În interviul realizat cu domnul Iacob Coman, începȃnd cu minutul 23:10 unde subiectul în discuţie era „ce înseamnă să crezi în textul Bibliei”, domnia sa foloseşte sintagma frumoasă „hora cuvintelor”. Ce înseamnă acest termen? În cadrul argumentului mai larg că Biblia se înţelege aşa cum este scrisă, adică nu este nevoie de o exegeză a textului care să ţină cont de contextul cultural-istoric-politic în care a fost scris acel text, Biblia, ne spune domnul Coman, nu trebuie interpretată dincolo de sensul primar al expresiei gramaticale deoarece cuvintele formează o horă semantică suficient de simplă pentru a fi înţeleasă de către orice „prost”. Doar că, folosind o frază foarte simplă pentru a exemplifica uşurinţa de a înţelege un text, domnul Coman face exact contrariul, adică interpretează textul dincolo de înţelesul său primar.

Fraza „Maria era la vie”, spune dȃnsul, nu înseamnă că Maria era vie, şi nu moartă, ci că „hora cuvintului îi spune că Maria era la viţa de vie, culegȃnd struguri”. Nici vorbă (rog să mi se ierte opoziţia), hora semantică a acelui text nu spune nimic despre a culege struguri, ci asta este doar o interpretare făcută  de domnul Coman în mod ad-hoc și inconştient. În primul rȃnd, ce om cu mintea limpede ar înţelege că „la vie” înseamnă „vie şi nu moartă”? Este o aberaţie să nu ţii cont de acea locuţiune adverbială de loc („la”), care indică faptul că „la vie” trebuie luat împreună şi indică o locaţie. Însă dincolo de asta, Maria se putea duce „la vie” pentru tot felul de alte motive: poate s-a dus „la vie” să o sape sau să o cureţe, sau s-a dus „la vie” să ducă mȃncare cuiva care lucra acolo sau să spună tatălui său că au venit nişte musafiri din depărtare şi este rugat să vină devreme acasă, etc. Deci simpla frază că „Maria era la vie” nu dezvăluie motivul pentru care Maria s-a dus „la vie”. Pentru a înţelege motivul, este nevoie de examinarea frazei într-un context mai larg. Poate autorul ne-a spus mai devreme sau ne va spune mai tȃrziu de ce s-a dus Maria la vie. De aceea am spus că semnificaţia unei fraze, ideile prezentate intr-un text, sunt mai mult decȃt suma cuvintelor care formează acel text. Chiar şi atunci cȃnd este acolo o „horă semantică” primară de care trebuie să ţinem cont, pentru o mai bună ȋnţelegere a textului este nevoie de a se lărgi hora. Iar cȃnd este vorba de un text antic, cu atȃt mai mult trebuie să examinăm textul ȋn contextul ȋn care a fost scris, bine știind faptul că, pe de o parte, scrisul la acea vreme era anevoios și autorul adesea a fost laconic ȋn exprimare, iar pe de altă parte autorul se adresa unei clase de oameni educaţi, puţini la număr, care puteau citi și ȋnţelege, nu unor „proști”.

Ce înţelegem cȃnd Isus a spus că sămȃnţa de muştar este cea mai mică sămȃnţă (vezi Matei 13:31-32)? Dacă textul este „absolut”, aşa cum sugerează domnul Coman, atunci Isus ori este mincinos, ori nu ştie că sămȃnţa de muştar nu este cea mai mică sămȃnţă. Domnul Coman ridiculizează critica textuală atunci cȃnd sugerează că exegetul „scoate un cuvȃnt din acea horă, caută apoi printre sensurile pe care le poate avea acel cuvȃnt, şi apoi spune ‚nu acesta este sensul, ci este sensul al şaptelea’”. Nu, un exeget nu face asta niciodată, ci pastorul/preotul face asta oricȃnd dorește mușchiul său. Discreditarea efortului de a ȋnţelege un text ȋn contextul său cultural și istoric are o explicaţie simplă și dureroasă: pastorul/preotul nu vrea ca simplul credincios să ȋnţeleagă Scriptura, tocmai pentru a nu fi ȋn stare să-i arate pastorului/preotului cȃnd bate cȃmpii. Credinciosul este considerat cu adevărat un „prost” care trebuie să-și supună mintea autorităţii pastorului/preotului care invocă autoritatea Bibliei și care la rȃndul ei reprezintă autoritatea absolută a lui Dumnezeu. Şi de aici vine cea mai „tare” afirmaţie, anume că „atunci cȃnd ȋnveţi un om să creadă ȋn textul Bibliei, el nu mai poate fi controlat”. O, nu, este exact invers. Ȋnvaţă un om că textul Scripturii este dictat de Dumnezeu, și pe cale de consecinţă este un text absolut, și atunci vei controla credinciosul ȋn mod absolut!

Critica textuală, nu doar a Bibliei, ci a oricărui text, ba chiar şi apariţia conceptului de ineranţă a Bibliei, este un fenomen care apare în modernism, un curent filozofic care propune un anumit model de gȃndire. Începȃnd prin secolul al XVII-lea cu Descartes, şi mergȃnd pȃnă în secolul al XX-lea, modernismul respinge validitatea tradiţionalismului, unde adevărul este reprezentat de dogme şi unde autoritatea de a stabili ce este adevăr aparţine clerului sau puterii monarhice. În modernism, sub influenţa filozofilor raţionalişti şi a descoperirilor arheologice din zona Orientului Apropiat în secolele XVII, XVIII, şi XIX, s-a conturat ideea că însuşi textul Bibliei trebuia cercetat în mod raţional. În lipsa totală a manuscriselor originale, dublată de o multitudine de copii ale diverselor texte ale Bibliei ȋn diferite variante, se conturează nevoia unei metode de studiu știinţific al textului Scripturii. Această metodă a fost numită „metoda istorico-critică”.  Şi cum savanţii istorico-critici au fost înclinaţi să acorde prioritate dovezilor istorice şi arheologice în comparaţie cu textul Bibliei, ei au fost numiţi „liberali”. Fundamentalismul religios şi conceptul de ineranţă a Bibliei apar în modernism ca o reacţie împotriva teologiei „liberale”, deşi istorico-criticii nu au intenţionat, cel puţin la început, să discrediteze Biblia, aşa cum sunt percepuţi de fundamentalişti. Ȋnsăşi teologii conservatori au adoptat „critica joasă” (numită istorico-gramaticală), deși au respins „critica înaltă” (istorico-critică).

Adventiștii de Ziua a Şaptea au moștenit, pe de o parte, orientarea spre un studiu știinţific al Scripturii, dar pe de altă parte au fost ȋncurcaţi de conceptele difuze cu privire la inspiraţia Scripturilor prezente ȋn Evangelicalismul American al celei de-a doua „treziri” spirituale ȋn secolul al 19-lea. Faptul că după numeroase contradicţii și studii dedicate conturării unei doctrine a inspiraţiei, concentrate ȋntr-o Conferinţă Biblică a teologilor și profesorilor de teologie in 1919, a fost imposibil ajungerea la un consens, lucrurile rămȃnănd tulburi și ȋnceţoșate, arată că ideea de inspiraţie a Bibliei a fost mai degrabă un obstacol ȋn ce privește ȋnţelegerea textului Scripturii. Ȋn aceste condiţii, a rămas la latitudinea liderilor de tot soiul ai bisericii de a stabili norme sau reguli de interpretare. Şi cȃnd găsești pe unii care decretează cu de la sine autoritate că textul Scripturii nu doar că este inspirat, ci este chiar dictat de Dumnezeu, atunci poţi să știi că ai de-a face cu cineva care face din Biblie sabia cea mai lungă pentru a tăia gȃtul celor care contestă acest mod de ȋnţelegere. Din experienţa mea, regretabil, observ că aceștia sunt de fapt cei mai slabi oameni din punct de vedere psihic și emoţional.

Dragă Edi,

Ȋţi scriu aici cȃteva rȃnduri ca o scrisoare deschisă. Impresia mea este că, din nefericire, punţile de comunicare ȋntre noi s-au tot ȋngustat.  Este reversibil acest trend? Rămȃne de văzut. Desigur, dacă vei găsi de bine să răspunzi, m-aș bucura foarte mult, fie că o vei face la subsolul acestui articol, fie în mod indirect (şi mă aştept la sarcasm) în vreun articol viitor. Ȋn mod evident te deranjează opoziţia, deaceea după un răspuns sau două (ȋn doi peri) recurgi la sistarea bruscă a dialogului („mă opresc aici, văd că nu ajungem la nici un rezultat”, etc.).

Hai să ȋncep cu ultimul „dialog” pe pagina ta de Facebook, unde pȃnă la urmă am decis să șterg toate comentariile mele deoarece se observa destul de clar că ele te-au iritat (scuze, te rog). Exuberanţa ta la posibilitatea de a se descoperi viaţă pe Venus a fost ȋntȃmpinată de realismul meu enervant. Nu, nu s-a găsit viaţă pe Venus (acesta a fost miezul comentariilor mele). Nici măcar nu știm dacă este vorba de fosfină ȋn atmosfera lui Venus, asta pȃnă cȃnd nu se vor examina eșantioane din acea atmosferă. Și chiar dacă se va confirma că este fosfină, este improbabil că se va identifica sursa. Nu ţi se pare ciudat că, deși pe Pămȃnt fosfina naturală se bănuiește că ar fi un reziduu al metabolismului micro-organismelor, nu știm nici astăzi ce organisme o produc? Dacă nu știm asta aici, „acasă”, ce te face să crezi că vom ști care este sursa fosfinei pe Venus (ȋn cazul că va fi confirmată)? Iar sugestia ta că oamenii de știinţă „ne ascund ceva, nu vor să ne spună”, etc., ţine de domeniul teoriilor conspirative. La fel de entuziasmat erai acum vreo doi ani cu „viaţa pe Marte”, o altă ipoteză neconfirmată (ȋncă). Apropo, ai observat că la cȃteva zile după știrea asta cu „viaţa pe Venus”, cei care acum vreo doi ani făcuseră vȃlvă cu ”viaţa pe Marte” (dar apoi s-au calmat deoarece nici un “rover” la sol nu a descoperit aşa ceva) au revenit pe piaţă cu o nouă știre, că anume au descoperit o nouă sursă de apă subterană la unul din polii planetei, re-ȋnviind astfel o ipoteză care se părea că a fost abandonată? E vorba de competiţie, evident, aşa că nu ascunde nimeni nimic. Dimpotrivă, oamenii de știinţă vor face orice este posibil să capteze atenţia (și banii) publicului. Ȋntrebarea mea ar fi: de ce este foarte important pentru tine să se descopere viaţă pe Marte, Venus, sau altundeva? Are asta de-a face cumva cu nevoia de confirmare a existenţei/inexistenţei lui Dumnezeu? Dar dacă Dumnezeu există, și a creat micro-organisme și pe alte planete (sau orice alte forme de viaţă), de unde știi care a fost sau este rolul lor ȋn ecologia de ansamblu a creaţiei?

