în diferite lucrări de popularizare a evoluţiei. Am continuat să fac asta până în ziua de astăzi și sunt în continuare un susţinător al creaţiei, însâ nu în modul în care dvs. și biserica înţelegeţi. În opinia mea, în cartea pe care aţi publicat-o acum doi ani aţi creat o falsă dilemă. Mai întâi, aţi considerat evoluţia ca fiind ştiinţă, şi pentru a discredita evoluţia a fost nevoie să discreditaţi întreaga ştiinţă prin speculaţii filozofice, trasformând ştiinţa în scientism. După care, aţi pus cititorul/credinciosul în faţa unei alegeri între două (doar două) posibilitaţi: fie alege evoluţia darwiniană, fie alege creaţia Genezei în sensul cel mai literalist posibil. Aceasta este, în opinia mea, o falsă dilemă, deoarece ştiţi foarte bine că există mai multe interpretări ale creaţiunii din Geneza. Spuneţi-mi, sunteţi de acord că textele Bibliei sunt interpretabile? („Da”, a răspuns Cliff). Bun, am continuat eu, pentru că Preşedintele bisericii în Şedinţa Anuală s-a referit la „înţelegerea noastră a creaţiunii biblice”, ceea ce implică faptul că sunt mai multe înţelegeri, mai multe interpretări. Dacă Preşedintele, sau chiar majoritatea membrilor, au ales această opţiune, de ce sunt obligat să subscriu la această interpretare? Interpretarea literalistă nu doar că este o eroare din punct de vedere ştiinţific, dar este o interpretare eronată chiar din punct de vedere al exegezei biblice (tsz, tsz, tsz, clătinau oamenii dezaprobator din cap, ca si Cliff de altfel). Sunt dispus, ba chiar dornic, să avem o dezbatere deschisă pe acestă temă, deoarece un studiu recent al Institutului de Cercetare Barna, menţionat şi de Speranţa TV Romania, a arătat că peste 30% din tinerii care părăsesc biserica au spus că au plecat datorită modului defectuos şi nesatisfăcător în care biserica tratează chestiunile legate de controversa creaţie-evoluţie. Aşadar v-aş întreba: PE CE BAZĂ s-a ales aceasta variantă de interpretare şi de ce se impune credincioşilor ca fiind SINGURA opţiune permisă, sub ameninţarea cu măsuri disciplinare?”

Cliff a respirat profund, şi după câteva secunde a spus (din nou citez din memorie):

„Uff… sunt foarte multe de spus aici. Deja am amintit de D. Ford şi de pericolul de a aluneca în speculaţii neverosimile în ce priveşte creaţia. De fapt, creştinismul încă din începuturile sale a comis compromisuri. Câţi creştini mai ţin astăzi Sâmbăta ca zi de odihnă? Biserica a găsit de cuviinţă să modifice limbajul crezului al 6-lea pentru a fi mai clar, mai restrictiv, cu privire la modul cum biserica înţelege creaţia din Geneza, având în vedere infiltrarea chiar şi în rândurile noastre a învăţăturilor evoluţionismului, teist sau ateist, ajungând-se pâna acolo că unii profesori predau evoluţia în şcolile noastre. La urma urmei, aceasta este o chestiune de guvernare internă. Biserica are dreptul de a impune orice dogmă doreşte, iar credinciosul are libertatea să accepte sau să refuze aceste dogme. A fi membru al bisericii este o opţiune absolut voluntară. Nimeni nu este obligat să devină membru al bisericii. Si-apoi, ce faci cu Ellen White? Ce faci cu Sabatul şi cu atâtea alte doctrine care sunt legate de doctrina creaţiei?”

Aş fi vrut să revin, să clarific ceea ce Cliff nu a înţeles (aparent) din întrebarea mea, dar Cliff a dat cuvântul următorului înscris la cuvânt, presbiter al bisericii şi un medic de culoare (ginecolog, specialist în sarcini cu complicaţii), care, neînţelegând nici el întrebarea mea, s-a întors spre mine şi a ţinut să specifice că el este un om de ştiinţă, dar că nu putem desconsidera faptele supranaturale ale creaţiei şi nu putem spune că Geneza este o relatare falsă a creaţiei. M-am sculat fără să mi se permită şi pentru că mi se adresase am răspuns doctorului (despre care ştiam că nu are nicio problemă să danseze la petrecerile lor private): „Aţi înţeles greşit ce am spus. Eu m-am referit la o „dilemă falsă”, nu la falsitatea Genezei”. Un alt domn, pe care nu-l cunosc, a căutat să calmeze spiritele care se înfierbântau, şi a spus că întrebarea lui se adresează unui alt aspect. Care este în opinia lui Cliff tendinţa observabilă sau pronosticul său cu privire la desfăşurarea acestei controverse creaţie-evoluţie? Cu alte cuvinte, cine câştigă şi cine pierde? Cliff nu a oferit un răspuns concret. Din punctul său de vedere, controversa continuă şi el nu se poate exprima cu privire la ce se va întâmpla în viitor. În timpul acestui ultim răspuns al lui Cliff, pastorul asociat (sau de tineret) a venit lângă mine şi mi-a spus în şoaptă că un anume program trebuia să înceapă în acea sală (care este capela mică a bisericii, capela principală fiind ocupată cu activităţi ale juniorilor pionieri sau „pathfinders”) şi că este bine să ne oprim acolo cu discuţiile pentru a se elibera sala. „Se poate continua pe holul bisericii, a spus el”. Desigur, am renunţat si am părăsit sala.

Ceea ce Cliff în aparenţă nu a înţeles este că atunci când am întrebat „PE CE BAZĂ…?” eu nu m-am referit şi nu am atacat autoritatea bisericii de a emite sau impune dogme. Eu am dorit să întreb „care este baza epistemologică pentru desemnarea interpretării literaliste a Genezei ca fiind singura interpretare acceptabilă”, implicaţia fiind că dacă nu există o bază epistemologică solidă, atunci nu există nicio justificare pentru impunerea acestei interpretări prin mijloace coercitive. Cliff însuși amintise ceva mai devreme că el crede că universul este foarte vechi, și chiar pământul e vechi în starea inițială de “tohu’va bohu”, pe cand alți colegi de-ai lui cred câ universul cu tot ce cuprinde este tânăr de câteva mii de ani.

După o pauză de trei ore, spre seară, Clifford Goldstein a mai avut o prezentare, de data asta relatând povestea vieţii lui. Cliff este un vorbitor prin excelenţă harismatic, cuceritor prin retorică, mimică, şi pasiunea pe care o investeşte în discursurile lui. Menţionez, spre meritul lui, că la sfârşit nu s-a făcut nici o colectă şi nu s-a oferit nici o carte a lui Cliff spre vânzare, ceea ce se petrece destul de rar pe la noi. În timp ce „oficialii” bisericii, pastori şi presbiteri s-au perindat pentru a mulţumi lui Cliff şi a-i ura de bine în continuare, m-am apropiat şi eu, timid, la câţiva paşi de acel grup sperând să pot schimba şi eu un cuvânt cu Cliff. El m-a observat, şi în timp ce asculta ce-i spuneau unii şi altii, s-a uitat spre mine şi „mi-a făcut cu ochiul”, adică mi-a dat de înţeles că şi el doreşte să vorbim. S-a eliberat apoi de ceilalţi şi i-am spus că nu am nimic cu el personal, ba chiar îl simpatizez pentru multe motive. L-am întrebat dacă ar fi dispus să-mi acorde un interviu în care să-i pun diferite întrebări în legătură cu creaţia, subliniind că înţelegerea creaţiei este o nevoie reală a bisericii în general şi mai ales a tinerilor. Mi-a dat adresa de e-mail şi mi-a spus „ţinem legătura şi vom vedea dacă şi cum va fi posibil aşa ceva”. Eu nu am deocamdată o altă opţiune decât să cred că vom realiza asta într-un viitor nu prea îndepărtat, bineînţeles, dacă nu voi fi exclus din biserică între timp.

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

Geneza 6:1-4 este un pasaj recunoscut pentru cuvintele puţine și expresiile obscure, ceea ce face deosebit de dificilă ȋnţelegerea lui. Autorul Genezei ȋși demonstrează măiestria literară prin aceea că ȋn doar cȃteva cuvinte ne cam ȋnchide mintea tuturor. Diversele interpretări contradictorii sunt o dovadă pentru asta, iar teologii noștri nu aduc nici o lumină adiţională ci doar repetă ce au spus alţii. Vă propun să examinăm ȋmpreună acest pasaj.

„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, 2 fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. 3 Atunci, Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne[a] pururea în om, căci omul nu este decât carne păcătoasă; totuşi[b], zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” 4 Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.”

Ne atrag atenţia cȃteva noţiuni, ca: “fiii lui Dumnezeu”, “fetele oamenilor”, “carne păcatoasă”, “uriașii”, “vitejii”, “oameni cu nume”. Inainte de a le examina, voi trece ȋn revistă, pe scurt, cȃteva interpretări “tradiţionale”.

1. Fiii lui Dumnezeu sunt ȋngerii căzuţi și fetele oamenilor sunt, simplu, fetele oamenilor. Nephilim (tradus “uriașii”) sunt copiii rezultaţi din căsătoriile dintre fiii lui Dumnezeu și fetele oamenilor.
2. Fiii lui Dumnezeu sunt bărbaţii descendenţi din linia lui Set și fetele oamenilor sunt fetele din linia descendentă a lui Cain.
3. Fiii lui Dumnezeu sunt lideri (regi, luptători, etc.) sau fiii acestora.

Să le examinăm pe scurt.

Opinia 1: Această interpretare dăinuie din era pre-creștină, conturată ȋn iudaismul celui de-al doilea Templu și era interpretarea standard pe timpul lui Isus. Motivaţia ar fi că expresia “fiii lui Dumnezeu” se ȋntȃlnește ȋn cartea lui Iov (și Psalmi), unde are sensul de fiinţe divine, probabil zei sau fiii zeilor. Dacă ţinem cont că iudaismul provine dintr-o zonă ȋn care politeismul era numitorul comun, nu trebuie să ne mire că uneori apar ȋn Vechiul Testament expresii care sprijină această viziune. Un alt motiv ar fi acela că expresia ”fiii lui Dumnezeu” … “fetele oamenilor” sugerează o anume diferenţă de obȃrșie sau rang ȋntre cele două grupuri. Ȋn textele “apocrife” precum Cartea lui Enoh, Cartea Giganţilor, și Cartea Jubileelor se speculează “la greu” că “fiii lui Dumnezeu” ar reprezenta ȋngerii decăzuţi care s-au aprins de patimă după “carne străină” la vederea fetelor frumoase ale oamenilor. Ca atare, “le-au luat de neveste” și din această unire rezultă odrasle numite ȋn ebraică Nephilim, dar Septuaginta (și Cornilescu) traduce termenul prin “gigantes” (uriași). Prin prisma și influenţa acestor idei nu este de mirare că Pavel spune ȋn 1 Corinteni 11:10 “De aceea, femeia, din pricina ȋngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpȃnirii ei”. Petru și Iuda nu se lasă mai prejos, sugerȃnd, așa cum am mai amintit, că acei ȋngeri care s-au făcut vinovaţi de pasiuni carnale, luȃnd femeile oamenilor, au fost legaţi cu lanţuri și aruncaţi ȋn Tartarus pȃnă ȋn ziua judecăţii. Ceva mai tȃrziu, autori creștini ca Iustin Martirul, Clement de Alexandria, Origen, Eusebius, și alţii, au preluat aceste concepte și ele au devenit predominante ȋn creștinismul timpuriu.
Este destul de evident că această interpretare este o eroare grosolană și s-au scris deja volume ȋmpotriva acestei interpretări. Ȋn primul rȃnd, “obfuscarea” lui Dumnezeu este ȋmpotriva acestor “fii de zei” și versetul 3 deja arată că este vorba de omenire. Apoi cȃnd Dumnezeu spune că Duhul Său nu va rămȃne pururi ȋn om pentru că omul “nu este decȃt carne păcătoasă”, asta arată că autorul nu a intenţionat să se ȋnţeleagă că aici este vorba de fiinţe divine sau demonice. Iar potopul ar fi trebuit să rezolve situaţia, nu? Dar cum ar putea niște spirite să fie afectate de potop? Asta ca să nu mai spun că ȋngerii, nici ȋn cea mai optimistă versiune, nu sunt capabili de procreere. Şi dacă Nephilimii au fost rezultatul acestor căsătorii “nepermise”, cum a rezolvat potopul problema devreme ce Nephilimii au continuat să fie pe pămȃnt după potop? (vezi Numeri 13:33).

