Contrar ȋnvăţăturilor diseminate de către teologii creștini, Isus nu a venit să iniţieze vreun sacrament sau să ȋntemeieze vreo religie. El a venit pentru a ȋnvăţa pe oameni principiile unei ”ȋmpărăţii” care nu era din lumea aceasta. De ce nu era din lumea aceasta? Pentru că de la “peștera de tȃlhari” și pȃnă la marginile pămȃntului lumea era plină de silnicie. Isus a venit să vestească “robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii; să dea drumul celor apăsaţi”. Nu la eliberarea naţiunii de sub stăpȃnirea Imperiului Roman s-a referit Isus, ci la eliberarea oamenilor de sub tirania sistemului religios instaurat și practicat de “fiii Gheenei”.
Au fost reformatori de-a lungul istoriei, dar reformele lor au fost de scurtă durată. Sistemele puterii violente, de stat și religioase, au subjugat oamenii din cele mai vechi timpuri, de cȃnd omul a pretins că este asemenea lui Dumnezeu, că este divin sau că are acces la sfatul zeior. A pretinde că voinţa unui om, indiferent cine este, este de fapt voinţa lui Dumnezeu, nu este altceva decȃt blasfemie. Da, și-au “făcut un nume” acești tirani ai lumii prin sistemul ierarhic violent pe care l-au ȋntemeiat. “Aceștia au fost vitejii care au fost ȋn vechime”, ne spune autorul Genezei (Gen. 6:4; Gen. 11:4), dar astfel de “viteji” cu sabia lungă, a Duhului sau a Cezarului, au existat mereu și există și ȋn zilele noastre.
“Reforma mozaică” a ȋncercat să ofere iudeilor un ideal mai ȋnalt. Ea ȋncepe cu “Avram”, care a transformat circumcizia dintr-un ritual al tranziţiei spre maturitate, care implica şi răspunderea de a purta arme şi a fi un războinic, la un ritual care dedica un copil abia născut de 8 zile unui legămȃnt de apartenenţă la un popor special. Mai tȃrziu, legea celor zece porunci a reprezentat trecerea spre monoteism și adoptarea unor norme morale superioare. Odihna Sabatului era garantată tuturor, indiferent de clasa socială din care făceau parte, incluzȃnd sclavii sau străinii aflaţi ȋn cetate. Jertfele, care erau practicate de păgȃni de mii de ani pentru a hrăni pe zei sau ai ȋmbuna cȃnd erau mȃnioși, au fost transformate ȋntr-un sistem retributiv, educaţional (nu există nici o dovadă ȋn Vechiul Testament că jertfele “ţinteau către Isus”). Ele erau “amenzi” care trebuiau plătite pentru comiterea unor “infracţiuni”. Cu cȃt era mai ȋnaltă poziţia socială a celui care a comis ofensa, cu atȃt mai costisitoare era amenda. Dar ȋnvăţătura lui “Moise” a fost deturnată ȋntr-un sistem opresiv. Preoţii au devenit casapi ȋntru propria bunăstare. Au ȋnmulţit poruncile pentru a se ȋnmulţi “infracţiunile” și au complicat ritualurile sacramentale. Dincolo de robiile periodice impuse din afară, poporul a fost ȋngenunchiat ȋntr-o robie permanentă de către preoţi, ȋmpăraţi, cărturari și farisei deopotrivă. Totul era putred ȋn această ideologie a subjugării omului ȋn “numele” unui zeu nevăzut. Societatea teocratică iudaică s-a dovedit a fi cu nimic mai puţin tiranică decȃt cele ale păgȃnilor, mai ales după instaurarea monarhiei.
A venit apoi Isus și a răsturnat mesele, la propriu și la figurat, avertizȃnd pe ucenici (Matei 23):
8. Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Invăţătorul vostru: Hristos, și voi toţi sunteţi fraţi. 9. Şi “Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pămȃnt; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este ȋn ceruri. 10. Să nu vă numiţi “Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. 11. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.
Departe de a fi un anarhist, Isus readuce ȋn prim plan conceptul familiei ca nucleu de bază al societăţii. Ȋn plan spiritual, sfatul lui Isus sugerează că forma ideală de organizare a unei “biserici” este congregaţia locală. Iar la nivel global, dacă toţi suntem fraţi și avem un singur Tată și un singur Ȋnvăţător, singura “ierarhie” posibilă este cea a cooperării. Dumnezeu nu are nevoie de religie, de jertfe, sau de ritualuri de ȋnchinare. Şi chiar dacă este nevoie de o anume formă de organizare pentru buna desfășurare a vieţii comunitare, ea trebuie să fie bazată pe raţionalitate, nu pe violenţă. Așa au trăit primii creștini, ca o familie, adunȃndu-se pentru mese comune ȋn timp ce depănau amintiri despre Isus și se ȋntăreau unii pe alţii ȋn speranţa revenirii lui Isus ȋn generaţia lor. Această masă comună a credincioșilor era “cina Domnului” la primii creștini. Ea nu conţinea nimic mistic, supranatural, nu era un ritual ci doar o părtășie creștină.