Am să amintesc ceva despre Covid-19 prin prisma discuţiilor noastre pe blogul tău (5 august, 2018) despre evoluţie, vaccin. sistemul imunitar, preceptele neodarwiniene (mutaţii aleatorii + selecţie naturală), și adaptarea la mediu. După cum ȋnţelegi tu, conform teoriei evoluţiei, acești 98-99% de oameni care supravieţuiesc virusului Sars-CoV-2 (ȋn lipsa unui vaccin, da?) ar trebui să fie niște „mutanţi”, niste persoane care au fost deja modificate genetic prin mutaţii aleatorii și selecţie naturală ȋnainte de apariţia virusului. Iar cȃnd mediul a fost modificat de apariţia acestui virus, acești „mutanţi” se dovedesc a fi capabili să supravieţuiască, pe cȃnd cei 1-2% care nu au avut acele mutaţii, au suferit extincţia. Ȋnţelegi cȃt de iraţională este poziţia asta? Sistemul imunitar este prea complex pentru a-l disecta şi descrie în mod reducţionist ca „înnăscut” şi „adaptativ”. Cel mult aceste descrieri servesc un scop didactic, ca şi taxonomia. Simplul adevăr, menţionat şi de James Shapiro, este că pe de o parte nimeni nu poate explica cum ar fi putut evolua un astfel de sistem (diametral opus paradigmei clasice darwiniene), şi pe de altă parte că sistemul imunitar este, într-un mod mai evident ca alte sisteme biologice, un conglomerat de acţiuni intenţionate, direcţionate către un scop, o finalitate. Vaccinul pentru Covid-19 nu va fi 100% efectiv, aşa cum niciun vaccin nu este 100% efectiv. Şi nu vaccinul luptă cu virusul, ci sistemul imunitar. Vaccinul nu oferă imunitate, ci doar antrenează sistemul imunitar oferindu-i în prealabil informaţii care îl vor ajuta să răspundă mai repede atunci cȃnd apare infecţia. Imunitatea este rezultatul acţiunilor sistemului imunitar, şi este relativă sau permanentă în funcţie de natura agentului infecţios. Reacţia sistemului imunitar se încadrează în multiplele mecanisme de adapare la mediu ale unui organism la o situaţie de stress provenită din mediul extern sau intern. Preceptele neodarwiniene conform cărora adaptarea la mediu se produce prin acţiunea selecţiei naturale (mediul) asupra unor mutanţi (organisme rezultate ca urmare a unor mutaţii aleatorii care deja s-au produs în trecut) nu au nicio bază, nici o evidenţă ȋn natură. De altfel, articole publicate recent în jurnalele de specialitate reflectă o modificare a limbajului folosit cȃnd se vorbește de adaptarea la mediu, ȋn sensul că reflectă succesiunea naturală a evenimentelor: stresul exercitat de mediu asupra organismelor este de fapt ceea ce provoacă reacţia de adaptare a organismului în vederea supravieţuirii.

Un alt aspect important este acela că deşi organismul posedă o capacitate remarcabilă de adaptare la mediu folosind diferite mecanisme (în lipsa unui termen mai bun), inclusiv acela al mutaţiilor adaptative la nivelul genomului (pe care eu le numesc non-aleatorii, devreme ce sunt provocate de un stres), organismul este totuși restrȃns de anumite limite ale genomului său, astfel că nu este posibilă o adaptare continuă, nelimitată. Preceptul gradualismului, conform căruia macroevoluţia este de fapt microevoluţie perpetuată pe durata a milioane sau miliarde de ani, este lipsit de orice evidenţă ȋn lumea naturală. Mutaţiile adaptative sunt, ȋn esenţă, o deviere de la „ideal”, o ȋncercare (uneori disperată) a organismului de a supravieţui. Cel mai adesea mutaţiile sunt detrimentale organismului. Chiar și cele care oferă un avantaj ȋn ce privește supravieţuirea ȋn condiţii de schimbare a mediului sunt cel mai adesea modificări, limitări, sau anulări ale funcţiilor unor gene pre-existente ȋn genom, de altfel  importante pentru organism (îţi recomand să-ţi pui batista pe nas şi să citești totuşi Darwin Devolves[1]). Cu cȃt un organism este mai ”adaptat” la condiţii foarte specifice de mediu, la o anume nișă existenţială, cu atȃt va fi mai puţin capabil de a se adapta ȋn viitor la noi modificări ale mediului, la nișe noi.

Asta ȋmi aduce aminte de discuţia noastră despre experimentul de lungă durată[2] al lui Richard E. Lenski & Co., cel mai faimos din întreaga biologie experimentală modernă. Cȃnd am afirmat că experimentul a intenţionat să studieze „evoluţia în acţiune”, adică să producă în laborator evidenţe pentru evoluţia neodarwiniană în timp real, mi s-a reproșat „de unde știi asta, de unde ai scos-o”? Iată declaraţia lui Lenski cu ocazia unui interview cu Jeremy Fox:

„the use of microbes to study evolution in action was still uncommon, so the novelty of the approach would ensure some interest among my colleagues” [3]

În primul articol publicat de Lenski & Co. în revista The American Naturalist în 1991 (la 2000 de generaţii de E. coli) scopul experimentului a fost definit ca fiind acela de „a analiza rolul mutaţiilor aleatorii şi selecţiei naturale ȋn a promova adaptarea la mediu pe parcursul unui experiment de durată”[4]. Evident, se dorea o validare empirică a preceptului că mutaţiile aleatorii produc mutanţi, și ulterior acești mutanţi sunt selectaţi favorabil de anumite condiţii de mediu, adică succesiunea „mutaţii aleatorii + selecţie naturală” rezultă ȋn noi organisme adaptate mai bine la mediu. Dar se va observa ca experimentul a demonstrat altceva.

Ceva mai tȃrziu, prin 2008, Zachary Blount, student doctorand al lui Lenski și parte din echipa de cercetare, a menţionat că intenţia cercetătorilor a fost să demonstreze validitatea gradualismului evoluţiei neodarwiniene, care implică ideea prezenţei unui anumit vector al evoluţiei bazat pe o anume convergenţă a proceselor biochimice. Cu alte cuvinte, evoluţia este un rezultat al unui anume set de condiţii de mediu care vor produce ȋn mod repetat acelaș rezultat, cum ar fi apariţia ochilor sau aripilor, asta chiar la specii care nu sunt afiliate genetic, cum sugerează „evoluţia convergentă”[5]. Stephen Jay Gould a respins preceptul darwinian al gradualismului, ca atare Blount sugerează că experimentul de lungă durată al lui Lenski & Co. a intenţionat să fie o replică la critica adusă de Jay Gould:

„Stephen Jay Gould maintained that these historical contingencies make evolution largely unpredictable. Although each change on an evolutionary path has some causal relation to the circumstances in which it arose, outcomes must eventually depend on the details of long chains of antecedent states, small changes in which may have enormous long-term repercussions. Thus, Gould argued that contingency renders evolution fundamentally quirky and unpredictable, and he famously suggested that replaying the “tape of life” from some point in the distant past would yield a living world far different from the one we see today.”[6]

„To address the repeatability of evolutionary trajectories and outcomes, the long-term evolution experiment (LTEE) with Escherichia coli was started in 1988 with the founding of 12 populations from the same clone.”[7]

Blount afirmă astfel că experimentul de lungă durată al lui Richard E. Lenski şi echipa sa a avut menirea să demonstreze repetabilitatea traiectoriilor evoluţionare cu rezultatele lor. A reușit Lenski & Co. să producă evidenţe valide ȋn acest sens? Este experimentul lui Lenski o validare a preceptelor neodarwiniene? La o primă (și superficială) vedere, da, dar  ȋntr-un sens nedorit. Experimentul a revelat de curȃnd (vezi mai jos) faptul că mecanismele neodarwiniene (mutaţii accidentale + selecţie naturală) nu fac altceva decȃt să permită o speciaţie limitată, generată de adaptare la mediu prin mutaţii degradative. Iar cȃnd mediul exercită un stres mai presus de posibilităţile genomului de a se adapta la el, rezultatul este o „spirală a morţii”.

Este extrem de important, în acest context,  să analizăm un articol publicat de curȃnd ȋn revista eLife de către echipa lui Richard E. Lenski[8] bazat pe același experiment cu E. Coli.  Ȋn ciuda faptului că ȋn trecut multiple articole, fie de specialitate, fie de popularizare a știinţei, au elogiat peste măsură „succesul” acestui experiment ȋn a demonstra atȃt „repetabilitatea cȃt și perpetuarea fără limite” a evoluţiei (să fim serioşi, vorbim aici de interpretarea unor observaţii printr-o paradigmă ideologică), aceste ultime fenomene menţionate în articolul respectiv sunt marcate de termeni ca „surprindere”, „contrar aşteptărilor”, „diminuarea fitnesului” şi „rata de mortalitate ridicată”.