Opinia 2: Această interpretare, că expresia “fiii lui Dumnezeu” se referă la urmașii lui Set, așa zisa “linie credincioasă”, iar expresia “fetele oamenilor” se referă la fetele descendente din Cain, “linia păcătoasă”, este interpretarea preferată astăzi de mulţi evanghelici. Această interpretare a fost avansată de Sextus Julius Africanus (160-240 AD) care pur și simplu a mistificat textul Genezei, adică l-a reinterpretat “după ureche” fără să facă o exegeză serioasă. Augustin de Hippo, care a fost toată viaţa obsedat de patimi carnale, atȃt pe cȃnd le dădea frȃu liber de pe la 16 pȃna pe la 32 de ani, cȃt și după aceea cȃnd le-a sublimat prin excese de religiozitate, a preluat această interpretare, a dezvoltat-o și a promovat-o, ca apoi ea să devină standard printre creștini.
La Augustin păcatul pornește și se termină cu sexul, iar femeia, ȋncepȃnd cu Eva, este vinovata nr. 1 pentru răspȃndirea lui. E destul să te naști dintr-o femeie, adică să te atingi de ea (ca să nu mai amintim de relaţii sexuale), că ești deja un păcătos pierdut. De aici vine botezul copiilor la 8 zile, cȃnd nașa dă rotocoale altarului cu bebelușul ȋn braţe repetȃnd, la ȋntrebările popii, că “se lasă de Satana”.
“Sfȃntul” Augustin n-a fost primul care a echivalat păcatul, mai ales ”păcatul originar”, cu femeia și sexul. Apostolul Pavel spunea și el ȋn 1 Corinteni 7: “eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie”. O fi avut și el vreo obsesie? Nu știu, eu personal n-aș exclude posibilitatea asta, mai ales că astfel de cazuri s-au ȋntȃlnit mereu printre “credincioși”. Se pare că Pavel “a suflat și ȋn iaurt” și a rămas celibatar, dar ȋn Geneza Dumnezeu spune că nu este bine ca omul să fie singur și i-a făcut un ajutor potrivit, o femeie! Ȋn fine, ȋn concepţia lui Julius Africanus și Augustin, fiii lui Set care au luat pe “fetele oamenilor” s-au “stricat” prin căsătorie. Să fie ăsta un motiv raţional pentru distrugerea lumii, a oamenilor și, mai ales, a animalelor? Este posibil ca toţi urmașii lui Set să fi fost “fiii lui Dumnezeu” și este posibil ca toţi acești urmași să fi luat “fetele oamenilor” de neveste? Este posibil ca toate fetele descendente din Cain să fi fost “stricate”? Doar o minte bolnavă ar putea crede așa ceva. Şi dacă potopul a “rezolvat” problema, cum se face că imediat după potop Dumnezeu spune că nu va mai distruge lumea pentru că toţi oamenii se gȃndesc la rău din tinereţea lor? Cine, anume? “Neprihănitul” Noe și familia sa se găndeau numai la rău? Din ce spune povestea mai departe, se pare că da.

Opinia 3: Ideea că “fiii lui Dumnezeu” sunt fiii unor aristocraţi, lideri, sau regi, a fost avansată de unii teologi iudei din perioada medievală care au practicat un fel de teologie raţională. Ȋn special ȋn Targumul Aramaic se menţionează că “fiii lui Dumnezeu” erau doar oameni ridicaţi la un anumit rang social ȋnalt. Ne apropiem de adevăr. Dar abia Meredith Kline, un teolog american de renume, este cel ce va propune o interpretare solid ancorată ȋn contextul cultural-istoric al Genezei, anume, că “fiii lui Dumnezeu” se referă la regii sau conducătorii tirani care pretindeau “drept divin” de guvernare pentru a ȋnrobi populaţia și a o supune prin violenţă. Astfel de tirani au existat mereu ȋn istorie, așa cum reiese și din textele extrabiblice ale Mesopotamiei, Egiptului și Greciei, și chiar Geneza descrie pe Lamech ca un astfel de conducător violent.

Am fost surprins, dar și satisfăcut, cȃnd l-am citit pe Kline pentru că eu deja adoptasem această interpretare ȋn mod independent, pe baza studiilor mele modeste ale Vechiului Testament ȋn comparaţie cu textele mitologice ale popoarelor vecine cu Israelul. Dar spre deosebire de Kline, ȋn a cărui opinie Dumnezeu a aprobat sau chiar instituit un sistem de guvernare “divin” administrat cu sabia pe baza unui legămȃnt de vasalitate cu Israel, sistem care nu trebuia să fie copiat sau corupt de alte popoare, eu susţin contrariul, anume că Dumnezeu nu a instituit niciodată un sistem piramidal de guvernare administrat cu sabia. Ceea ce pare că face Yahve ȋn Vechiul Testament reprezintă doar fantezia evreilor care și-au făcut un Dumnezeu după chipul și asemănarea lor.

Redau mai jos, cȃt mai schematic posibil, fondul modelului meu interpretativ și cum ȋnţeleg pasajul din Geneza 6:1-4.

a. Pentateuhul și Vechiul Testament, ȋn general, sunt texte apologetice care au ca scop să justifice piramida ordinii mondiale ȋn vȃrful căreia se află Yahve, și numai Yahve, cȃt și poziţia imediat secundară a lui Israel (ca popor). De aceea tot ce au făcut Israeliţii este prezentat ca fiind voinţa sau comanda lui Yahve, și de aceea cȃnd poporul a cerut să aibă un rege, să fie „ca celelalte popore”, ei l-au respins pe Yahve, nu pe Samuel.

b. Povestirea creaţiei iniţiază descrierea acestei ierarhii, Yahve fiind singurul Creator care produce ordine din haos. Rabi Rashi ȋntr-un comentariu la cartea Genezei a spus că ȋn mod normal Pentateuhul ar fi putut foarte bine să ȋnceapă cu Exod 12:12, cu prima poruncă dată lui Moise. Dar creaţia a fost pusă la ȋnceputul cărţii pentru a arăta cine este Creatorul și proprietarul „cerurilor și pămȃntului”. Şi dacă proprietarul a vrut să dea un anume pămȃnt israeliţilor, cine s-ar putea opune voinţei lui Yahve?

c. Yahve crează omul “după chipul și asemănarea” sa și conferă omului anumite responsabilităţi ȋn administrarea planurilor secunde ale creaţiei (Gen. 1:27). Dar ȋn mod cert există o diferenţă de rang, de autoritate, ȋntre Dumnezeu și om, reprezentată de acea restricţie ȋn legătură cu pomul cunoștinţei binelui și răului.

d. “Păcatul” omului nu constă ȋn mȃncarea unui frunct sau ȋn călcarea unui porunci arbitrare a lui Dumnezeu. “Căderea” omului constă ȋn aceea că s-a unit cu șarpele, opozantul lui Yahve, care a sugerat omului că poziţia ȋn care a fost creat nu constituia adevăratul său potenţial ci că putea urca o treaptă mai sus, anume să fie ”ca Dumnezeu”. Există totuși o diferenţă ȋntre asemănare și identitate! Pretenţia omului de a cunoaște binele și răul ”ca Dumnezeu” stă la baza tuturor relelor din lume, adică este ceea ce despoţii, regii, și marii criminali au pretins: dreptul de a stăpȃni asupra altora este un “drept divin”. S-a mers pȃnă acolo ȋncȃt regii se considerau descendenţi ai zeilor, iar la egipteni faraonul era de fapt un zeu.

e. Naraţiunea potopului este o ficţiune literară ȋndreptată ȋn mod special ȋmpotriva Poemului Gilgamesh. Ȋn tableta I se spune că eroul Gilgamesh este plămădit de către zei, două părţi zeu și o parte om. El nu are egal printre oameni, atȃt este de puternic și viteaz, un rege imbatabil al cetăţii Uruk. El are drept să ia orice fată de la casa părinţilor pentru ¬a-și satisface plăcerile, iar cu ocazia oficierii unei căsătorii este primul care are relaţii sexuale cu mireasa ȋnainte de a o oferi mirelui. Gilgamesh este mȃndru și se războiește cu zeii. Cȃnd pornește ȋmpotriva lui Humbaba, “taurul cerului”, Gilgamesh spune prietenului său Enkidu, care a căutat să-l oprească: “voi merge totuși, și-mi voi face un nume”.

f. Autorul Genezei ironizează și discreditează astfel de eroi ca Gilgamesh ȋn introducerea povestirii potopului. “Fiii lui Dumnezeu” sunt acesti regi tiranici care pretind descendenţă din zei și “drept divin” de guvernare, mai bine zis asuprire, a oamenilor. Asemenea lui Gilgamesh, “fiii zeilor” (o traducere validă) iau fetele oamenilor de rȃnd după bunul lor plac. Odraslele rezultate din astfel de legături sunt acei Nephilimi, care ȋnseamnă “căzut” (căzut ȋn luptă), deoarece toţi cei ce trăiesc prin sabie, prin sabie ajung să moară, spunea asta și Isus. Aceștia, ”fiii zeilor” și odraslele lor, sunt oameni trufași și mȃndri, interesaţi doar de glorie, de a-și “face un nume”. Această uzurpare a ierarhiei “divine” care ȋl are ȋn vȃrf doar pe Yahve este sugerată ca fiind cauza potopului.

Ȋn articolul “Potopul ȋntr-o lume postdiluviană” am prezentat o interpretare a potopului biblic care pe unii i-a surprins iar pe alţii i-a enervat, și anume, am spus că autorul a compus ȋn așa fel această ficţiune ȋncȃt să constituie un argument ȋmpotriva ȋnsăși ideii unui cataclism universal așa cum era prezentată ȋn textele religioase Mesopotamice anterioare Genezei. Ceea ce n-am spus atunci este că ȋn introducerea evenimentului, cele patru versete sunt ȋmbibate de sarcasm și dezicere a tiranilor violenţi ca Gilgamesh. După potop, istoria se repetă. Oamenii se revoltă ȋmpotriva ierarhiei lui Yahve, dorind să-și stabileasca propriul “nume”, propriul sistem piramidal, dar Yahve intervine și distruge planurile oamenilor, deoarece singura ierarhie trebuie să fie cea a lui Yahve. Dacă impunerea ei trebuie făcută însă cu sabia, mă întreb cum se poate armoniza imaginea lui Yahve cu cea a Dumnezeului Noului Testament?

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

O citire superficială a Bibliei bazată pe ideea că “textul este inspirat şi ca atare ȋl citeşti şi ȋnţelegi aşa cum este scris” va duce adesea la contradicţii ireconciliabile pe care cititorul le va ocoli prin a spune că “acestea sunt taine pe care le vom ȋnţelege cȃnd vom ajunge ȋn cer”. Personal cred că putem ȋnţelege orice text dacă ȋncercăm să ȋnţelegem contextul cultural-istoric ȋn care se afla autorul şi care au fost intenţiile sale atunci cȃnd a scris un text.

O discuţie deschisă de curȃnd de domnul Aurel Ionică pe Facebook despre căderea Ierihonului, aşa cum este descrisă ȋn cartea Iosua, ȋmi oferă ocazia să prezint acest articol ca un preludiu al unui studiu pe care urmează să-l prezint pe blogul personal ca episodul 7 din seria “Creation” ( scrisă ȋn limba engleză). Unul din aspectele pe care le voi aborda este dezvoltarea istorică a conceptelor de “săptămȃnă de 7 zile” şi “Sabat”, ca unul care cred că Geneza nu prezintă povestirile creaţiei ca reportaje de ştiri, ci ca teologie polemică ȋmpotriva mitologiilor politeiste ale vremii de pe poziţia unui monoteism ȋn dezvoltare.

Care era contextul cultural-politic al povestirii căderii Ierihonului? Ce vrea autorul să spună? Este acolo ȋn Iosua un reportaj de ştiri? Au patrulat evreii ȋmprejurul cetăţii timp de şase zile ȋn tăcere iar ȋn ziua a şaptea au patrulat de şapte ori după care au făcut gălăgie şi zidurile cetăţii s-au dărȃmat? Chiar dacă textul asta pare să spună, eu vă propun că alta era realitatea istorică.

Canaaniţii, ca de altfel majoritatea popoarelor din Mesopotamia, adoptaseră cultul zeului lunii, Sin/Suen (sau Nanna/Nannar ȋn sumeriană) cu centre importante ȋn Ur şi Harran. (Desigur, deja aţi făcut legătura că Abraam a plecat din Ur şi a ajuns ȋn Harran). Ȋnsuşi numele Ierihon vine de la numele zeului lunii, care ȋn religia canaanită era numit Yerach. Un alt loc ȋn Palestina legat de cultul zeului lunii era Beit-Yerach (Templul Lunii), pe malul de Sud-Vest al Mării Galileii.

Din punct de vedere politic şi administrativ, societăţile erau organizate ȋn unităţi teritoriale independente, cetăţi-state ȋn care trăiau regii, suita, şi armata lor, iar ȋn apropiere căteva sate ȋn care trăia populaţia obişnuită. Aceste cetăţi erau conduse de un rege “divin” care era “fiul” zeului principal al cetăţii. Cel mai adesea regele era şi mare preot, ceea ce rezulta ȋntr-o formă de absolutism maxim, aceea a statului religios.

Una din tradiţiile religioase importante era procesiunea de regenerare a zeului lunii, deci şi a regelui şi a regatului, la ȋnceputul fiecărui an ȋn luna Nisan, ȋn ziua a 14-a, care corespunde cu luna plină. Credeţi că Nisan a fost adoptată de evrei la comanda lui Yahve din Exod 12? Evreii au adoptat ȋntreg calendarul sumero-babilonian, unde Nisan era prima lună a anului de sute, sau chiar mii de ani, ȋnainte de organizarea poporului evreu prin revoluţia mozaică. Moise a luptat din greu să scoată din capul iudeilor tradiţiile moştenite de la popoarele din mijlocul cărora s-au desprins triburile proto-iudaice dar niciodată nu a reuşit pe deplin. Chiar şi astăzi, evreii serbează ȋn fiecare lună Kiddush Levana, sau “sfinţirea lunii”. Faptul că autorul cărţii Iosua plasează căderea cetăţii Ierihon ȋn preajma acestui festival, loveşte la temelia sistemului religios al canaaniţilor.

Este timpul să privim puţin la un artefact descoperit ȋn preajma anului 1930 prin excavările arheologice din preajma oraşului Ras Shamra, sau vechiul Ugarit. Este vorba de “Poemul regelui Keret”, trei tăbliţe de lut scrise ȋn cuneiformă care descriu o nuntă regală. Regele Keret era ȋntristat că niciuna din soţiile lui nu i-a oferit urmaşi. El Elyon, zeul canaanit suprem, i se arată ȋn vis lui Keret şi-i spune să ofere o jertfă mai ȋntȃi, iar apoi să se deplaseze spre cetatea Udum, armata ȋn faţă, iar ȋn urmă cȃntăreţii cu trompete. Ajuns acolo după o călătorie care a durat şapte zile, Keret trebuia să ȋncercuiască cetatea şi timp de şase zile să patruleze ȋn fiecare zi ȋn jurul cetăţii, fără să facă zgomot. Ȋn ziua a şaptea, ei aveau să facă un mare zgomot care a provocat chiar şi urletul animalelor din cetate. Regele cetăţii Udum, Pabel, a oferit aur şi argint regelui Keret, dar acesta a refuzat şi a explicat că el dorea ca Pabel să-i ofere pe fiica sa Hurriya ca soţie. Ȋn cele din urmă, Pabel a cedat, astfel că regele Keret o ia de soţie pe Hurriya, care avea să-i ofere trei fii.

Sunt cȃteva paralele ȋntre Legenda lui Keret şi povestirea din Iosua. Acestea au fost observate de diverşi şcolari biblici ȋncă de la descoperirea acestor tăbliţe de lut ȋn Ugarit. Desigur, nu se poate spune cu precizie că ar fi vorba despre un import direct al autorului cărţii lui Iosua din Legenda lui Keret, dar este posibil ca autorul lui Iosua să ironizeze o povestire ca aceea despre regele Keret. Din amănuntele remarcate de şcolarii biblici voi prezenta ceea ce este mai important.

1. Ȋn ambele povestiri este implicată divinitatea. El sfătuieşte pe Keret ce să facă, şi la fel procedează Yahve cu Iosua.
2. Ȋn ambele povestiri mai ȋntai merge armata, ȋar căntăreţii cu trȃmbiţele merg ȋn urmă.
3. Ȋn ambele povestiri evenimentele se petrec ȋn preajma festivităţilor caracteristice anului nou. Procesiunea de reȋnnoire a lui Baal, a regelui şi regatului se făcea pe 14 Nisan. Ȋn Iosua, abia ce se sărbătorise Paştele, la aceeaşi dată.
4. Ȋn ambele povestiri, apar două perioade de şapte zile, prima pentru călătorie, a doua pentru procesiunea ȋn jurul cetăţii.
5. Ȋn ambele povestiri procesiunea de ȋnconjurare a cetăţii trebuia făcută ȋn linişte ȋn fiecare zi timp de şase zile.
6. Ȋn ambele povestiri ȋn ziua a şaptea trebuia să se facă o mare gălăgie. Asta a dus la un deznodămȃnt ȋn favoarea lui Keret şi Iosua.
7. Ȋn ambele povestiri, aurul şi argintul erau “devotate” divinităţii.
8. Ȋn ambele povestiri femeia implicată avea să devină mamă a unei linii de moştenire regească. (David vine pe linia descendentă din Rahav).

Aşa cum am spus, nimeni nu spune că autorul cărţii Iosua a “copiat” din povestirea cu regele Keret. Asta probabil că a fost cȃndva sugerat de curentul istorico-critic de gȃndire cunoscut ca ”panbabilonianism”. Dar ȋn acelaş timp, sunt prea multe paralele ȋntre aceste două povestiri ca ele să fie pur accidentale. Asta mă duce la concluzia că povestirea din Iosua are un caracter polemic, de negare a validităţii cultului lui Sin/Nanna ca parte din revoluţia mozaică monoteistă.

(NOTA: Articol publicat pe Facebook. Cer scuze celor care deja au citit acest articol.)

Geneza ne prezintă un potop universal care a distrus ȋntreaga omenire, cu excepţia lui Noe, familia sa, și animalele care se aflau ȋn corabie. Creștinii conservatori ȋnţeleg acest potop ca un cataclism care s-a petrecut ȋn mod real, la o dată anume ȋn istoria pămȃntului. Degeaba le aduci argumente din fizică, geologie, paleontologie ori vreo altă ramură a știintei că acest cataclism universal nu a avut loc niciodată (deși inundaţii regionale au avut loc cu ocazia topirii gheţarilor din perioadele glaciaţiunilor). Degeaba le aduci argumente teologice că, luată ȋn mod literal, această povestire prezintă un Dumnezeu iraţional și cam nătăuc (asta este o cheie ȋn ȋnţelegerea textului, după cum vom vedea). Lenevia intelectuală de a săpa mai adȃnc și de a face un studiu comparativ al textelor antice continuă să-i ţină robi ai unei imaginaţii care ȋi ȋmpiedică să ȋnţeleagă ce a intenţionat autorul Genezei cu includerea ȋn capitolele 6-8 al unui potop universal. Vă propun ȋn acest articol că potopul biblic este un text polemic, postdiluvian. Cum adică ”postdiluvian”, ar putea ȋntreba cineva? Foarte bine: ȋnainte ca autorul Genezei sa compună povestirea potopului, deja circulau cu sute de ani mai devreme diverse mituri care descriau intr-o formă sau alta un cataclism universal pe care zeii l¬-au trimis pentru a distruge omenirea, motivele zeilor fiind arbitrare și iraţionale. Potopul biblic este o ripostă teologică la acele mituri politeiste, anulȃndu-le validitatea, zeii, și ȋn mod direct ideea unui potop universal.

Ideea de a scrie ceva pe această temă mi-a venit ȋn urma unor discuţii private “ȋn trei” ȋn care unul dintre interlocutori argumenta că texte cum ar fi Epopeea lui Gilgamesh nu ar vorbi despre un potop cu apă. Dar acest poem epic este doar unul dintre textele antice care vorbesc despre distrugerea omenirii de către zei prin potop de apa sau “diluviu”. Părerea mea a fost, și este, că textele care prezintă ideea unor catastrofisme globale (pȃnă la Apocalipsele din preajma anilor imediat inainte și dupa Anno Domini cȃnd apa este ȋnlocuită cu focul) prezintă aceste catastrofe folosind ideea de “potop” prin influenţa concepţiilor mitologico-cosmologice că ”ordine din haos” s-a făcut dintr-un ocean primordial pre-existent. Daca “ceva” nu a mers bine cu ordinea făcută iniţial (indiferent din ce motive), ce altă soluţie mai plauzibilă era decȃt aceea de a se aduce lumea la stadiul initial de ”haos” și ocean primordial, ca apoi să se facă din nou “ordine”? Deși Apocalipsa biblică, prin influenţele eleniste care au introdus ideea de “foc și pucioasă a Gheenei”, a prezentat, ȋn urma judecăţii finale, distrugerea pămȃntului și a celor de pe pămȃnt prin foc, ideea este aceeași, adică urmează să se facă o nouă “ordine din haos”, “un cer nou și un pămȃnt nou”.
Cȃteva mituri anterioare ale Mesopotamiei care au determinat reacţia autorului Genezei au fost poemele sumeriene despre eroul Gilgamesh datate cu aproximaţie 2100 – 2000 BC, versiunea akkadiană unificată a acestor poeme “Epopeea lui Gilgamesh” datată 2000 – 1600 BC, poemul akkadian “Atra-Hasis” datat 1650 BC, și un mit sumerian al creaţiei pe care istoricul Thorkild Jacobsen l-a numit “Geneza lui Eridu”, datat ȋn jurul anului 1600 BC. Fără să pretind acurateţe deplină, voi prezenta pe scurt partea narativă despre potop prezentă ȋntr-o formă sau alta ȋn aceste texte, deși temele lor depășesc scopul de a vorbi ȋn mod exclusiv despre potop.