Lenski a pornit cu 12 populaţii identice de bacterii E. Coli B, plasate ȋn 12 eprubete pentru a fi studiate ȋn paralel. Ele au fost supuse unui mediu stresant, reducţionist, prin faptul că sursa de hrană oferită a fost o „supă” organică diluată numită DM25[9] care conţinea doar 25 mg/litru de glucoză. După ce bacteria se înmulţea (6-7 generaţii), hrana era epuizată şi bacteria intra într-o stare de stagnare. În fiecare zi 1% din bacterii erau transferate în eprubete noi unde se continua înmulţirea lor. La fiecare 500 de generaţii, se congelau eprubetele zilei precedente pentru a permite examinarea lor ulterioară (erau nişte „pietre de hotar”, sau „fosile” dacă vrei). După vreo 2000 de generaţii s-a observat o creştere a fitnesului (body size, rata de înmulţire). Asta a fost imediat interpretat ca un mare succes, o „validare” a axiomei neodarwiniene (mutaţii aleatorii + selecţie naturală –> fitnes⁺ –> înmulţire⁺, etc.). De fapt, deşi sursa de hrană era săracă şi limitată (un stres), mediul artificial controlat de cercetători oferea avantajul că era lipsit de alte pericole (paraziţi, viruşi, agenţi bio-chimici, etc.), prin urmare bacteria  a huzurit în linişte şi s-a îmbunătăţit calitativ (atȃt, deocamdată!).

Nu prea s-au mai produs schimbări spectaculoase, aşadar după vreo 20000 de generaţii, Lenski a pasat continuarea experimentului  studenţilor săi doctoranzi, iar el a început să modeleze evoluţia pe computer (proiectul Avida). Desigur, computerul are nevoie de input de inteligenţă (software) şi va produce ceea ce este programat să producă. Pe computer poţi demonstra şi existenţa lui Dumnezeu dacă vrei. Aşa că nici Avida nu l-a satisfăcut pe Lenski. Dar ceva s-a întȃmplat în laborator, cam pe la generaţia 31500, şi Lenski s-a întors la progenitura sa, LTEE[10].

Cȃnd cercetătorii au venit într-o dimineaţă pentru a efectua rutina cu transmutarea a 1% de bacterii în noi eprubete, într-una din ele bacteria se înmulţise peste noapte mult mai mult decȃt de obicei. Spre extazul cercetătorilor, E. Coli dobȃndise capacitatea de a consuma citrat de sodiu (o substanţă chelatoare din supa organică DM25) în condiţii aerobice. Asta a fost din nou o adaptare la mediu. E. Coli poate consuma citrat doar în condiţii anaerobice, dar acum, forţată fiind de doza limitată de hrană, bacteria a operat nişte mutaţii (din nou le numesc non-aleatorii, dar şi degradative, te las să te documentezi) care au permis transportul citratului înlăuntrul celulei chiar şi în prezenţa oxigenului. „Evoluţia” acestui ”mutant” Cit⁺ într-una din cele 12 eprubete a fost din nou supralicitată ca o validare a axiomei fundamentale neodarwiniene şi Lenski a sperat că acest „mutant” va „evolua” într-o altă specie. Arzȃndu-i la degete de nerăbdare, cercetătorii au forţat nota şi mai mult, adică au modificat mediul în care acest „mutant” Cit⁺ trăia, eliminȃnd complet glucoza. În loc de DM25, acest “mutant” a fost forţat să se hrănească doar cu citrat într-un mediu DM0 (zero glucoză). Ce s-a observat pe parcursul a încă 2500 de generaţii a fost că bacteria a pierdut (prin mutaţii aleatorii degradative) capacitatea „controlului de calitate” la reproducere şi capacitatea de reparare a genomului, astfel că rata mutaţiilor degradative a crescut foarte mult. Multiple gene au fost afectate, debilitate sau eliminate de aceste mutaţii, fitnesul a scăzut considerabil şi a crescut rata mortalităţii. Pe scurt, bacteria a intrat intr-o spirală a morţii, a extincţiei.

Cam asta este limita „evoluţiei darwiniene”, my friend. La scară mică, la nivelul speciei sau al genului, este posibilă o adaptare la mediu şi o speciaţie radială bazată pe modificări mici datorită unor mutaţii care sunt de cele mai multe ori degradative în esenţă. Dar gradualismul, repetabilitatea, vectorul, convergenţa evoluţiei, cu alte cuvinte macroevoluţia pe verticală în general sunt doar naraţiuni formulate prin interpretări paradigmatice ale unei ideologii materialiste. Desigur, mă aştept să opui rezistenţă unor idei exprimate aici, în special în ce priveşte mutaţiile non-aleatorii sau abundenţa şi frecvenţa mutaţiilor degenerative. „Evoluţia adaptativă”, cum este numită în cercurile evoluţioniste, are o mare problemă, bine punctată de Michael Behe în ultima sa carte Darwin Devolves: The New Science About DNA That Challenges Evolution.

“The First Rule of Adaptive Evolution: Break or blunt any gene whose loss would increase the number of offspring.”

Cartea s-a „bucurat” de o revizie partizană din partea lui Lenski et al, în care argumentul principal al lui Behe este minimalizat:

„There are indeed many examples of loss-of-function mutations that are advantageous, but Behe is selective in his examples. He dedicates the better part of chapter 7 to discussing a 65,000-generation Escherichia coli experiment, emphasizing the many mutations that arose that degraded function—an expected mode of adaptation to a simple laboratory environment, by the way (sublinierea mea)—while dismissing improved functions and deriding one new one as a “sideshow”. (Full disclosure: The findings in question were published by coauthor Richard Lenski.)”[11]

Iată aici o re-definire a LTEE. Dacă iniţial Lenski a sperat să obţină evidenţe solide care să valideze axioma principală a neodarwinismului, acum spune că modul de adaptare prin mutaţii care au degradat diferite funcţii existente în genom era „de aşteptat într-un simplu mediu de laborator”, ceea ce este de fapt o mistificare a faptelor şi declaraţiilor anterioare.

Behe oferă apoi o replică în care explică definiţia sa cu privire la prima regulă a „evoluţiei adaptative”:

“The rule summarizes the fact that the overwhelming tendency of random mutation is to degrade genes, and that very often is helpful. Thus natural selection itself acts as a powerful de-volutionary force, increasing helpful broken and degraded genes in the population.” [12]

Aşa cum se poate verifica, în discuţia noastră din 2018 am subliniat faptul că „selecţia naturală” nu este altceva decȃt totalitatea factorilor de mediu care de obicei duc la extincţia organismelor care nu se pot adapta la schimbări în urma acumulării mutaţiilor degradative.

Lenski simte apoi nevoia să revină prin trei articole pe blogul său (aici, aici, şi aici) pentru a-şi apăra opinia şi experimentul, dar chiar şi Lenski admite că Behe are dreptate într-o anumită măsură:

„As our review says (in agreement with Behe), there are many examples of evolution in which genes and their functions have been degraded, sometimes yielding an advantage to the organism.”[13]

În ciuda faptului că în discuţiile noastre anterioare tu ai refuzat să acorzi vreun credit lui Michael Behe („Ce ştie Behe? El este doar un biochimist”), iată că Lenski, şi alţii, nu pot rămȃne indiferenţi la argumentele aduse împotriva axiomei primare a neodarwinismului. Aceştia fac parte din cei care în 2014 se pronunţau împotriva nevoii de re-examinare sau înlocuire a sintezei moderne spre deosebire de alţi oameni de ştiinţă care susţin această necesitate.[14] Din nefericire, tu ai ales să te aliniezi de partea greşită a evoluţioniştilor „hard core”, nu din dragoste pentru adevăr, ci mȃnat de o re-alinere dogmatică, aşa cum am mai amintit. Ai avut, pentru un moment scurt, o înclinaţie de a recunoaşte că neodarwinismul este depăşit, dar pentru că asta te-ar fi dus la o re-examinare a dogmelor îndrăgite, ai revenit la poziţia veche, indefensibilă. Eu sper totuşi că nu este prea tȃrziu să-ţi revii. E timpul să părăsim entuziasmul precoce al pubertăţii şi să adoptăm seriozitatea şi realismul scepticului raţionalist. Tu ce zici?

RESURSE:

[1] https://www.amazon.com/Darwin-Devolves-Science-Challenges-Evolution/dp/0062842668/ref=sr_1_2?dchild=1&keywords=darwin+devolves&qid=1603043118&sr=8-2

[2] http://lenski.mmg.msu.edu/ecoli/index.html

[3] https://journals.plos.org/plosbiology/article?id=10.1371/journal.pbio.1002185

[4] http://lenski.mmg.msu.edu/lenski/pdf/1991,%20AmNat,%20Lenski%20et%20al.pdf

[5] https://adrianghitta.com/evolutia-convergenta-un-as-pe-maneca/

[6] https://www.pnas.org/content/105/23/7899.full

[7] Idem 6

[8] https://elifesciences.org/articles/55414

[9] http://lenski.mmg.msu.edu/ecoli/dm25liquid.html

[10] http://lenski.mmg.msu.edu/ecoli/index.html

[11] https://blogs.sciencemag.org/books/2019/02/07/darwin-devolves/

[12] https://evolutionnews.org/2019/02/woo-hoo-in-science-review-of-darwin-devolves-lenski-has-no-response-to-my-main-argument/

[13] https://telliamedrevisited.wordpress.com/2019/02/22/on-damaged-genes-and-polar-bears/

[14] https://www.nature.com/news/does-evolutionary-theory-need-a-rethink-1.16080

În contextul acestui scandal, al acestei lupte pentru putere între administraţia BAZS şi (acum) fostul pastor IC, se aud comentarii şi lamentări care subliniază ideea de „pierdere”. Nu este deloc clar, însă, cine a pierdut şi ce anume a pierdut. A pierdut biserica prin faptul că un pastor-artist, apreciat de mulţi, s-a retras din biserică? Sau, a pierdut biserica prin faptul că şi-a manifestat, din nou, „mȃna de fier” după propria poftă? A pierdut pastorul IC pentru că i s-a pătat reputaţia, muştruluit orgoliul, şi tăgăduit dreptul la pastoraţie, cu toate avantajele străvezii legate de această slujbă? Eu aş sugera că au pierdut toţi, într-o oarecare măsură, dar cei care au pierdut cel mai mult sunt membrii de rȃnd, adevărata biserică.