Contextul prezintă o lume ȋn care există o pluralitate de zei, fiecare cu atributele și jurisdicţia sa cu privire la ordinea publică formulată/concepută dintr-un ocean primordial pre-existent. Conform acestor mituri, oamenii au fost creaţi pentru a scuti pe unii zei de munca asiduă a procurării hranei pentru ȋntreg panteonul zeilor. Primele orașe au fost ȋnfiinţate de zei și dreptul de guvernare a acestor orașe era un drept divin, atribuit de zei. De la un timp, Enlil, lider printre zei, este deranjat de faptul că oamenii s-au ȋnmulţit, de gălăgia oamenilor, de felul lor de a trăi, și convoacă un consiliu al zeilor principali unde propune distrugerea oamenilor prin potop. Unii zei, majoritatea ȋn consiliu, au votat cu zeul Enlil. Alţii, printre care Enki (sau Ea ȋn versiunea sumeriană), nu au fost de acord cu această hotărȃre. Prin urmare, Enki anunţă pe Atra-Hasis/Ziusudra/Utnapishtim (numele diferă de la un mit la altul) despre distrugerea care urma să vină și-i spune să construiască o corabie ȋn care să-și poată salva viaţa, el, familia lui, prietenii, și animalele de tot soiul. Corabia trebuia să fie pe căt de lată, pe atȃt de ȋnaltă, să aibă șase etaje, și să fie izolată cu smoală atȃt pe dinăuntru cȃt și pe dinafară pentru a rezista apelor.

Ȋn poemul lui Gilgamesh, cel mai bogat ȋn detalii și semnificaţii, se spune că ploaia și furtuna au durat șapte zile. Spectacolul era ȋnfricoșător chiar și pentru zei. Zeiţa Ishtar (varianta akkadiană a zeiţei sumeriene Inanna) regretă că a fost de acord cu Enlil pentru distrugerea lumii. După ce ploaia și furtuna s-au potolit, corabia se ancorează in muntele Nimush. Utnapishtim lasă un porumbel să zboare, dar acesta se ȋntoarce. Apoi, trimite o rȃndunică, dar și aceasta se ȋntoarce pe corabie. Ȋn cele din urmă Utnapishtim trimite un corb. Acesta nu se mai ȋntoarce pe corabie. Utnapishtim lasă animalele să repopuleze pămȃntul și aduce apoi o jertfă. Mirosul de carne prăjită atrage zeii ȋn jurul jertfii “ca muștele ȋn jurul unui hoit”, dar Ishtar spune ca Enlil nu ar trebui să fie anunţat de ospăţ pentru că a fost cel care a cauzat distrugerea lumii. Enlil, desigur, află că Utnapishtim a scăpat și se ȋnfurie. Dar Enki ȋl ia la rost pe “șef” pentru graba șȋ nesocotinţa hotărȃrii sale de a distruge lumea pentru un motiv atȃt de trivial. Enlil ȋși recunoaște iraţionalitatea, și ca recompensă acordă lui Utnapishtim nemurirea.

Din nefericire, creștinii apologeţi ai Scripturii, pe care o socotesc singura sursă de ȋncredere cu privire la adevărul istoric, vor schimonosi orice text premergător textelor biblice pentru a elimina posibilitatea ca Biblia să fi fost “influenţată” de alte scrieri mai vechi. Se merge uneori pȃnă la negarea oricăror paralele, chiar și ale celor mai evidente, din teama de a nu submina ”adevărul revelat”. Păcat, pentru că oamenii nu sunt atȃt de proști pe cȃt acești creștini ar dori să fie. Oamenii “din lume” citesc mai mult, au o cultură mai vastă, cunosc mai multă istorie universală, au cunoștinţe mai aprofundate din știinţele naturii, și nu pot accepta “explicaţiile” ridicole oferite de apologeţi. Aceștia, chiar dacă sunt și erudiţi printre ei, vor sugera că de fapt ceilalţi autori s-au ínspirat din textele Scripturii, dar, pentru că erau niște nelegiuiţi, au distorsionat adevărul istoric relatat de Scriptură. Acești apologeţi neglijează dovezile istorice, literare, știinţifice și culturale că texte mult mai vechi decȃt Geneza au prezentat, ȋn premieră, idei pe care apoi autorii biblici le-au folosit, fie pentru a le discredita, fie pentru a le prelucra ȋn fabricarea propriilor tradiţii. Ceea ce este ȋnsă cel mai grav, este că acești apologeţi nici măcar nu ȋnţeleg Scriptura.

Autorul Genezei știa bine ceea ce se vehicula ca ”scriptură” pe vremea sa și a reacţionat ȋmpotriva ideologiilor prezente ȋn diferite mitologii. Ideea unui potop universal care ar fi distrus cȃndva omenirea din capriciul unor zei era ridicolă chiar și pe vremea lui, ca să nu mai spun cȃt de ridicolă este ȋn zilele noastre, cȃnd cunoaștem mult mai mult despre legile naturii și istoria pămȃntului. Autorul Genezei, folosind paralele care nu puteau rămȃne neȋnţelese de către cei cărora s-a adresat, și folosind un limbaj mitologic asemănător, lovește ideea unui potop universal la temelie, prin ceea ce un prieten a cuprins ȋntr-o frază extrem de semnificativă: Geneza distruge ideea unui potop universal prin “reducere la absurd”, sau “argumentum ad absurdum”. Ce este asta?

“Reducerea la absurd”, conform unei definiţii pe Wikipedia, este un argument logic care intenţionează să denunţe, să anuleze o afirmaţie, arătȃnd că acea afirmaţie duce ȋn mod inevitabil la un rezultat absurd, ridicol. Acest tip de argument poate să fie folosit de asemenea pentru a sprijini, sau dovedi, o afirmaţie arătȃnd că dacă afirmaţia ar fi neadevărată ar duce la un rezultat absurd sau imposibil.
Potopul biblic, ȋn ansamblu, reprezintă un astfel de “argumentum ad absurdum”. Cȃteva elemente ne atrag atenţia ȋn mod deosebit.

1. 1. 1. Motivele potopului sunt absurde. Geneza 6:1 amintește aceeași idee menţionată ȋn mitologii, că oamenii ”au ȋnceput să se ȋnmulţească pe faţa pămȃntului”. Păi nu le-a zis Dumnezeu cȃnd i-a creat pe oameni să se ȋnmulţească și să umple pămȃntul? Unii spun că Nephilim ar fi fost cauza, dar Nephilim au fost și ȋnainte de potop, și după potop. Alţii spun că Geneza 6:5 arată motivul, anume că “răutatea omului era mare pe pămînt, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. Asta este pur și simplu o imposibilitate. Nici cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut omenirea nu se pot califica astfel ȋncȃt “toate ȋntocmirile gȋndurilor din inima lor să fie Indreptate ȋn fiecare zi numai spre rău”. Ȋn Gen. 6:6 apare o altă iraţionalitate, anume aceea că “I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pămînt, şi S-a mîhnit în inima Lui”, ca și cum Dumnezeu a creat pe om fără să știe prea bine ce face sau ce avea să se ȋntȃmple (cum l-a creat pe Lucifer/Satana fără să știe ce avea să se ȋntȃmple). Iar ȋn Gen. 6:7 este culmea iraţionalităţii: “Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut, de la om pînă la vite, pînă la tîrîtoare, şi pînă la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut”. Ȋn primul rȃnd oamenii au fost la fel de răi și după potop la fel ca ȋnainte de potop sau chiar mai răi. Apoi, ce vină au avut animalele? Şi cum se ȋmpacă această anihilare totală cu ceea ce spune Dumnezeu ȋn finalul zilei a șasea a creaţiunii, cȃnd “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune”. Așa cum aminteam mai sus, povestirea lasă impresia că prima creaţie a “ordinii din haos” a eșuat și atunci Dumnezeu hotărăște să șteargă totul, ca un profesor care șterge tabla cu un burete pentru a scrie ceva nou.
      2. Geneza 6:8-22 prezintă o altă reducere la absurd. Dacă ȋn mitologiile precedente Genezei avem o multitudine de zei care sunt ȋn dezacord și chiar se luptă ȋntre ei, unii pentru distrugerea lumii (El et comp.), alţii pentru salvarea ei (Enki et comp.), ȋn Geneza avem un singur Dumnezeu care hotărăște atȃt să distrugă lumea, cȃt și să o salveze! Apoi, Noe era, chipurile, un om “neprihănit”. Nu era nici pe departe, pentru că citind povestirea mai jos, după potop Noe se ȋmbată de vin, se dezbracă ȋn nudul gol și se culcă ȋn mijlocul cortului familial, iar cȃnd se trezește mahmur din beţie și află că a fost văzut de Ham, ȋl blestemă pe Canaan, nepotu-său, care nu a avut nici o vină ȋn toată tărășenia! Aceeași ierarhie bazată pe violenţă pe care a stabilit-o Cain și urmașii săi, o stabilește acum Noe, neprihănitul, prin binecuvȃntări și blesteme.
      3. Finalul potopului (Gen. 8:20-22) prezintă din nou o reducere la absurd. Mai ȋntȃȋ avem ideea că Noe ”a adus arderi de tot pe altar” și că “Domnul a mirosit un miros plăcut”, ca și cum Dumnezeu se comportă ca zeii din mitologii și adulmecă mirosul de carne arsă ca ceva plăcut Lui. Mai mult, Dumnezeu se contrazice pe Sine cȃnd, după ce provocase potopul pentru că oamenii se gandeau tot timpul la rău, acum spune: „Nu voi mai blestema pămîntul, din pricina omului, pentru că întocmirile gîndurilor din inima omului sînt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut”. Se poate o iraţionalitate mai evidentă ca aceasta?

    

2. Ȋn concluzie, sugerez că ȋntreaga povestire a potopului biblic este un argument ȋmpotriva ideii unui potop universal care a distrus ȋntreaga creaţie pe care ceva mai devreme Dumnezeu o numise “foarte bună”. Cunoștinţele actuale din știinţele naturale sunt dovadă puternică ȋmpotriva ideii că așa ceva s-a ȋntamplat ȋn mod real pe pămȃnt. Dumnezeu a creat oamenii atȃt cu capacitatea de a distinge ȋntre bine și rău, cȃt și cu libertatea de a alege. Judecata finală a lui Dumnezeu nu trebuie neapărat să se soldeze cu distrugerea lumii prin foc, adică un nou potop care să reducă lumea la “haosul iniţial” ca apoi să creeze “un cer nou și un pămȃnt nou”. Decȃt să speculăm texte, să trăim frumos, zic.

(NOTA: Cu ceva timp in urma am prezentat pe Facebook o mini-serie pe aceasta tema. O preiau in intregime aici, doar pentru a nu pierde aceste ganduri odata cu inchiderea -posibila- a contului Facebook. Cer scuze celor care deja au citit aceste mici episoade.)

Credinta religioasa este unul din teritoriile non-negiabile ale constiintei noastre. Cand cineva abordeaza intr-un mod usor umoristic credinta altora sau a sa proprie, cele mai multe persoane vor spune “vai, domnule, asta este un sacrilegiu, este ceva ce pur si simplu nu se face”. Intr-un articol precedent (pe Facebook) am adoptat o astfel de abordare, mai usoara, sau daca vreti, ironica, a unor credinte ale crestinilor in legatura cu viata-de-apoi. In ce ma priveste, este un exercitiu util sa-ti analizezi periodic credinta, sa te intrebi de ce crezi una sau alta, si sa examinezi daca nu cumva este cazul sa-ti revizuiesti convingerile religioase. A rade (uneori) in sensul sanatos, cu bun simt, de tine insuti, de aspecte ale propriei credinte la care pur si simplu nu te-ai gandit dar care, cand le analizezi, le gasesti oarecum hazlii, este un lucru sanatos, ba chiar necesar. Ca atare, articolul precedent a fost mai mult un test, atat pentru mine cat si pentru cei care l-au citit. Astazi nu voi reveni la aspectele mentionate acolo, ci as dori sa examinam care sunt motivele pentru care credinta intr-o “viata viitoare”, dupa moartea fizica, este atat de adanc sapata in constiinta oamenilor.

O prima observatie ar fi aceea ca viata “de dincolo” este un concept mult mai vechi decat crestinismul si iudaismul luate impreuna, adica mai vechi de 5000 de ani. Originea acestei credinte in “viata viitoare”, desi imposibil de a fi locata cu precizie in timp, se afla, as sugera, undeva chiar inainte de inventarea zeilor de catre oameni. Sunt doua motive principale pe care sociologii si psihologii le identifica in ce priveste conturarea acestei credinte.

Pe de o parte, oamenii sunt singurele fiinte care sunt constiente de propria moarte. Omul se confrunta cu aceasta realitate implacabila a mortii mai intai in familie prin trecerea in “nefiinta” a rudelor, o situatie dramatica pe care intr-un fel sau altul omul trebuie sa o gestioneze. Apoi, pe masura ce inainteaza in varsta sau sanatatea se deterioareaza datorita unei boli incurabile, omul simte ca propria sa moarte este iminenta. Ce va fi “dupa” este imposibil de cunoscut. Aceasta angoasa a nesigurantei, a existentei sale efemere, este asadar un motiv pentru ca omul sa-si imagineze, ba chiar mai mult, sa-si doreasca o continuare a vietii, este o nevoie de respingere a neantului si de gasire a unui sens al perpetuarii. In mod natural, omul respinge nihilismul.

Pe de alta parte, o nevoie de justitie, macar in “viata viitoare”, in legatura cu tot soiul de nedreptati sociale, politice, economice, etc. pe care oamenii le observa sau le sufera, face ca aceasta credinta intr-o “viata viitoare” sa fie adoptata ca fiind nu doar necesara dar si rationala. Acestea doua, moartea si necesitatea unei justitii in fata nedreptatii, nu sunt singurele motive pentru credinta intr-o “viata viitore” dar sunt cele mai importante. La acestea am putea adauga educatia, in familie, biserica, scoala, societate. Noi nu ne nastem cu “gandul vesniciei” in noi, dupa cum cazurile in care copii foarte mici au fost pierduti in salbaticie o demonstreaza, ci “gandul vesniciei” se naste in noi prin educatie, unde “educatie” este folosit in sens general, nu moral. Educatia poate sa fie, si adesea este, defectuoasa si imorala, si de aici rezulta nevoia de re-educatie, de re-evaluare a valorilor pe care le adoptam.

O a doua observatie este aceea ca “viata viitoare” devine un concept religios odata cu inventarea zeilor. Zeii nu au fost inventati din aceasta nevoie launtrica a omului de sens al vietii, de speranta pentru prezent si viitor sau prelungire a vietii dincolo de mormant. Ei au fost inventati de cei cu sabia mai lunga si bratul mai puternic care au anihilat prin forta libertatea de vointa a oamenilor simpli. Cum bine spunea un prieten, originea raului este in revolta impotriva libertatii, a liberatii altora, si chiar impotriva propriei libertati conferite creaturilor inteligente de catre Creator. Zeii au fost inventati concomitent cu observarea cosmosului si deslusirea de catre oameni, putini la numar, a sistemelor de masurare a timpului. A controla si reglementa timpul altora este o dovada a autoritatii. Chiar si ceremoniile si sarbatorile religioase sunt un mod de control asupra timpului altora in numele zeului. Zeii au fost astfel asociati cu astrele (dar si cu alte elemente ale lumii naturale) pentru ca circuitul regulat pe bolta cereasca al astrelor, deci al zeilor, era ceea ce dicta timpul, ritmul vietii si activitatii oamenilor. Regii si preotii erau singurii care “aveau acces” la zei, si cum nu te puteai apropria de zei/astre, urmatorii pe scara ierarhica a autoritatii erau regii/preotii, functii adesea detinute de aceeasi persoana. Mai mult, acesti lideri autoritari isi revendicau dreptul de guvernare ca fiind de origine divina, desemnati ai zeilor, si nu de putine ori pretindeau ca ei insisi sunt de natura divina. Astfel, prima forma de divinatie a fost probabil o religie a astrelor, ceea ce mai tarziu a fost numit de catre greci astrologie. Dar religii si religii au tot fost inventate de catre oameni. Preotii au fost cei ce au stabilit, conform vointei zeilor, zilele “favorabile” si “nefavorabile” pentru diferitele activitati sociale sau cultice, au stabilit calendare si festivale periodice, au reglementat sub toate aspectele viata oamenilor. Speranta pentru, sau dreptul la, o “viata viitoare” a ajuns sa depinda de preoti. Nu va dura mult si “mantuirea” avea sa “vina de la iudei”. Cine vrea sa inteleaga conceptele diverse cu privire la “viata viitoare”, “reincarnare”, sau “ inviere”, trebuie sa porneasca de la examinarea textelor premergatoare Bibliei. In special sunt de interes textele mesopotamiene, cannanite si egiptene. Fara aceasta parcurgere diligenta a istoriei dezvoltarii conceptelor religioase, oamenii vor continua sa depinda de preoti pentru ceea ce cred, adesea orbeste.

II

Odata cu structurarea conceptului “vietii de apoi” de catre preoti si teologi, fiecare traditie religioasa va avea o semnificatie diferita pentru acest concept. Mai mult, pe masura ce teologiile s-au tot schimbat de-a lungul vremurilor, la fel si conceptul “vietii de apoi” avea sa fie redefinit. Evreii, ca popor, nu s-au format intr-un vacuum cultural. Inconjurati de politeismul Mesopotamiei, stramosii lui Abraam “se inchinau altor dumnezei” dincolo de Eufrat. Cum Terah si Abraam pleaca din Ur si ajung in Haran, ambele fiind centre religioase ale zeului Nanna (in sumeriana) sau Sin (in akkadiana), care era zeul lunii, este verosimil ca ei se inchinau zeilor locali, printre care Nanna/Sin ocupa un loc de frunte.

Inainte ca Sumer sa devina un regat unit, societatile erau organizate in orase-stat, centre civile si religioase independente. Acestea erau comunitati teocratice conduse de preoti. Abia mai tarziu regii aveau sa inlocuiasca pe preoti in ce priveste rolul suprem in societate, probabil fiindca aveau sabia mai lunga, dar preotii au continuat sa joace un rol esential in organizarea si conducerea societatii. Cultura, traditiile, si religia sumeriana au fost asimilate si incorporate in traditiile Asiriei, Babilonului, si, ceea ce ne intereseaza in mod deosebit, ale Israelului.

In religia sumeriana, cerul era rezervat exclusiv pentru zei. Oamenii, indiferent de conduita morala din timpul vietii, dupa moarte se credea ca merg intr-o caverna subterana intunecata si rece, domeniu al zeitei Ereshkigal, unde sursa de hrana era tarana pamantului. Evreii vor mosteni acest concept cu privire la soarta oamenilor dupa moarte. Acel taram umbros numit “Kur” la sumerieni si “Aralu” la babilonieni, la evrei se numea “Sheol”. Cand Biblia evreiasca a fost tradusa prin secolul II inainte de Hristos in limba greaca, versiune numita Septuaginta, “Sheol” a fost tradus prin “Hades”, versiunea greceasca a termenului, unde Hades era atat un teritoriu dar si zeul care stapanea acel teritoriu.

Etimologia acestui “Sheol” este oarecum neclara, dar se merita mentionat termenul akkadian “SHU’ALU”, care inseamna “locul de intalnire al celor morti”, si termenul asirian “SHILU”, care insemna “camera” sau “incapere”, termeni care probabil au influentat conturarea termenului in limba ebraica. Cornilescu traduce “Sheol” cel mai adesea prin “locuinta mortilor”, dar ar fi gresit sa se inteleaga ca ar fi vorba doar de groapa in care este asezat sicriul. Iudeii considerau ca in Sheol fiecare se va alatura familiei sau neamului sau, dar in anumite cazuri grave unde Cornilescu traduce prin “va fi taiat” sau “va fi nimicit din mijlocul poporului sau” se intelegea ca persoana respectiva avea parte de o anihilare imediata si definitiva, fara dreptul la o reunire cu familia in Sheol. Iacov deplange disparitia lui Iosif, relatata fraudulos de catre fratii sai care l-au vandut, si spune “ma voi pogora plangand la fiul meu in Sheol”.

Vechiul Testament ofera putine detalii in legatura cu acest loc. Iudeii, spre deosebire de egipteni care facusera din “viata de apoi” un concept fundamental care a dus la arta mumificarii si la construirea de piramide somptuoase, au manifestat putin, sau deloc, interes pentru o viata viitoare. Iudeii erau oameni ai “legamantului”. Acesta avea un rol esential pentru viata care trebuia traita aici, pe pamant. Din nou spre deosebire de egipteni, unde viata “de apoi” era un privilegiu al claselor superioare (doar faraonul, preotii, si oamenii din varful piramidei societale aveau acces la ea), evreii antici credeau asemenea sumerienilor ca prin moarte toti oamenii merg in Sheol, buni sau rai, unde existenta lor era ca a unor umbre lipsite de personalitate. Se putea comunica, credeau unii, cu aceste umbre sau spirite din Sheol dar acest lucru era interzis, dupa cum intelegem si din povestirea cu Saul care a mers la o astfel de vrajitoare pentru a afla ceva de la Samuel, care murise.

Mai tarziu, atat in timpul robiei babiloniene si persane cat si dupa elenizarea Orientului ca urmare a cuceririlor lui Alexandru, influente din zoroastrianism si elenism vor modifica intelegerea evreilor cu privire la viata de apoi, dar despre acestea ramane pe data viitoare.