Aşa cum anticipam aici, „armistiţiul” propus prin hotărȃrea Uniunii publicată în iulie 2020  a avut cȃteva conotaţii semnificative. Prima a fost aceea a neglijării, prin reducerea la nesemificativ, a masei de credincioşi care au suferit datorită acestei situaţii, Uniunea declarȃnd doar că „regretă că utilizatori din mediul on-line au asistat, în mod voluntar sau involuntar, la desfășurarea conflictului”. Uniunea nu şi-a asumat nici o vină pentru conflictul de faţă, aşa cum s-ar fi cuvenit. Ceea ce ar fi fost necesar, în opinia mea, era ca Uniunea să-şi ceară iertare de la membrii bisericii pentru situaţia penibilă la care s-a ajuns, nu peste noapte, ci prin o evoluţie de durată a conflictelor dintre IC şi biserică din vremea cănd IC era profesor la ITA Cernica, şi apoi în Conferinţa Transilvania Sud, încă de pe vremea cȃnd la conducerea Conferinţei se afla pastorul Lucian Cristescu.

O altă conotaţie a fost aceea că „armistiţiul” a fost intenţionat, aşa cum bănuiam, ca „un timp relativ scurt de rezolvare a “defectelor de procedură” (citeşte, de ascuţire a săbiilor) în vederea unui atac decisiv”. Conferinţa Transilvania Sud a pozat în „pisica blȃndă care zgȃrie rău”. După decizia Uniunii din iulie 2020, administratorii Conferinţei au jucat cartea umilinţei şi s-au declarat „discreditaţi” şi „descalificaţi” pentru a se achita de mandatul Uniunii, adică „reluarea cercetării disciplinare, cu respectarea tuturor normelor în vigoare”, convocȃnd o Adunare Generală Extraordinară Electivă. Adunarea asta electivă a fost de fapt o farsă, aşa cum o adunare a Comitetului Executiv lărgit al Conferinţei Generale este o farsă, sau cum o Adunare Generală a Conferinţei Generale este o farsă: s-a ştiut dinainte rezultatul! Nu este la mintea cocoşului că majoritatea celor care primesc o pȃine din partea Conferinţei, deci majoritatea delegaţilor la această alegere anticipată, la nevoie va fi de partea Conferinţei? Dacă administratorii Conferinţei s-au simţit „descalificaţi” de a-şi continua mandatul, cum de au acceptat, din nou, acelaş mandat? Ca să nu amintesc că însăşi Uniunea a fost prezentă la această adunare electivă, Uniune care declarase deja că „dezaprobă ferm și unanim maniera în care pastorul Iacob Coman a ales să se raporteze la o decizie emisă de Conferința Transilvania de Sud”. Dacă iniţial Uniunea a „constatat un viciu procedural, neintenționat, în procesul de cercetare disciplinară a pastorului Iacob Coman”, eu constat un viciu procedural intenţionat provenit din interiorul putred al ierarhiei de drept „divin”.

În aceste condiţii, afirmaţia Preşedintelui Uniunii că „în Biserica Adventistă autoritatea circulă în două direcţii: de sus în jos, şi de jos în sus” este doar un artificiu retoric. Într-un sistem piramidal autoritatea nu circulă niciodată de jos în sus. Chiar dacă se formează o Comisie de Etică în cadrul fiecărei Conferinţe, alcătuită din 80% membri laici şi 20% pastori („urmȃnd modelul unei comisii similare care funcţionează la nivelul Uniunii din 2014”), cine alege pe cei 80% de membri laici? Aţi ghicit: Adunarea Electivă a Conferinţei. Pe ce criterii? Şi cine sunt membrii acestei Comisii de Etică la nivelul Uniunii? Nu ştim, site-ul oficial al bisericii, adventist.ro, nu oferă nici o informaţie. Presupun că este o „comisie fantomă” funcţionȃnd cu o „agendă fantomă”. Pentru a dovedi contrariul, Uniunea şi Conferinţele vor trebui să publice unde, cȃnd, şi cum a circulat vreodată această ”autoritate de jos în sus”.

Prin ceea ce am spus pȃnă acum n-aş vrea să dau impresia că sunt de partea pastorului IC. Dimpotrivă, îl consider responsabil în mod direct pentru acest conflict, în aceeaşi măsură în care este administraţia bisericii la orice nivel ar fi ea. Această ruşine nu va putea fi spălată, oricȃt s-ar lustrui vasul de lut. Cel mult, el se poate sparge. Este posibil ca IC să continue litigiul cu biserica ducȃndu-l, cum a şi ameninţat, în sfera juridică seculară. Nu ar fi pentru prima dată cȃnd un ex-membru al bisericii se întoarce împotriva ei cu înverşunare. Dar cȃnd biserica este vinovată şi cȃnd este justificată o astfel de atitudine, să nu vă apăraţi cu Biblia sau Spiritul Profetic!

Contrar ȋnvăţăturilor diseminate de către teologii creștini, Isus nu a venit să iniţieze vreun sacrament sau să ȋntemeieze vreo religie. El a venit pentru a ȋnvăţa pe oameni principiile unei ”ȋmpărăţii” care nu era din lumea aceasta. De ce nu era din lumea aceasta? Pentru că de la “peștera de tȃlhari” și pȃnă la marginile pămȃntului lumea era plină de silnicie. Isus a venit să vestească “robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii; să dea drumul celor apăsaţi”. Nu la eliberarea naţiunii de sub stăpȃnirea Imperiului Roman s-a referit Isus, ci la eliberarea oamenilor de sub tirania sistemului religios instaurat și practicat de “fiii Gheenei”.

Au fost reformatori de-a lungul istoriei, dar reformele lor au fost de scurtă durată. Sistemele puterii violente, de stat și religioase, au subjugat oamenii din cele mai vechi timpuri, de cȃnd omul a pretins că este asemenea lui Dumnezeu, că este divin sau că are acces la sfatul zeior. A pretinde că voinţa unui om, indiferent cine este, este de fapt voinţa lui Dumnezeu, nu este altceva decȃt blasfemie. Da, și-au “făcut un nume” acești tirani ai lumii prin sistemul ierarhic violent pe care l-au ȋntemeiat. “Aceștia au fost vitejii care au fost ȋn vechime”, ne spune autorul Genezei (Gen. 6:4; Gen. 11:4), dar astfel de “viteji” cu sabia lungă, a Duhului sau a Cezarului, au existat mereu și există și ȋn zilele noastre.

“Reforma mozaică” a ȋncercat să ofere iudeilor un ideal mai ȋnalt. Ea ȋncepe cu “Avram”, care a transformat circumcizia dintr-un ritual al tranziţiei spre maturitate, care implica şi răspunderea de a purta arme şi a fi un războinic, la un ritual care dedica un copil abia născut de 8 zile unui legămȃnt de apartenenţă la un popor special.  Mai tȃrziu, legea celor zece porunci a reprezentat trecerea spre monoteism și adoptarea unor norme morale superioare. Odihna Sabatului era garantată tuturor, indiferent de clasa socială din care făceau parte, incluzȃnd sclavii sau străinii aflaţi ȋn cetate. Jertfele, care erau practicate de păgȃni de mii de ani pentru a hrăni pe zei sau ai ȋmbuna cȃnd erau mȃnioși, au fost transformate ȋntr-un sistem retributiv, educaţional (nu există nici o dovadă ȋn Vechiul Testament că jertfele “ţinteau către Isus”). Ele erau “amenzi” care trebuiau plătite pentru comiterea unor “infracţiuni”. Cu cȃt era mai ȋnaltă poziţia socială a celui care a comis ofensa, cu atȃt mai costisitoare era amenda. Dar ȋnvăţătura lui “Moise” a fost deturnată ȋntr-un sistem opresiv. Preoţii au devenit casapi ȋntru propria bunăstare. Au ȋnmulţit poruncile pentru a se ȋnmulţi “infracţiunile” și au complicat ritualurile sacramentale. Dincolo de robiile periodice impuse din afară, poporul a fost ȋngenunchiat ȋntr-o robie permanentă de către preoţi, ȋmpăraţi, cărturari și farisei deopotrivă. Totul era putred ȋn această ideologie a subjugării omului ȋn “numele” unui zeu nevăzut. Societatea teocratică iudaică s-a dovedit a fi cu nimic mai puţin tiranică decȃt cele ale păgȃnilor, mai ales după instaurarea monarhiei.

A venit apoi Isus și a răsturnat mesele, la propriu și la figurat, avertizȃnd pe ucenici (Matei 23):

8. Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Invăţătorul vostru: Hristos, și voi toţi sunteţi fraţi. 9. Şi “Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pămȃnt; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este ȋn ceruri. 10. Să nu vă numiţi “Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. 11. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.

Departe de a fi un anarhist, Isus readuce ȋn prim plan conceptul familiei ca nucleu de bază al societăţii. Ȋn plan spiritual, sfatul lui Isus sugerează că forma ideală de organizare a unei “biserici” este congregaţia locală. Iar la nivel global, dacă toţi suntem fraţi și avem un singur Tată și un singur Ȋnvăţător, singura “ierarhie” posibilă este cea a cooperării. Dumnezeu nu are nevoie de religie, de jertfe, sau de ritualuri de ȋnchinare. Şi chiar dacă este nevoie de o anume formă de organizare pentru buna desfășurare a vieţii comunitare, ea trebuie să fie bazată pe raţionalitate, nu pe violenţă. Așa au trăit primii creștini, ca o familie, adunȃndu-se pentru mese comune ȋn timp ce depănau amintiri despre Isus și se ȋntăreau unii pe alţii ȋn speranţa revenirii lui Isus ȋn generaţia lor. Această masă comună a credincioșilor era “cina Domnului” la primii creștini. Ea nu conţinea nimic mistic, supranatural, nu era un ritual ci doar o părtășie creștină.