III

In traseul pe care incercam sa-l parcurgem pentru a intelege conceptul vietii de apoi in crestinism, am pornit, cum era normal, din Vechiul Testament deoarece acesta este parte integranta din Biblia crestina. Deocamdata am observat ca VT vorbeste de Sheol, denumirea “locuintei mortilor”, acel loc subteran unde mortii continua o existenta cvasi-inconstienta, ca umbre ale celor ce au trait candva pe pamant. Traducatorii, fie cei de limba romana sau engleza, au tradus acest cuvant prin: mormant (grave), locuinta mortilor (the realm of the dead), sau groapa (pit). Am spus deja ca Sheol nu reprezenta doar mormantul in care era depus sicriul celui ce murise. Observam asta in Geneza 37:33-35, unde Iacob, cand examineaza haina manjita cu sange a lui Iosif, crede ca Iosif a fost sfasiat in bucati si mancat de fiare salbatice. Si totusi, Iacob considera ca avea sa-l reintalneasca pe Iosif in Sheol. O alta dovada, mai graitoare, este pasajul din 1 Samuel 28:7-19. Acea femeie din Endor, care avea capacitatea de a “chema mortii”, il aduce pe Samuel din Sheol pentru a fi consultat de catre Saul. Samuel il intreaba pe Saul: “de ce m-ai deranjat si m-ai chemat la suprafata”? Iar in v. 19, dupa ce Samuel spusese lui Saul ca Dumnezeu va da pe Israel in mana Filistenilor, ii spune: “Maine, tu si fiii tai veti fi impreuna cu mine”. Desigur ca eu nu iau textul ca fiind realitate obiectiva, dar putem intelege din text conceptiile autorului sau a societatii in care traia.

Unii crestini conservatori vor incerca sa “armonizeze” Vechiul Testament cu Noul, apeland la pasaje ca cel din Ezechiel 37 sau Iov 19 pentru a sugera ca invierea era inteleasa de vechii iudei la fel ca in Noul Testament. Insa in Ezechiel 37 este vorba de un limbaj profetic in care era vizata o restaurare a poporului Israel, in viata de aici si acum, iar in Iov 19 este vorba de o speranta pentru justitie, anume ca in cele din urma Dumnezeu va fi de partea lui Iov in disputa cu “prietenii” sai. Iov nu avea o alta conceptie despre Sheol si observam asta in Iov 14, unde gasim, pe langa dorinta unei justitii viitoare care sa-l repuna in drepturi, si acea disperare ca dorinta lui este desarta, ceea ce englezii numesc “wishful thinking”. Asta se vede destul de clar in Iov 14:18-22, unde Iov exprima conceptul vechi ca mortii care merg in Sheol nu se mai intorc la viata, ca nu mai stiu nimic din ce se intampla sub soare, si ca tot ce pot face in Sheol este sa deplanga propria conditie.

Acest concept cu privire la Sheol va suferi modificari in perioada celui de-al doilea Templu, perioada definita aproximativ intre 500 BC – 70 AD. Unii cercetatori considera ca aceste modificari sau noutati in conceptiile legate de viata de apoi au fost influentate de Zoroastrianism, o religie care a provenit din invataturile lui Zarathustra (numit si Zoroaster), un profet antic de origine iraniana care se crede ca a trait in jurul anilor 1200 – 1000 BC. Zoroastrianismul, care era o religie majora pe timpul imperiului Persan Achemenid (550 – 330 BC), a pus un accent deosebit pe conflictul universal intre bine si rau (intre dumnezeul bun Ahura Mazda si cel rau Angra Mainyu) si pe ideea judecatii viitoare, cand cei morti vor invia in trup pentru a da socoteala pentru faptele lor din aceasta viata si vor primi “dupa fapta, si rasplata”.

In timp ce este dificil, daca nu imposibil, sa stabilim in ce masura Zoroastrianismul a influentat gandirea si conceptele autorilor din perioada celui de-al doilea Templu, aceasta este o posibilitate legitima. E drept ca ideea unei judecati viitoare o gasim (intr-o forma diferita) chiar si la vechii egipteni, dar ideea unei invieri a trupului apare tarziu, in scrierile exilice si post exilice, unde invierea este legata de speranta Mesianica a restaurarii si a unei justitii necesare pentru un popor care a fost dus din exil in exil. Gasim aceasta speranta Mesianica in Isaia 26:19, pasaj considerat Apocaliptic si plasat de Cheyne in jurul anului 324 BC., ca apoi in Daniel 12:2, plasat de teologi prin secolul 2 BC, sa fie in mod explicit exprimata ideea unei invieri viitoare a tuturor, unii pentru a primi “viata vesnica”, iar altii “ocara si rusine vesnica”. In apocrifa lui Enoch, o culegere de texte scrise intre anii 300 – 100 BC, amintita in Epistola lui Iuda din Noul Testament in mod eronat ca fiind scrisa de patriarhul Enoh, strabunicul lui Noe, gasim in capitolul 22 o descriere a Sheolului ca fiind impartit in patru sectiuni, doua din ele pentru cei buni si doua pentru cei rai. Cu exceptia celor rai dintr-una din sectiuni, care fusesera deja condamnati la pieire, ceilalti din cele trei sectiuni ramase vor avea parte de inviere in vederea judecatii. De altfel, mai toate scrierile apocaliptice ale acestei periode, ca 1 Enoch, 4 Ezra, 2 Baruch, si apoi Apocalipsele crestine, vorbesc despre o inviere a trupului si o judecata finala. Dar ideea invierii nu o gasim doar in textele apocaliptice. Ideea ca invierea nu va fi doar a sufletului, ci si a trupului, o gasim in apocrifa evreiasca (este apocrifa doar pentru protestanti) 2 Macabei scrisa probabil intre 143-135 BC. In capitolul 7 in povestirea despre cei sapte frati care au fost torturati pana la moarte pentru ca au refuzat sa manance carne de porc, fiecare din ei si-a exprimat credinta ca Dumnezeu ii va invia, iar in versetele 10-11, al treilea frate spune, referindu-se la limba, mainile si picioarele sale care aveau sa fie taiate, “le-am primit din partea Cerului si pentru Legea Lui nu-mi pasa de ele, caci stiu ca le voi primi inapoi”.

Ajungem astfel in primul secol crestin si intrebarea de capetenie este, ce a predicat Isus? Din Evanghelii aflam ca opiniile evreilor erau impartite. In timp ce unii credeau in invierea trupului, altii credeau in nemurirea sufletului, in reincarnare (in sens hindus, cu scopul de a implini in alte vieti cele 613 porunci ale Torei pe care nu le-au pazit in intregime in prima viata), in “sanul lui Abraham” ca loc de sublima odihna al celor credinciosi, in Abaddon sau Gehenna ca loc de suferinta pentru cei necredinciosi, ori altii, ca Saducheii, nu credeau nici in inviere, nici in ingeri. Si apoi, cum intelegem parabola cu Lazar in sanul lui Abraam si bogatul care se chinuia in iad pe care o foloseste Isus, fara macar sa sugereze ca ar fi vorba aici de o parabola, asa cum adeseori a facut-o?

IV

Daca Isus ar fi scris ceva si daca, admitand printr-un optimism exagerat, s-ar fi pastrat acel manuscris pana in zilele noastre, am sti mai bine ce anume a predicat Isus. Ceea ce avem insa in paginile Noului Testament sunt texte ale altor autori, copiate dupa alte copii, si nici acestea nu sunt manuscrise originale. Asta ne obliga sa consideram posibilitatea ca atunci cand citim ca ceva ar fi fost spus sau facut de Isus, asta sa fie, macar in parte, ceea ce altii si-au imaginat ca s-ar fi intamplat sau spus, si acestea au fost proiectate ca venind de la Isus.

Conceptul cu privire la “sanul lui Abraam”, asa cum gasim si expresia “sanul lui Dumnezeu” in Ioan 1:18 sau “sanul lui Isus” in Ioan 13:23, se refera la un loc de onoare, desigur, conform datinilor timpului, dar in Luca 16 inseamna mai mult decat atat si are de-a face cu noile concepte despre viata de apoi care apar in perioada celui de-al doilea Templu. Intr-un papirus ebraic din aceasta perioada se gaseste expresia “sanul lui Abraam, Isaac, si Iacov” care, conform unui articol pe Wiki, exprima credinta martirilor evrei ca dupa moarte ei vor fi primiti de Abraam, Isaac, si Iacov, si toti inaintasii lor vor aprecia jertfa lor, asa cum reiese din 4 Maccabei 13:17. Sheol/Hades, desi se refera in continuare la taramul unde se duc cei morti, este in acelas timp locul in care se face o despartire pe criterii morale, ceea ce sugereaza un sincretism cu elenismul. Unele suflete ajung in taramul unde vor duce o existenta usoara in pace si liniste, in “sanul lui Abraam” la evrei, sau Elysium la greci. Altii ajung in Gheena, care desi apare sub acest nume abia in Noul Testament, se refera la un loc unde cei rai sunt chinuiti prin foc, concept legat de ceea ce se intmplase in valea Ben-Hinom (Ieremia 19:2) cand Israelitii is ardeau copiii ca jertfa inchinata zeului Baal. La greci, acest taram numit Tartarus a fost initial un taram unde erau pedepsiti doar Titanii, era un fel de inchisoare conform spuselor lui Hesiod si Homer (cca. 700 BC) , dar mai tarziu Plato introduce ideea ca in Tartarus sufereau si oamenii care pacatuisera impotriva zeilor (vezi “Mitul lui Er” din Republica, cca. 380 BC). In Petru 2:4 este folosit acest termen (Tartarus) ca loc in care au fost “aruncati ingerii cazuti, inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata”. In ambele culturi, evreiesti si grecesti, cele doua taramuri opuse sunt despartite fie de ape, fie de prapastie. In Iliada lui Homer, Zeus spune ca Tartarus este mult mai jos decat Hades, “precum este pamantul fata de cer”, ceea ce in mod asemanator gasim si in Luca 16:23: bogatul “pe cînd era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sînul lui”.

Ce semnificatii are parabola lui Isus? Sunt cel putin cateva si le amintesc pe scurt.
1. In timp ce nu exista un consens printre teologi daca parabola pe care o foloseste Isus era o legenda care circula printre evrei sau este ceva inventat de Isus, este clar ca Isus foloseste aceasta ilustratie asa cum procedeaza de regula, pentru a sublinia o anume invatatura pe care o transmitea oamenilor dar foloseste concepte care erau cunoscute celor din timpul sau.
2. Isus incepe cu pilda ispravnicului necredincios (Luca 16:1-13), unde ideea centrala era ca ori procedezi ca “fiii veacului acestuia” care stiu sa foloseasca “bogatiile nedrepte” pe care le-au furat de la stapan cu scopul unui avantaj atunci cand vor fi scosi din ispravnicie (sa fie primiti in casa celor pe care i-au favorizat), ori esti credincios in toate lucrurile, mari si mici, pentru ca un ispravnic credincios nu poate sluji la doi stapani, si lui Dumnezeu, si banului.
3. Isus continua apoi prin a se adresa direct Fariseilor, care iubeau banii si isi bateau joc de Isus. Contextul in care este plasata discutia are de-a face cu o tema majora in predicarea lui Isus, si anume, “imparatia lui Dumnezeu”, un concept care trebuie analizat in mod serios pentru a fi inteles, devreme ce “legea si profetii au tinut pana la Ioan” (Botezatorul), dar acum cineva mai mare decat Ioan aducea oamenilor invataturi cu privire la o “imparatie”, nu ca acelea din “veacul acesta”, ci una in care, pentru a intra, trebuia sa dai “navala”, sa manifesti un interes mai presus decat pentru avutii materiale.
4. In pilda cu Lazar si bogatul nemilostiv (Luca 16:19-31) Isus foloseste notiuni deja cunoscute pentru a oferi doua invataturi principale. Una din ele este aceea ca este important cum traim acum, in viata aceasta, este important cum tratam oamenii, este important sa le fim de ajutor chiar si cand este vorba de niste “leprosi”, adica de pacatosi, de cei pe care in general ii desconsideram sau evitam. A doua invatatura este aceea ca nu este nevoie ca cineva sa fie inviat din morti pentru a crede ce spune, ci este importanta cunoasterea adevarului prin studiu. “Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei” se refera la studiu, la cunoastere. In Ioan 17:3 gasim “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”.
5. Din descrierea bogatului, imbracat in haine de culoare violet, care intotdeuna a simbolizat luxul si clasa nobila, regala, si din faptul ca el spune ca “in casa tatalui meu sunt cinci frati” pe care ar vrea sa-i ajute sa nu ajunga si ei in locul in care se afla el, intelegem ca bogatul ar putea sa reprezinte pe Saduchei, ca responsabili si preoti ai Templului, mai precis la Caiafa, ginerele marelui preot Ana care avea cinci fii. Despre cum tratau preotii pe “leprosi”, pe “vamesi”, sau pe Isus, nu cred ca trebuie sa mai amintesc aici.