Dar nu a durat mult și lucrurile au fost readuse pe făgașul corupt din vechime. Unitatea și părtășia au fost ȋnlocuite cu ierarhia și autoritatea “de drept divin”, ȋncepȃnd cu ȋnvăţăturile lui Pavel (1 Corinteni 12:8): “Si Dumnezeu a randuit in Biserica, intai, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, invatatori; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tamaduirilor, ajutorarilor, carmuirilor si vorbirii in felurite limbi.”  Să-mi fie cu iertare, dar Dumnezeu nu a rȃnduit nimic! Au rȃnduit oamenii și au pretins (cum s-a făcut mereu) că ce au orȃnduit ei este ”orȃnduirea lui Dumnezeu”. Ȋn 1 Timotei 2 spune Pavel: “propovaduitorul si apostolul Lui (Dumnezeu) am fost pus eu – spun adevarul in Hristos, nu mint – ca sa invat pe Neamuri credinta si adevarul”. Dar Isus a spus că El este singurul ȋnvăţător! Şi cum să privești la acel “zău, nu mint” decȃt ca dovadă că Pavel face apel la o autoritate pe care nu i-a dat-o nimeni, de fapt, și se aștepta ca unii să-i pună autoritatea sub semnul ȋntrebării? Tot ȋn capitolul 2 găsim: “Va indemn, dar, inainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multumiri pentru … imparati si pentru toti cei ce sunt inaltati in dregatorii, … Lucrul acesta este bun si bine primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru”. De unde știe Pavel că “e bine primit ȋnaintea lui Dumnezeu”? Are acces la Dumnezeu și “știe”? Şi nu vin “anatemele” și “darea pe mȃna Satanei” tot de la Pavel? Ca dovadă a faptului că Pavel nu s-a lepădat de ideologia ierarhiei violente a struţo-cămilei politico-religioase numită “stat teocratic”, Pavel apelează la Cezar pentru a i se face dreptate într-o dispută cu “fraţii” (Fapte 25:11).

Un rol special ȋn sistemul piramidal al creștinismului este jucat de sacramente. Ce sunt sacramentele? Provenind din latinul sacramentum, care și el este legat de sacrare, ideea de bază este că cineva sau ceva anume este declarat “pus deoparte ca/prin autoritate publică de drept divin”. Elementul definitoriu este idea că sacramentul conţine mister și supranatural. Ne spune R.C Sproul, de exemplu, că “sacramentele sunt mistere pentru că nu putem explica ce anume săvȃrșește Dumnezeu prin ele” (https://www.ligonier.org/learn/devotionals/means-of-grace/). Interesant, nu? Nu putem explica nimic, dar sigur supranaturalul este prezent ȋn ele ȋntru mȃntuirea omului! Ȋn limbajul celor cu limba bifurcată, sacramentele sunt “mijloace ale Harului”, adică manifestări fizice ale graţiei divine mȃntuitoare. Culmea neobrăzării șamanului constă ȋn afirmaţia că sacramentele se bazează pe ȋnvăţătura lui Isus. Este adevărat? Nicidecum! Să examinăm cȃteva din ele, zic.

Botezul, care este doar un simbol al unei “nașteri din duh”, al unei schimbări ȋn modul de a gȃndi al omului matur, a fost transformat ȋntr-un act mistic de transformare fizico-spirituală mȃntuitoare administrat de popi/preoţi la 8 zile de la nașterea copilului (ȋmprumutȃnd, chipurile, de la Avram). Nu e nevoie de o schimbare ȋn gȃndirea omului, nu-i așa? E de-ajuns că nașa ”se lasă de Satana” și copilul este mȃntuit din păcat, cu sau fără voia lui. Și actul este strict necesar deoarece, pe baza unei alte doctrine falacioase, aceea a “păcatului originar”, copilul se naște vinovat prin ȋnsăși atingerea de femeie (mama lui). De fapt, respectiva doctrină susţine că ȋnsăși zămislirea copilului, ba chiar relaţia sexuală, este păcătoasă. Doctrina “păcatului originar” este amplificarea de către Augustin și alţi “sfinţi părinţi” a unor idei ale lui Pavel.

Cina Domnului, fie că a fost sau nu cina Pascală (vezi aparenta contradiţie dintre relatarea evenimentului ȋn Ioan și ȋn Sinoptice) a fost ultima cină pe care Isus a avut-o cu ucenicii ȋnainte de a muri. Nu este locul aici pentru a discuta chestiuni legate de calendar, cronologia evenimentelor, datarea Paștelui, etc.. Este suficient să ne amintim că pȃinea nedospită și vinul făceau parte din masa Pascală iar Paștele nu a fost niciodată altceva decȃt un festival de comemorare a ieșirii din Egipt. Ştiind că moartea Sa era aproape și nu mai avea mult timp de petrecut ȋmpreună cu ucenicii, Isus face o comparaţie ȋntre pȃinea și vinul pe care le consumau, cu trupul și sȃngele Său care aveau să fie “consumate” ȋn actul crucificării. Apoi Isus le spune că pe viitor, cȃnd vor avea mese comune, să-și aducă aminte de El și de moartea Sa. Nimic magic, nimic supranatural nu a avut loc ȋn momentele de serbare a Paștelui. Dar sub bagheta magică a teologilor (bazaţi pe Pavel, vezi 1 Corinteni 10:16), Cina Domnului este desemnată ca un sacrament prin care pȃinea și vinul, prin consacrarea oferită de preot, se transformă miraculos ȋn trupul și sȃngele lui Isus (deși nu-și schimbă aspectul fizic), fenomen numit trassubstanţiere.

Se dezvoltă treptat o “teologie sacramentală” ȋn creștinism, ȋncepȃnd cu Tertulian (cc.160 – cc.225 AD), primul care introduce ȋn teologia creștină termenul latin sacramentum și ȋl asociază cu grecescul musteriom (mister sacru), deși termenul nu este niciodată folosit in Noul Testament cu privire la botez sau Cina Domnului. Discipolul lui Tertulian, Ciprian, duce ștacheta un pas mai departe declarȃnd că nu pot exista sacramente ȋn afara bisericii, deci nu există salvare ȋn afara bisericii. El este cel care face o legătură directă ȋntre participarea la aceste sacramente și mȃntuire și aplică pasajele Vechiului Testament cu privire la preoţie ȋn dreptul activităţii episcopilor, contribuind astfel la dezvoltarea conceptului de sacerdotism creștin (idea că episcopul/preotul/popa au funcţia de mijlocitor ȋntre om și Dumnezeu). Pȃnă ȋn secolul al 16-lea, treptat, sunt desemnate un număr de 7 sacramente: botezul, ȋmpărtășania, confirmarea (sau mirungerea), hirotonirea, penitenţa (mărturisirea păcatelor catre preot), căsătoria (ca instituţie a bisericii prin care se realizează unirea miraculoasă a două persoane care devin “una”), și ungerea cu untdelemn (ȋn pragul morţii, tot pentru iertarea păcatelor).

Cele 7 sacramente sunt acceptate/practicate ȋn bisericile istorice catolice si ortodocse. Deși Luther a criticat pe larg practica “papiștilor” ȋn lucrarea sa Robia Babiloniană a Bisericii (1520), el a acceptat validitatea botezului și euharistiei (Cina Domnului) ca sacramente, adică mijloace ale Harului divin. Cu privire la Cina Domnului, Luther a respins transsubstanţierea și a venit cu un nou concept numit uniune sacramentală.  Astfel, Luther respinge idea că pȃinea și vinul se transformă realmente ȋn trupul și sȃngele lui Isus, criticȃnd “trivialităţile metafizice” Aristoteliene pe care catolicii, via Toma d’Aquino, le-au adoptat, şi spune că Isus se alătură vinului și pȃinii, mai exact Isus cuprinde aceste simboluri, aflȃndu-se deasupra, inlăuntrul și dedesubtul lor. Acelaș drac, pȃnă la urmă! Este ridicol din partea lui Luther să condamne tirania papistă și subjugarea maselor de credincioși, cȃnd de fapt “reforma” lui nu face decȃt să schimbe culoarea lor. O altă culoare este consubstanţierea, concept care apare in mișcarea Lolarzilor, urmaşi ai lui John Wycliffe. Practic, este asemănătoare cu transsubstanţierea, doar că ȋn Euharist se ȋmpletesc ȋn mod tainic atȃt elementele fizice ale pȃinii și vinului cȃt și trupul și sȃngele lui Isus. Să-i punem o pălărie roșie acestui drac, aflat undeva ȋntre transsubstanţiere și uniunea sacramentală la o distanţă nesemnificativă, aș spune. Alţi protestanţi, cum ar fi anabaptiștii, baptiștii, sau metodiștii, resping aceste concepte și consideră că botezul sau cina sunt doar simboluri.

Vreau să revin la conflictul recent din BAZS ȋn lumina unor conexiuni pe care trebuie să le facem cu privire la sacramente. Teoretic, adventiștii susţin că resping teologia sacramentală și consideră botezul și Cina Domnului (pe care o numim “sfȃnta cină”!) ca niște simboluri ale unor experienţe spirituale ale credinciosului. Dacă ar fi așa, ar fi bine. Dar să nu uităm că nu prea departe ȋn trecut “sfȃnta cină” conţinea elemente “sfinte”, adică după ce pȃinea și vinul erau consacrate prin rugăciune, ele deveneau substanţe sfinte. Ele fie erau consumate de către membri (am practicat multă vreme excluderea de la cină a ne-membrilor), fie erau arse sau aruncate dacă rămȃneau porţii nefolosite. De unde această noţiune a elementelor “sfinte”? Să mai amintesc de ipocrizia “mărturisirii” și “iertarea” oferite/obţinute ȋnainte de “actul umilinţei”? Cam cȃt durează ele? Pȃnă plecăm de la biserică, nu? Dar ceea ce consider grav este că sistemul nostru de organizare ierarhică este o permanentă oportunitate a vȃnării unei poziţii “mai sus” pe treptele piramidei. Indiferent unde te afli ȋn această structură, tendinţa este să fii ȋn controlul celor “de jos”, asumȃndu-ţi o autoritate iluzorie dacă ţii cont de ȋnvăţătura lui Isus: “voi sunteţi toţi fraţi”. Da, ne numim noi “fraţi” cȃnd ne adresăm unul altuia, dar suntem dispuşi să călcăm pe oameni pentru a ne revendica autoritatea (pozȃnd că apărăm autoritatea Bibliei sau a lui Dumnezeu) şi a avansa pe scara ierarhică la poziţii cȃt mai înalte.

Dacă biserica ar fi vrut să scape de domnul IC, putea s-o facă de mult dacă i-ar fi păsat că domnul IC practică o teologie sacramentală. Dar biserica este mai îngrijorată de efectele secularismului şi postmodernismului, observabile chiar în rȃndurile bisericii, şi preferă să-l tolereze pentru că domnul IC, mai mult şi mai vehement decȃt alţii, luptă pentru menţinerea vechilor standarde. Este evident că una din metodele de a ţine credincioşii aproape de biserică este prin manipulare psihologică, prin inducerea fricii şi a sentimentelor de vinovăţie. La urma urmei, cu toate neajunsurile, alianţa între stat şi religie a ţinut lumea sub control într-o anumită măsură. În faţa valului ameninţător al postmodernismului (situaţia actuală de haos din Statele Unite o dovedeşte cu prisosinţă), reacţia aproape reflexă a politicienilor şi prelaţilor bisericii este o reîntoarcere la ultra-ortodoxie. Nu degeaba apar politicienii în public însoţiţi de către popi (în Romȃnia sau Rusia) sau preoţi şi pastori (în West). Ceea ce nu ştiu sau nu înţeleg aceşti lideri este că întoarcerea la “cărările vechi” este un drum înfundat. Iar în West, însăşi post-modernismul, numit de unii post-protestantism,  se dovedeşte a fi un drum înfundat. Astăzi chiar liberalii americani se exprimă împotriva haosului produs de extrema lor stȃngă şi caută s-o controleze, dacă se mai poate.

Hotărȃrea Comitetului Uniunii, de a anula retrogadarea domnului IC şi de întoarcere a cazului spre forumul inferior al Conferinţei Transilvania de Sud pentru o mai bună examinare, este bine formulată din punct de vedere strategic şi politic (de altfel, am prevăzut-o, spre surprinderea unui prieten pe FB). Pe de o parte, Uniunea s-a scuturat de responsabilitatea de a decide o chestiune fierbinte a bisericii. Pe de altă parte, a evitat scindarea bisericii, care avea potenţialul pierderii semnificative de fonduri. Comunicatul afişat pe pagina oficială a bisericii este un “armistiţiu” în această luptă pentru putere. El poate evolua în două direcţii. Se poate prelungi la nesfȃrşit, lăsȃnd timpul să atenueze memoria credincioşilor şi să aducă domnului IC pensionarea. Sau poate fi folosit pentru un timp relativ scurt de rezolvare a “defectelor de procedură” (citeşte, de ascuţire a săbiilor) în vederea unui atac decisiv. Indiferent cum vor evolua lucrurile, biserica şi statul nu au o rezolvare la problemele actuale ale societăţii. Ierarhia violentă, cu săbii şi sacramente, este “de drept diabolic” şi nu va duce decȃt la subjugarea omului.

Ȋn contextul crizei actuale prin care trece Adventismul “de Romȃnia”, este aproape imposibil să rămȃi nepăsător și rece. Majoritatea fraţilor mei de credinţă s-au poziţionat deja ȋn tabere beligerante. Atȃt de injectaţi le sunt ochii, mai ales cei ai minţii, ȋncȃt nu-și dau seama că sunt incapabili să aibă o viziune clară a motivelor pentru care această criză devine tot mai insuportabilă! Dar pentru atitudinea lor, și pentru orbirea lor, responsabili sunt ȋn primul rȃnd cărturarii și administratorii bisericii. Acestora li se aplică mustrarea lui Isus din Evanghelia după Matei 23:15: “Vai de voi, cărturari și farisei făţarnici! Pentru că voi ȋnconjuraţi marea și pămȃntul ca să faceţi un tovarăș de credinţă; și, după ce a ajuns tovarăș de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decȃt sunteţi voi ȋnșivă”.

Cum este posibil așa ceva? De ce devin credincioșii ”fii ai gheenei” sub ȋndrumarea cărturarilor, o realitate evidenţiată ȋn mod express de acest conflict? Ce este fundamental greșit cu religia, inclusiv cu religia noastră? Sigur, făţarnicia este rea, dar este doar atȃt? Despre făţărnicie vorbește Isus? Vă propun că problema care ne confruntă este mult mai gravă. Ȋn acest conflict nu este vorba de orgolii sau invidii mărunte, de cartier. Aici este vorba despre o luptă crȃncenă pentru putere ȋn cadrul unui sistem piramidal conceput cu mii de ani ȋnainte de Moise, pe care biserica și statul le-au moștenit din cele mai vechi timpuri. Mă refer la sistemul ierarhic bazat pe puterea violentă inventat de tiranii lumii, regi și preoţi lucrȃnd ȋn tandem. Ȋn cazul de faţă avem de-a face, pe de o parte, cu o luptă ȋntre ierarhi (domnul IC și Conferinţa), iar pe de altă parte, o luptă ȋntre “suporteri”, care se ȋmpart ȋn fundamentaliști și fanatici.

Unul din multele aspecte ridicole ale acestui conflict este că toţi, indiferent de tabăra din care fac parte, “ȋnţeleg” credinţa la fel. (Folosesc cuvăntul “toţi” cu scop retoric, nu ca un absolut.) Toţi citesc și ȋnţeleg Biblia ȋn mod literalist. Toţi cred că Dumnezeu a creat lumea ȋn șase zile de 24 de ore. Toţi cred că Adam a fost făcut din ţărȃnă amestecată cu saliva lui Dumnezeu și Eva a fost făcută din coapsa lui Adam. Toţi cred, pe baza genealogiilor, că pămȃntul are aproximativ 6000 de ani. Toţi cred că Potopul a fost o pedeapsă a lui Dumnezeu ȋmpotriva propriei creaţii. Toţi cred că Noe a fost un om desăvȃrșit. Toţi cred că speciile animalelor terestre au intrat de bunăvoie ȋn corabie, pereche după pereche. Toţi cred că apa s-a ridicat deasupra tuturor munţilor lumii. Să continui lista? N-o voi face, pentru că ar lua prea mult spaţiu. Vă sugerez ȋnsă că ȋnţelegerea anapoda a textelor Scripturii face și ea parte din acest sistem corupt.

Am folosit ȋn mod intenţionat termenul “ierarhi”, nu că eu aș recunoaște vreun alt “ierarh” ȋn afara Cuvȃntului ȋntrupat, ci pentru a vă atrage atenţia că domnul IC folosește acest termen cu cea mai mare seriozitate atunci cȃnd se referă la cei din administraţia Conferinţei Transilvania de Sud, instituţia din partea căreia primește un salariu. Domnul IC ȋși respectă ierarhii și respectă cu sfinţenie sistemul din care face parte. De aceea a ameninţat că va cere dreptate Cezarului, pentru că Cezarul face parte din acelaș sistem, bazat pe aceeași ideologie. Desigur, la fel a procedat și Pavel, ca un zelot arhiereu ce era și promotor al aceluiași mod de a gȃndi. De aceea domnul IC a demonstrat o loialitate exemplară cu ocazia serviciului funerar al regelui Mihai al Romȃniei, parte din acelaș sistem ierarhic pe care domnul IC l-a ȋmbrăţișat, ȋncadrȃndu-se ȋn el cu toată sinceritatea. De aceea domnul IC consideră că, ȋn calitate de “preot”, dȃnsul este un mijlocitor ȋntre oameni și Dumnezeu ȋn ce privește mȃntuirea, pentru că preoţii au fost dintotdeauna cei care au administrat graţia divină, cei de care a “depins” mȃntuirea oamenilor. Domnul IC consideră că Cina Domnului este un sacrament ȋn sensul cel mai profund, un ritual (l-aș numi “mistic”) de ȋmpărtășire a harului divin esenţial pentru mȃntuire. De aceea nu a dormit o noapte ȋntreagă, gȃndidu-se cum ar putea interpreta legea Cezarului spre beneficiul turmei pe care o păstorește, o tunde, și o mulge. Servirea Cinei Domnului a fost, vezi bine, o chestiune ce viza mȃntuirea oamenilor, o răspundere pe care domnul IC și-a asumat-o cu toată seriozitatea. Iar ciucurul de la haine nu este un “moft”, ci semn al respectului, ca preot, fata de lege.

Măsura disciplinară care s-a luat ȋmpotriva sa, dincolo de aspectul minor al reducerii salariului conform grilei salariaţilor, a adus domnului IC o ofensă de neiertat, ȋn concepţia dȃnsului, pentru că ȋn timp ce domnul IC respectă autoritatea ierarhilor săi ȋn sfera responsabilităţilor dȃnșilor, ȋn acelaș timp dȃnsul are propria sa autoritate ȋn etajul piramidei care i s-a ȋncredinţat, autoritate pe care nimeni nu are dreptul să o revoce. Această autoritate nu este o “atribuţiune de serviciu”, ci este autoritatea obţinută prin “hirotonire”, poate cel mai important sacrament din cȃte există ȋn cadrul acestui sistem corupt. Asemenea crezului catolic că odată hirotonit preotul nu mai poate pierde acest statut, indiferent de pacatele pe care le-ar mai face ȋn viitor, a fi “retrogradat” pentru 60 de zile, adică “răspopit” sau “dehirotonit”, a constituit un atac ȋmpotriva unei autorităţi pe care, ȋn modul de a gȃndi al domnului IC, ierarhii săi nu aveau drept s-o administreze. Ar fi putut să-i interzică activitatea, complet, o disciplinare pentru 60 de zile ca un concediu fără plată, dar nu “retrogradarea”!

Acuzaţiile aduse prin ”scrisoarea intelectualilor” a demonstrat că aceștia gȃndesc, de fapt, aidoma domnului IC. Criticȃnd “independenţa” ȋn gȃndirea sau faptele domnului IC, dȃnșii au confirmat ȋn mod involuntar că acest sistem autoritar al puterii violente este menit să limiteze sau chiar să anuleze liberatea individului, fie că ești vulg sau ierarh. E drept, ai o anumită autoritate ȋn sfera ta, dar independenţa este ȋn mod aprioric “anatema”! Iar ȋn ce privește “obsesia sa cu Ierusalimul”, intelectualii nu ȋnţeleg că această viziune adoptată de domnul IC este perfect integrată ȋn modelul ideologic al ierarhiei autoritare. Credeţi că degeaba au fost interzise “jertfele pe ȋnălţimi” și singura formă de ȋnchinare autorizată era cea de la Ierusalim? Templul a fost declarat singurul “loc sfȃnt”, expresia maximă a autorităţii eclesiastice exercitată de preoţi. Dar această autoritate a fost respinsă de Isus. Ruperea catapetesmei templului descrisă de textul privind crucificarea lui Isus reprezintă anularea oricărei autorităţi preoţești de drept levitic.