Isus a vorbit oamenilor in termeni pe care ei puteau sa-i recunoasca, dar asta nu inseamna ca Isus valideaza conceptele oamenilor. In timp ce Isus afirma ideea unei judecati viitoare, in Matei 11:20-24, El prezice ca soarta Capernaumului, adica a oamenilor care au trait in Capernaum dar nu au luat aminte la cuvintele sau faptele lui Isus, va fi “pogorarea lor in Hades”, anume in acea sectiune rezervata celor care au facut ce este rau in aceasta viata, ca si in cazul bogatului din pilda cu Lazar. O alta aluzie la Hades gasim in Matei 16:18, unde se spune ca Isus, adresandu-se lui Petru, afirma ca Isus va cladi o biserica (oameni) pe care “portile Hades-ului n-o va putea birui”. Expresia “portile Hades-ului” se refera la un concept deja cunoscut. In secolul I AD circula ideea ca Abraam sta in fata acestor porti pentru a impiedica intrarea in Hades (din greseala?) a celor partasi la Legamantul iudaic.

Asemenea idei folclorice gasim si in alte pasaje din Noul Testament. In 1 Petru 3:19 Isus este prezentat ca, dupa ce a fost inviat “in Spirit”, s-a coborat in Hades pentru a “proclama” victoria Sa “spiritelor” rebele care sunt tinute in lanturi pana la ziua judecatii. Ca spiritele sau duhurile alea se refera la “ingeri” reiese si din 2 Petru 2:4, deja amintit mai sus cu referire la Tartarus, dar si din alte pasaje. In Epistola catre Evrei 1:7 (care se leaga de Psalmi 104:4 unde Dumnezeu este descris dupa iconografia lui Baal), Dumnezeu face din ingerii (sau mesagerii) Sai spirite/duhuri, asadar in Evrei 1:14 aceste spirite/duhuri indeplinesc o slujba in favoarea celor ce “vor mosteni mantuirea”. In Epistola lui Iuda, un singur capitol in care gasim mult folclor (ma intreb cum justifica crestinii conservatori “inspiratia” epistolei si locul ei in canonul Bibliei), la versetul 6 gasim aceeasi idee ca “ingerii care nu si-au pastrat vrednicia” sunt pusi “in lanturi vesnice, in intuneric”. Iar in Apocalipsa lui Ioan, Hades va fi el insus “aruncat in iazul de foc” (in Tartarus?), cu precizarea ca acesta reprezinta moartea a doua.

Desigur, mai sunt si alte intrebari legate de invatatura lui Isus la care as dori sa gasim raspuns. A predicat Isus o viata viitoare? Ce rol are invierea lui Isus cu privire la conceptul “imparatiei lui Dumnezeu”? Ce inseamna ceea ce spune Isus, ca in casa Tatalui sunt multe locasuri?

V

Pȃnă să intre Isus ȋn scena istoriei, evreii elenizaţi ai perioadei inter-testamentare adoptaseră deja credinţe multiple cu privire la viaţa de apoi, iudaismul fiind renumit pentru pluritatea conceptelor adesea contradictorii, de la o școală teologică la alta. Ȋnsuși faptul că marile partide ale iudeilor aveau opinii diferite cu privire la starea omului după moarte este un indiciu că evreii nu au avut niciodată o concepţie clară, venită prin ”inspiraţie”, cu privire la “viaţa de apoi”. Influenţa elenismului platonian care postula dualitatea materie-spirit a dus la adoptarea conceptului existenţei unui suflet nemuritor encapsulat ȋntr-un trup pieritor, preluată apoi de către mai toate formele de creștinism. Pe de altă parte, posibile influenţe din religia persană ȋn care se punea un accent deosebit pe ȋnviere ȋn ziua de apoi ȋn vederea judecăţii, pedepsirea celor vinovaţi și recrearea unei lumi ideale, s-au grevat pe angoasele religios-politice ale evreilor. Perioada robiei babiloniene și persane a favorizat conturarea unor puternice sentimente naţionale evreiești care nutreau justiţie și restaurare. Nu la ȋmpărăţia cerurilor și o dreptate ȋntr-o lume spirituală se gȃndeau evreii, ci aspiraţiile cu privire la Era Mesianică aveau ȋn vedere o restaurare a teocraţiei iudaice ȋn viaţa de aici și acum, cu instaurarea pe tronul davidic al unui Mesia eliberator. Mai tȃrziu ȋn creștinism, care ȋn opinia profesorului James Barr se pare că a fost chiar mai mult influenţat de zoroastrianism, concepţia privitoare la Mesia s-a modificat ȋn aceea că Mesia avea să conducă lupta finală ȋmpotriva lui Satan, pe care ȋl va ȋnvinge, ca apoi să creeze un “cer nou și un pămȃnt nou”.

Isus intră în istorie prin nașterea sa într-o familie de evrei. Tacit (în “Annals”) și Iosif Flaviu (în “Jewish Antiquities”) ne oferă referințe extra-biblice cu privire la existența lui Isus ca persoană istorică, dar nu ne oferă informații despre faptele sau ȋnvățăturile lui Isus. Astfel, singurele surse care ne oferă astfel de informații sunt cele patru Evanghelii așezate la începutul Noului Testament, deși ele au fost scrise probabil după epistolele Pauline. Fie că ceea ce citim sunt cu adevărat cuvintele sau faptele lui Isus, fie că avem niște biografii “romanțate” sau informații recirculate, suntem nevoiți să ne formăm o idee despre învățăturile lui Isus doar pe baza Evangheliilor.

Lectura Evangheliilor ne dezvăluie cȃteva realităţi incomode, mai ales pentru cei ce ȋși bazează hermeneutica pe “credinţa ȋn inspiraţie”, cum spunea domnul profesor. Mai ȋntȃi, Isus nu oferă nici un fel de informaţii despre starea omului după moarte, dar nici nu contestă credinţele populare curente. Dacă cineva m-ar intreba “de ce”, răspunsul meu ar fi “pentru că Isus nu a considerat că aceste lucruri erau importante”. Ȋnvăţăturile lui Isus s-au adresat nevoilor de zi cu zi ale oamenilor, anume, cum trebuiau să trăiască ȋn viaţa de aici și acum. Isus nu a contestat, de exemplu, cosmologia antică. Conceptele vechi ale sumerienilor și babilonienilor (pe care le găsim și ȋn Vechiul Testament) cu privire la un “tărȃm al morţii” ca fiind o zonă subpămȃnteană, se baza pe cosmologia lor, care includea ideea că pămȃntul, inclusiv zona subpămȃnteană numită la evrei Sheol, plutea și era ȋnconjurată de oceanul primordial. Dacă pămȃntul era plat sau rotund, dacă era sprijinit pe patru piloni sau plutea ȋn spaţiu conform legilor gravitaţiei, dacă se rotea ȋn jurul axei sale sau soarele se rotea ȋn jurul pămȃntului, dacă erau compartimente subterane ca Sheol, sau dacă tot uscatul era ȋnconjurat de oceanul primordial, și multe altele, nu aveau absolut nici o importanţă pentru oamenii cărora se adresa Isus. Ȋn aceeași măsură, condiţia omului după moarte, ȋnvierea, sau viaţa de apoi sunt noţiuni care depășesc capacitatea oamenilor de cunoaștere, atȃt atunci cȃt și acum. Isus se raportează la credinţele populare ale oamenilor doar pentru a le oferi ȋnvăţături practice care erau cu adevărat și ȋn mod universal valabile pentru viaţa aceasta, de genul “dacă vrei să intri ȋn viaţă, păzește poruncile”. “Ȋmpărăţia lui Dumnezeu” este ȋn primul rănd o atitudine faţă de adevăr, un mod de a trăi după ȋnvăţăturile lui Isus, iar intrarea ȋn ȋmpărăţie se face doar cȃt esti ȋn viaţă, nu după ce ai murit. Ȋn rugăciunea domnească, Isus spunea (Ioan 17:1-3): “Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice faptură, ca să dea viaţa veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”
O altă realitate este aceea că ucenicii, cȃt și cei care s-au convertit ulterior la creștinism, nu au ȋnţeles prea bine cum este cu viaţa de apoi, așa cum am menţionat deja. Găsim ȋn scrierile creștine referiri la “Sȃnul lui Abraam” ȋn care creștinii ȋncă credeau ȋn secolul al III-lea, ȋn scrierile lui Tertulian (155 -240), Hippolyt de Roma (170 – 235) sau ȋn apocrifa “Pocăinţa lui Origen” (de un autor necunoscut dar atribuită ȋn mod eronat lui Origen). Augustin de Hippo (354 – 430) credea de asemenea că cei drepţi care au murit sunt suflete fără trup care așteaptă fericiţi ȋn containere speciale ziua judecăţii, dovadă a faptului că neoplatonismul fusese asimilat “la greu” ȋn creștinism, așa cum rezultă și din “crezul creștin”. Despre “zona infernală” a locuinţei morţilor, am amintit deja că epistola 2 Petru 2:4 vorbește despre Tartar, zona mai joasă și ȋntunecoasă a Hades-ului, unde ȋngerii răi sunt deţinuţi și legaţi cu lanţuri ȋn așteptarea judecăţii. Să fie oare așa? Un pasaj similar celui din Petru găsim ȋn Epistola lui Iuda, la versetul 6. Şi tot Petru, “mȃnat de Duhul Sfȃnt”, ne spune ȋn 1 Petru 3:18 că “Isus a fost omorȃt ȋn trup, dar a fost ȋnviat ȋn duh”, și ne mai spune ȋn v. 19 și 20 că (ȋn duh) Isus “S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, cȃnd ȋndelunga răbdare a lui Dumnezeu era ȋn așteptare, ȋn zilele lui Noe”. Această idee că “Isus s-a coborȃt ȋn iad” este inclusă ȋn crezul creștin, dar mă ȋntreb, ce ȋnţeleg azi creștinii cȃnd recită acest crez? Exprimarea lui Petru este extrem de confuză iar referirea la duhuri/spirite, atȃt ȋn dreptul lui Isus cȃt și ȋn ce privește pe cei “din ȋnchisoare” de pe vremea lui Noe se referă tot la Sheol/Hades/Tartar, deși noţiunile astea sunt tulburi ȋn mintea lui Petru. Nu este de mirare că creștinismul a preluat aceste noţiuni neclare, astfel că se dezvoltă ȋn creștinism credinţa ȋntr-un spirit nemuritor (de negăsit ȋn Vechiul Testament), Tartarul sau Gheena devin iadul “cu foc și pucioasă” pe care ȋl regăsim ȋn credinţa creștinilor de astăzi, și “Sȃnul lui Abraam” devine Raiul, sau Paradisul. Toate acestea sunt indicii că, ori creștinii nu au ȋnţeles ȋnvăţăturile lui Isus, ori că Isus nu a lăsat ȋnvăţături clare ȋn legatură cu aceste noţiuni.