Pentru a ȋnţelege mai bine de ce Isus a respins acest sistem ierarhic bazat pe violenţă practicat atȃt de către guvernele lumii cȃt și de biserică, trebuie să parcurgem acea “lecţie de istorie pe care nu vrem s-o știm”, cum bine grăia un prieten. Şi de ce nu vrem s-o știm? Nu vrem s-o știm pentru că nu vrem să schimbăm nimic din ceea ce am moștenit, din ceea ce “știm”. Este un deranj prea mare să ne examinăm convingerile. Pacea sufletească e mai importantă decȃt adevărul, nu-i așa? Dar oamenii, toţi (ȋn sens absolut), au fost creaţi liberi și cu potenţialul de a deosebi binele de rău. Subjugarea lor s-a produs sub efectul săbiei și al fricii de zei, un tandem diabolic care s-a perpetuat pȃnă ȋn zilele noastre. Pe de altă parte, eliberarea, ne spune Isus, vine prin cunoașterea adevărului. Ȋntrebarea este: vrei cu adevărat să fii liber? Sau te-ai obișnuit să fii subjugat?

Zeii au fost inventaţi de către cei setoși de putere. De ce să muncești din greu pentru satisfacerea nevoilor dacă poţi, cu sabia și prin voinţa zeilor, să trăiești o viaţă privilegiată fără să muncești? Din cele mai vechi timpuri, consemnate ȋn texte cuneiforme sau hieroglifice, observăm că cel mai adesea zeii au fost asociaţi cu astrele cerești. Motivele sunt simple. Dacă zeii sunt ȋn afara capacităţii tale de cunoaștere, prea departe pentru a fi examinaţi sau consultaţi de către omul de rȃnd, pe scara ierarhică imediat sub acești zei intangibili s-au plasat regii/preoţi, căci ei au pretins că au acces la sfatul zeilor. Şi ca dovadă că preoţii au acces la zei, și prin urmare posedă “drept divin” de guvernare și de reglementare a societăţii, precum și de mijlocire ȋntre oameni și zei, regii/preoţii au demonstrat că posedă cunoașterea măsurării timpului, un atribut divin al zeilor/astrelor care, “mișcȃndu-se” pe bolta cerului, reglementau “vremurile, zilele, și anii”. Calendarele, prezente deja ȋn cele mai vechi texte cunoscute, au avut ȋn mod principal un rol cultic, pe lȃngă cel economic sau politic, și doar regii/preoţii aveau dreptul să le conceapă/administreze.

Se nasc astfel la cheremul regilor/preoţilor primele tipuri de sacramente, și anume, desemnarea anumitor zile ca fiind “nefaste” sau “nefavorabile” pentru activitătile obișnuite deoarece erau dedicate zeilor, deci erau “sfinte”. Fie că zeii se odihneau și trebuia să fie liniște ȋn casa regală sau ȋn cetate, fie că erau nervoși și trebuia să te ascunzi de mȃnia lor sau trebuia să te ȋnchini și să aduci jertfe de mȃncare, băutură, iar mai tȃrziu chiar jertfe umane, sacralitatea zilelor sfinte ordonate de preoţi nu se putea contesta, iar sabia era oricȃnd pregătită să asigure ȋmplinirea voinţei “celor de sus”. Se construiesc temple somptuoase pentru zei, se concep noi ritualuri/sacramente, se dedică tot mai multe jertfe ȋn favoarea lor, pentru că respectarea voinţei zeilor (de fapt, a șamanilor) “garanta” buna desfășurare a vieţii oamenilor de rȃnd. Din interese legate de supravieţuire, izvorȃte din frică, apare servitutea voluntară, cedarea de bună voie a libertăţii personale, ceea ce demonstrează că subjugarea și-a atins scopul. De aici și pȃnă la “Frica de Dumnezeu este ȋnceputul ȋnţelepciunii” nu mai erau mulţi pași de făcut.

Unul din cei mai proeminenţi zei ai antichităţii, ȋn special ȋn Mesopotamia și Levant, era zeul lunii. Luna, promovată ca manifestare fizică a zeului, a avut un rol principal ȋn cunoașterea vremurilor prin ciclul recunoscut cu ușurinţă de aproximativ 29.5 zile. Zilele de Lună Nouă și Lună Plină erau zile sacre ȋnsoţite de ritualuri și ȋnchinare. Un alt element cosmic important ȋn calcularea timpului și calendarelor a fost Cloșca cu Pui, sau Gainușa, sau Pleiadele. Conform studiului făcut de Lorenzo Verderame, Pleiadele erau printre cele mai importante stele divinizate de către Sumerieni și reprezentate de semnul 7 (datorită faptului că ochiul liber distinge acest număr, deși ȋn realitate acest roi stelar cuprinde mult mai multe stele dacă este privit prin binoclu sau telescop). Pleiadele joacă un rol deosebit de important ȋn alcătuirea calendarului Mesopotamian, deoarece prima lor apariţie pe cer, spre dimineaţă ȋnainte de răsărit (după o perioadă de absenţă), semnala ȋnceputul sezonului secerișului. Asocierea pozitiei Lunii ȋn relaţie cu Pleiadele a jucat de asemenea un rol important ȋn procedeul de intercalare a unei luni adiţionale (a 13-a) pentru alinierea calendarului lunar de 354 de zile cu ciclul anual de aproximativ 365 de zile. Numeroasele menţiuni ȋn Vechiul Testament (vreo 27) ale Lunii Noi ȋn relaţie directă cu Sabatul, precum și menţionarea Găinușei (Pleiadele) ȋn Amos și Iov sunt dovezi secundare ale popularităţii cultului astrelor/zeilor ȋn cultura Mesopotamiană. De aceea, ȋn Enuma elish, zilele sacerdotale menţionate sunt ziua 1-a (Luna Nouă), ziua a 7-a, și ziua a 15-a (Luna Plină). Sunt foarte multe lucruri de spus la acest subiect pe care ȋl voi aborda cȃt de curȃnd. Ceea ce trebuie să reţinem este că ȋnaintașii poporului evreu, adică Abraam, Terah, etc. au asimilat cultura Mesopotamiană cu zeii și calendarul aferent.

N-aș vrea să lungesc prea mult acest articol, așadar vă propun să continuăm ȋntr-un articol următor, făcȃnd un salt gigantic ȋn timp, ȋn secolul 1 AD, pentru a observa ȋn ce măsura Isus are sau nu are de-a face cu ceea ce numim Creștinism și Sacramente creștine. Ce a instituit sau nu a instituit Isus? Şi, mai ales, ce facem cu sacramentele dacă ele sunt (și eu sunt sigur că sunt) invenţii ale aceluiași sistem ierarhic violent născut din lăcomia preoţilor și tiranilor lumii?

(va urma)

Titlul pe care l-am ales pentru acest articol nu este unul “haios”, adică nu-mi propun să scriu un pamflet incendiar la adresa unora care gȃndesc cu picioarele sau iau decizii cu rȃnza, deşi în viitor este posibil să abordez şi aşa ceva. Ideile pe care le prezint mai jos (un fel de continuare la articolul precedent) au fost generate de lectura unui articol recent din revista The Scientist (https://www.the-scientist.com/news-opinion/single-celled-organism-appears-to-make-decisions-66818 ) care a preluat un articol publicat pe 5 Decembrie 2019 în revista Current Biology de către autorii experimentului (https://doi.org/10.1016/j.cub.2019.10.059) . Acest experiment, care a reprodus experimentul mai vechi de un secol al lui Herber Spencer Jennings (https://www.physiology.org/doi/abs/10.1152/ajplegacy.1902.8.1.23), confirmă că Jennings a avut dreptate cȃnd a demonstrat că Stentor roeselii, un organism unicelular eukariotic, parazit care trăieşte în mediu acvatic, este capabil de a-şi modifica genomul şi metabolismul pentru a evita situaţiile de stres din mediu. Cu alte cuvinte, organismul – o singură celulă, da? – este capabil să evalueze în ce constă stresul provenit din mediu şi apoi să aleagă dintr-un număr de posibile reacţii, într-o anume ordine, pe aceea care este efectivă în evitarea acelui stresor. Vorbim aici despre auto-determinare, de modificarea intenţionată a comportamentului de către un organism care nu posedă nici măcar un neuron! Cum este posibil aşa ceva?

Experimentul şi articolul lui Jennings au provocat timp de decenii discuţii aprinse printre biologi şi concluzia lui Jennings a fost respinsă ca incredibilă de către noua şcoală a neo-darwinismului, care se afla încă în formare în primele decenii ale secolului XX. Ideea neo-darwinismului, pe care am mai amintit-o şi în alte articole, era că organismele sunt cumva prada unor procese strict deterministice, fizico-chimice, soarta lor fiind stabilită de mutaţii, variaţii şi selecţie naturală. Posibilitatea unei auto-determinări a organismului era pur şi simplu anatema. Paradigma reducţionistă a biologiei moleculare se dezvolta rapid şi nu era permisă nici o deviere, nici o aluzie la vitalismul secolului XIX, acum apus. Jennings a fost înţeles gresit pentru că a respins acest reducţionism. El a subliniat complexitatea vieţii ireductibilă la simple legi fizico-chimice şi importanţa structurii informaţionale a secvenţelor genomice observabilă în interacţiunea organismelor cu mediul, ceea ce spre sfȃrşitul secolului XX avea să devină ramura biologiei holistice, sau biologia sistemelor. Experimentul lui Jennings, care a demonstrat capacitatea de învăţare si auto-determinare a parazitului, a fost respins şi datorită unui experiment efectuat în 1967 de către J.H Reynierse şi G.L Walsh care au pretins că nu au putut reproduce experimentul lui Jennings, ceea ce în opinia acestor biologi însemna că Jennings a fost în eroare. Ceea ce nu s-a menţionat însă timp de decenii este că Reynierse & Walsh nu au folosit acelaş organism ca Jennings. În loc de Stentor roeselii, pe care ei nu l-au putut obţine şi studia, ei au folosit un organism asemănător (dar nu identic!) un Stentor coeruleus (vezi https://link.springer.com/article/10.1007/BF03393700).