Pe langă faptul că majoritatea ȋnvăţăturilor lui Isus a fost fost exprimată ȋn metafore, Isus uneori s-a exprimat ȋn mod intenţionat laconic și evaziv cu privire la ȋnviere și viaţa de apoi. Să luăm de exemplu discuţia cu saducheii pe care o găsim in sinoptice. Saducheii au crezut că l-au pus binișor la colţ pe Isus cu o ȋntrebare dificilă. Dacă există o ȋnviere și o viaţă de apoi, a cui soţie va fi femeia care a fost pe rȃnd soţia celor șapte fraţi? Răspunsul lui Isus este ȋn doi peri: ”la ȋnviere, nici nu se vor insura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca ȋngerii lui Dumnezeu in cer”. Dar… saducheii nu credeau nici ȋn ȋngeri! Ce fel de argument era ăsta? Şi cum să le spui ȋnvăţătorilor Legii că “se rătăcesc pentru că nu cunosc Scripturile”? Foarte simplu! Isus le aduce aminte ca ȋn Lege scrie că Dumnezeu s-a recomandat lui Moise ca fiind “Dumnezeul lui Abraam, Isaac, și Iacov”. Nu-i clar? Păi nu e, că aceștia erau morţi de mult, dar Isus le spune “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii”. Unde erau vii? Ȋn Sheol? “Tare vă mai rătăciţi”! (smile).

“Profesorul” m-a apostrofat intr-un articol pe blogul său că mi-am pătat sufletul, că nu cred ȋn ȋnviere, că aș susţine că ȋnvierea vine din mitologie, deci nici Isus nu a ȋnviat, nu-i așa? (ȋntreba el retoric), deși eu nu am spus nimic din toate acestea. Ceea ce am ȋncercat să fac prin aceste mici articole a fost să trezesc interesul pentru ceea ce un prieten numea “arheologia ideilor”, adică nevoia de a ne revizui unele credinţe, nu neapărat pentru a le arunca la gunoi, ci pentru a le ȋnţelege mai bine istoria și semnificaţia. Sunt conștient că astfel de articole schematice, rezumative, prezintă riscul ca cineva să tragă concluzia greșită că dezvoltarea conceptului sau a credinţei ȋn “viaţa de apoi” a fost un proces simplu, strict liniar din punct de vedere cronologic și prin excelenţă determinist. Nu ȋntȃmplător unul din prietenii care au contribuit ȋn trecut la discuţii mi-a atras atenţia să nu mă poziţionez ȋntr-o extremă ȋn care să consider că toate ideile și tradiţiile iudaice au provenit din asimilarea altor culturi. Desigur, mă feresc să fac acest lucru deoarece știu că ȋn realitate lucrurile sunt mult mai complicate. Dar influenţe au fost, fie că le acceptăm sau nu, și conform celor spuse de G. Hermerén, aceste influenţe sunt fie pozitive, fie negative. Dacă X a avut o “influenţă negativă” ȋn creaţia lui Y asta Inseamnă că a cauzat o reacţie adversă, de respingere, cu privire la conceptul C. Adică Y a citit sau a aflat despre modul ȋn care X a prezentat conceptul C și a reacţionat ȋmpotriva lui X prezentȃnd o altă versiune a lui C. Asta a rezultat ȋn lucrări care sunt ȋn antiteză, sau polemică, cel puţin ȋn anumite aspecte. Pe de altă parte, “influenţa pozitivă” a lui X asupra lui Y rezultă ȋn lucrări similare și complementare ȋn ce privește conceptul C. Vechiul Testament este un bun exemplu ȋn care ȋntȃlnim atȃt evidenţe pentru influenţa pozitivă a scrierilor antecedente sau contemporane asupra autorului/autorilor biblici, dar și evidenţe pentru influenţa negativă, autorii biblici prezentȃnd ȋn mod diferit și contradictoriu anumite concepte din scrierile antecedente. Asta se poate observa mai ales ȋn primele capitole ale Genezei, ȋn povestirile creaţiei, unde considerentele polemice pot fi cheia de interpretare a acestui text antic. Ȋn loc de a inventa concordisme penibile ȋntre cunoștinţele actuale ȋn știinţele naturii și Geneza, avem nevoie de a ȋnţelege Geneza așa cum a fost intenţionată de autor. Dar asta este o altă temă…

VI – Final

Ȋn ȋncheierea acestei serii scurte (nu a subiectului, căci el este practic nelimitat), voi ȋncerca să răspund unor posibile ȋntrebări nerostite, de genul: “Bine, bine, ai spus despre sumerieni, babilonieni, evrei, perși, creștini, etc. dar tu ce crezi ȋn dreptul tău? A ȋnviat Isus? Crezi că va fi o ȋnviere? Crezi ȋn viaţa de apoi?” Sunt ȋntrebări legitime, cel puţin din partea celor care mă cunosc, dar aș vrea să precizez ȋnainte de orice că ceea ce voi spune ȋn continuare nu trebuie să fie adoptat de nimeni altcineva, ele fiind doar opinia mea pesonală.

Am gȃndit tema aceasta ca pe o provocare, nu doar a confraţilor mei de credinţă, ci a creștinilor ȋn general. Din cele observate de mine, cel puţin ȋn dreptul neo-protestanţilor, există o obsesie cu privire la “cer”, la “rai”, la “viaţa viitore”, pȃna la măsura ȋn care viaţa aceasta este neglijată, ca neavȃnd o altă importanţă decȃt ca o “pregătire” pentru viaţa viitoare. Să fie oare “cununa viitoare” singura motivaţie pentru a trăi o viaţă etică și morală pe acest pămȃnt? Mai precis, dacă n-ar fi această idee a unei vieţi viitoare superimpozată și supraevaluată, oare nu am mai avea motivaţia necesară pentru a trăi o viaţa frumoasă, implinită, și fericită pe acest pamȃnt? Personal, consider ca o mare favoare faptul că trăiesc, că sunt conștient de mine și de tot ceea ce mă inconjoară, oameni, artă, poezie, muzică, natură, visuri, speranţe, etc. Chiar dacă n-ar fi o altă viaţă sau existenţă, eu n-aș fi deloc dezamăgit. Nu pot fi de acord cu ceea ce spune Pavel ȋn 1 Corinteni 15:12-19, care este de fapt un argument circular, invalid și nenecesar. Ȋn v. 19 el spune: “Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea ȋn Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Chiar așa să fie? De ce am fi nenorociţi? Pentru că am căutat să fim morali și nu am comis tȃlhării, hoţii, crime, furturi, violuri, și toate relele pe care alţii “fără frică de Dumnezeu” le fac? Dacă am fost morali doar pentru a ajunge ȋn cer, mă tem că nu vom ajunge niciodată acolo.

A ȋnviat Isus? Eu cred că da, și nu pentru că aș avea dovezi, ci cred asta ȋn mod axiomatic, cum cred și ȋn existenţa lui Dumnezeu. E vreo greșeală că cineva crede ȋn ȋnviere sau viaţa de apoi? Nu. Nici o credinţă religioasă nu este ȋn mod intrinsec rea dacă nu face rău unei alte persoane. Cu ce mă deranjează că unii cred ȋn nemurirea sufletului? Sau cred că ȋn ziua ȋnvierii ȋși vor revedea rudele, prietenii și pe cei pe care i-au iubit? Nu e nici un rău ȋn asta. Şi dacă cineva nu crede ȋn astfel de lucruri, ce rău face altora cu necredinţa lui? Nu este omul liber să caute liniștea sufletească așa cum ȋși imaginează că este mai bine? Nu este și ea parte din ceea ce părinţii fondatori ai Americii au numit “the pursuit of happiness”? Crede cineva ȋn pomeni “de sufletul morţilor”? Nu-i nici o problemă. O facere de bine este o facere de bine, punct. Crede cineva că sufletul său se va reȋncarna după moarte ȋn alte fiinţe? E liber să creadă, cu ce mă deranjează asta pe mine? Crede cineva că există iad sau rai? Nu-i nici o problemă, poate că asta este o motivaţie pentru a fi mai atent cu propria viaţă. Problema cu adevărat spinoasă este cu teologii și pastorii care profită de credinţele oamenilor (pe care iniţial le-au indus ȋn ei) pentru a acapara bunuri nemeritate și nemuncite. Văd pe aici pancarde ameninţătoare de genul “Mȃine vei muri, și il vei vedea pe Dumnezeu!”, sau “Iadul e fierbinte, o-ho-ho! Pocăiește-te azi!” Dacă văd undeva o problemă cu credinţa religioasă este aceea pe care am menţionat-o in primul articol din serie, anume că unii oameni, puţini la număr ȋn comparaţie cu “restul”, au inventat tot felul de credinţe și superstiţii pentru a-i subjuga pe oameni, pentru a le răpi libertatea.

Dacă ȋnvăţ un lucru de la Isus, este acesta: ai grijă cum traiești ȋn viaţa aceasta, iar ȋn ce privește viaţa viitoare, las-o ȋn grija Tatălui. Eu unul știu că nu merit viaţa viitoare, așa că nu am nici o pretenţie. Dar am datoria și privilegiul, ca om, să fac deosebire ȋn mod raţional ȋntre bine și rău, ca apoi să aleg să fac ce este bine. Probabil ca nu voi reuși ȋntotdeauna (știu că nu am reușit), dar nu cred că Dumnezeu așteaptă de la mine o perfecţiune ireală, imposibilă, ci doar să fac tot ceea ce pot mai bine. Ȋn rest, e treaba Lui. Isus a vorbit ucenicilor săi cu o deosebită compasiune. Isus nu se adresează nouă ci se adresează ucenicilor cȃnd spune cuvintele acestea: “Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi”. (Ioan 14:1-3). Şi tot ucenicilor le spune: “Nu va voi lasa orfani, Ma voi intoarce la voi” (v.18). S-a ȋntors Isus la ei? I-a luat undeva? Nu. Dar Isus a știut că ucenicii aveau nevoie de mȃngȃiere și a făcut tot ce a putut pentru a-i pregăti pentru momentul despărţirii. Fiecare din noi trăim uneori momente cȃnd avem nevoie de speranţă. Și ȋn mod sigur, cȃnd candela arde ȋnspre stingere avem nevoie de o speranţă. Voi ȋncheia această serie printr-o parafrazare: dacă cineva dorește să trăiască, dorește un lucru bun.