Experimentul publicat săptămȃna trecută nu doar că a repus în drepturi cercetarea şi concluziile unui biolog de acum un secol şi ceva în urmă, respinse de comunitatea stiinţifică tributară paradigmei reducţioniste a neo-darwinismului, dar a redeschis o discuţie care este de regulă evitată, dacă nu interzisă, şi anume: ce este viaţa? Cum explicăm complexitatea uluitoare a unor organisme “primitive” prezente în biosferă de sute de milioane de ani care nu prezintă nici o urmă de “evoluţie”, devreme ce însăşi apariţia pe scara timpului adȃnc a organismelor unicelulare eukariotice este un eveniment brusc, instant? Cum explicăm capacitatea lor cognitivă de învăţare (vezi si https://www.cell.com/current-biology/pdf/S0960-9822(18)31210-7.pdf) şi auto-organizare în procesul de înmulţire şi de dezvoltare embrionară prin care organismele, începȃnd cu cele unicelulare, rezolvă probleme de inginerie genetică în dezvoltarea şi determinarea formei şi mărimii sub-organelor celulare (cum sunt ribozomii, aparatul Golgi, mitocondria, etc., etc.) cȃt şi a interacţiunii dintre ele? Cum explicăm continua interacţiune între organism şi mediu care influenţează morfologia şi fenotipul organismelor, devreme ce acum, în perioada post-genomică, a devenit clar că informaţia prezentă în ADN, ARN, proteine, etc. nu este suficientă, singulară sau definitorie în acest sens?

Sugestia mea este că noi, oameni cu neuroni, ar trebui sa-i folosim şi să fim mai modeşti în a face afirmaţii despre viaţă şi procesele ei pe baza unor prezumţii sau paradigme dogmatice. Modestia ne-ar prinde bine în a ne recunoaşte limitele şi ignoranţa şi ne-ar putea ajuta să studiem viaţa în complexitatea ei fără prejudecăţi reducţioniste. Asta ca să nu ne pomenim într-o zi că o amibă fără niciun neuron a “gȃndit” mai corect decȃt noi!

Dogma neo-darwiniană în ce priveşte adaptarea organismelor şi supravieţuirea speciei a fost din nou (pentru a câta oară?) ridiculizată de biologia experimentală, acea ramură a ştiinţei urâtă de ideologii activişti ai neo-darwinismului. Când spun “ridiculizată” mă refer la interpretarea mea a unei realităţi de bun simţ, observabilă, dar nerecunoscută oficial din motive lesne de înţeles.

Acum două-trei zile, pe 7 noiembrie, revista Science a publicat un articol care mi-a atras atenţia: “Adaptive mutability of colorectal cancers in response to targeted therapies” , termenii cheie fiind “adaptive mutability …. in response to…” (mutaţii adaptative … ca răspuns la…).

Mai întâi, mutaţiile adaptative “ca răspuns la” nu au fost acceptate pentru multă vreme de neo-darwinism, în ciuda evidenţelor de laborator observate încă de prin anii 1940s, evidenţe care au fost mistificate prin interpretări pur teoretice bazate pe dogma “noii sinteze”, cum se poate observa din articolul publicat în 1943 de S. E. Luria şi M. Delbrück „Mutations of Bacteria From Virus Sensitivity to Virus Resistance”. Neo-darwinismul, care a fost fondat pe ideea mutaţiilor aleatorii în ADN ca sursă a oricăror variaţii în genom, inclusiv şi mai ales a celor pozitive care ar explica diversitatea formelor de viaţă, a susţinut că adaptarea organismelor la schimbările de mediu se datorează faptului că, antecedent schimbărilor de mediu, anumite organisme (nişte mutanţi) deja posedau noi caracteristici datorită unor mutaţii aleatorii care s-au dovedit a fi benefice în condiţiile noi intervenite prin schimbările de mediu. Acest postulat nu a fost niciodată validat de biologia experimentală!

Articolul publicat săptămâna aceasta în Science confirmă ceea ce am repetat adesea, şi anume că adaptarea la schimbările de mediu este un răspuns, o reacţie a organismului la stresul provocat de noile condiţii de mediu. Şi fie că vorbim de organisme unicelulare ca bacteria, sau eukariotice cum este cazul în acest experiment efectuat pe celule canceroase (care şi ele doresc să supravieţuiască, nu?), această excepţională capacitate a organismelor de a se adapta la noi condiţii de stres face apel, dacă este necesar, la modificări în genom prin mutaţii intenţionate, adaptative, non-aleatorii. Să amintim câteva lucruri în legătură cu recentul experiment raportat în Science.

Deoarece este un articol accesibil doar pe bază de abonament, cititorul ocazional poate afla din Rezumatul articolului că cercetătorii au pornit de la realitatea că rezistenţa dobândită de celulele de cancer la drogurile aplicate este un factor care limitează succesul acestor terapii. Se menţionează apoi faptul că opinia predominantă (neo-darwiniană) este aceea că rezistenţa acestor celule este un “fait accompli”, adică o realitate deja existentă: înainte de a se iniţia tratamentul, cancerul deja conţine celule mutante rezistente la drog. (Desigur că în articol, înainte de a se prezenta experimentul efectuat în laborator, se plăteşte mai întâi tribut dogmei neo-darwiniene, afirmându-se că Luria şi Delbrück „au demonstrat” în 1943 că „rezistenţa bacteriilor la atacurile viruşilor se datorează mutaţiilor aleatorii care s-au produs spontan, în lipsa selecţiei”. Luria şi Delbrück nu au demonstrat nimic de fapt, se poate observa asta citind articolul la care am trimis, decât că au oferit o explicaţie pur teoretică, aşa cum este admis pe faţă în articolul lor din 1943, la rezistenţa bacteriilor la antibiotice în lumina dogmei noi a neo-darwinismului, o nebuloasă cu informaţii destul de sumare la acel moment).

După acest „act devoţional”, cercetătorii recunosc că deja se ştie că bacteriile, pentru a-şi mări şansa de a supravieţui în condiţiile de stres provocate de mediu (prezenţa antibioticelor, de ex.) îşi măresc viteza mutaţiilor în genom, care de regulă este destul de mică, aceste mutaţii fiind numite „mutaţii adaptative” pentru că sunt intenţionate, se urmăreşte un scop anume (vezi aici şi aici). Ele nu sunt simple mutaţii aleatorii deoarece mutaţiile aleatorii se produc într-un mediu relativ neutru, constant, şi se produc fără nici un scop, fără un discernământ dacă ele vor fi spre binele sau în defavoarea organismului. De altfel, este demonstrat că marea majoritate a mutaţiilor aleatorii sunt detrimentale organismului. Pornind de aici, cercetătorii au emis ipoteza că ar fi posibil ca şi în cazul celulelor canceroase să se producă acelaşi fenomen, astfel încât celulele canceroase efectuează modificări în genom cu scopul de a evita efectul distructiv al drogurilor folosite de terapii. Acesta a fost raţionamentul efectuării studiului. Ce s-a observat? Ce fel de modificări au loc în genom în urma stresului provocat de terapiile anti-cancerigene şi cum duc aceste modificări la o şansă sporită de supravieţuire a celulei canceroase?

Lăsând la o parte limbajul de specialitate al articolului, ce s-a observat este că celulele canceroase sunt capabile, ca urmare a stresului provocat de drogurile folosite în terapiile anti-cancer, să-şi modifice mecanismele de reparare şi multiplicare a ADN-ului cu scopul de a facilita creşterea ratei mutaţiilor adaptative şi astfel a-şi îmbunătăţi şansele de supravieţuire, la fel ca în cazul micro-organismelor. Mai mult, dacă terapia a fost de scurtă durată, celulele canceroase care au răspuns prin această rată crescută a mutaţiilor adaptative şi-au modificat din nou aceste mecanisme şi au revenit la starea iniţială, adică aceea de a fi sensibile la terapie. Spre deosebire, terapia de lungă durată a dus la celule care au obţinut rezistenţă permanentă la droguri şi au rămas insensibile la aplicări ulterioare a terapiei.

Reacţiile de adaptare şi dobândire a rezistenţei la droguri includ câteva aspecte importante:

• Terapia produce mai întâi scăderea ratei de creştere şi înmulţire a celulei de cancer
• Terapia duce apoi la inhibarea sistemelor de detectare şi corectare a greşelilor de copiere (care în condiţii normale asigură o eficienţă impresionantă a procesului de copiere a ADN-ului) prin o expresie redusă a genelor responsabile
• Terapia provoacă o schimbare în ce priveşte rolul enzimei polimerază care este implicată în reproducerea ADN-ului şi este de mai multe tipuri. Tipul de polimeraza care oferă fidelitate maximă în procesul de copiere este inhibată şi apoi înlocuită cu un tip de polimerază de joasă fidelitate care este activată, generând astfel acurateţe redusă, procesare lentă şi absenţa capacităţii de „proofreading”, de verificare a produsului copiat pentru a se detecta şi repara greşelile de copiere. Asta poate duce la împerechere defectuoasă a nucleotidelor şi ridicarea ratei mutaţiilor în genom.
• În mod remarcabil, odată ce celula de cancer dobândeşte rezistenţă permanentă la drogurile specifice terapiei, toate procesele generate cu acest scop amintite mai sus încetează şi celula revine la metabolismul iniţial pentru a se menţine stasis, echilibrul metabolic şi supravieţuirea celulei.

Articolul din Science oferă amănunte interesante pentru cei interesaţi. Echipa de cercetători a postulat că în timp ce organismele multicelulare nu posedă în general capacitatea caracteristică de mutagenesis indusă de stres a micro-organismelor monocelulare, celula de cancer care a pierdut capacitatea de echilibru metabolic prin afectarea negativă a ţesuturilor sale se comportă ca un organism monocelular, adică recurge la aceste procese ”ancestrale” care, iată, spun specialiştii, persistă şi la nivelul organismelor multicelulare, în acest studiu fiind vorba de celula canceroasă, care fie că este supusă unui stres oncogenic prin terapii medicamentoase, fie că este supusă unui stres de hipoxia, de sufocare, reacţionează printr-o suită de mecanisme menite să-i confereze rezistenţa şi supravieţuirea. În mod intenţionat!