Dar nu a durat mult și lucrurile au fost readuse pe făgașul corupt din vechime. Unitatea și părtășia au fost ȋnlocuite cu ierarhia și autoritatea “de drept divin”, ȋncepȃnd cu ȋnvăţăturile lui Pavel (1 Corinteni 12:8): “Si Dumnezeu a randuit in Biserica, intai, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, invatatori; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tamaduirilor, ajutorarilor, carmuirilor si vorbirii in felurite limbi.” Să-mi fie cu iertare, dar Dumnezeu nu a rȃnduit nimic! Au rȃnduit oamenii și au pretins (cum s-a făcut mereu) că ce au orȃnduit ei este ”orȃnduirea lui Dumnezeu”. Ȋn 1 Timotei 2 spune Pavel: “propovaduitorul si apostolul Lui (Dumnezeu) am fost pus eu – spun adevarul in Hristos, nu mint – ca sa invat pe Neamuri credinta si adevarul”. Dar Isus a spus că El este singurul ȋnvăţător! Şi cum să privești la acel “zău, nu mint” decȃt ca dovadă că Pavel face apel la o autoritate pe care nu i-a dat-o nimeni, de fapt, și se aștepta ca unii să-i pună autoritatea sub semnul ȋntrebării? Tot ȋn capitolul 2 găsim: “Va indemn, dar, inainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multumiri pentru … imparati si pentru toti cei ce sunt inaltati in dregatorii, … Lucrul acesta este bun si bine primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru”. De unde știe Pavel că “e bine primit ȋnaintea lui Dumnezeu”? Are acces la Dumnezeu și “știe”? Şi nu vin “anatemele” și “darea pe mȃna Satanei” tot de la Pavel? Ca dovadă a faptului că Pavel nu s-a lepădat de ideologia ierarhiei violente a struţo-cămilei politico-religioase numită “stat teocratic”, Pavel apelează la Cezar pentru a i se face dreptate într-o dispută cu “fraţii” (Fapte 25:11).
Un rol special ȋn sistemul piramidal al creștinismului este jucat de sacramente. Ce sunt sacramentele? Provenind din latinul sacramentum, care și el este legat de sacrare, ideea de bază este că cineva sau ceva anume este declarat “pus deoparte ca/prin autoritate publică de drept divin”. Elementul definitoriu este idea că sacramentul conţine mister și supranatural. Ne spune R.C Sproul, de exemplu, că “sacramentele sunt mistere pentru că nu putem explica ce anume săvȃrșește Dumnezeu prin ele” (https://www.ligonier.org/learn/devotionals/means-of-grace/). Interesant, nu? Nu putem explica nimic, dar sigur supranaturalul este prezent ȋn ele ȋntru mȃntuirea omului! Ȋn limbajul celor cu limba bifurcată, sacramentele sunt “mijloace ale Harului”, adică manifestări fizice ale graţiei divine mȃntuitoare. Culmea neobrăzării șamanului constă ȋn afirmaţia că sacramentele se bazează pe ȋnvăţătura lui Isus. Este adevărat? Nicidecum! Să examinăm cȃteva din ele, zic.
Botezul, care este doar un simbol al unei “nașteri din duh”, al unei schimbări ȋn modul de a gȃndi al omului matur, a fost transformat ȋntr-un act mistic de transformare fizico-spirituală mȃntuitoare administrat de popi/preoţi la 8 zile de la nașterea copilului (ȋmprumutȃnd, chipurile, de la Avram). Nu e nevoie de o schimbare ȋn gȃndirea omului, nu-i așa? E de-ajuns că nașa ”se lasă de Satana” și copilul este mȃntuit din păcat, cu sau fără voia lui. Și actul este strict necesar deoarece, pe baza unei alte doctrine falacioase, aceea a “păcatului originar”, copilul se naște vinovat prin ȋnsăși atingerea de femeie (mama lui). De fapt, respectiva doctrină susţine că ȋnsăși zămislirea copilului, ba chiar relaţia sexuală, este păcătoasă. Doctrina “păcatului originar” este amplificarea de către Augustin și alţi “sfinţi părinţi” a unor idei ale lui Pavel.
Cina Domnului, fie că a fost sau nu cina Pascală (vezi aparenta contradiţie dintre relatarea evenimentului ȋn Ioan și ȋn Sinoptice) a fost ultima cină pe care Isus a avut-o cu ucenicii ȋnainte de a muri. Nu este locul aici pentru a discuta chestiuni legate de calendar, cronologia evenimentelor, datarea Paștelui, etc.. Este suficient să ne amintim că pȃinea nedospită și vinul făceau parte din masa Pascală iar Paștele nu a fost niciodată altceva decȃt un festival de comemorare a ieșirii din Egipt. Ştiind că moartea Sa era aproape și nu mai avea mult timp de petrecut ȋmpreună cu ucenicii, Isus face o comparaţie ȋntre pȃinea și vinul pe care le consumau, cu trupul și sȃngele Său care aveau să fie “consumate” ȋn actul crucificării. Apoi Isus le spune că pe viitor, cȃnd vor avea mese comune, să-și aducă aminte de El și de moartea Sa. Nimic magic, nimic supranatural nu a avut loc ȋn momentele de serbare a Paștelui. Dar sub bagheta magică a teologilor (bazaţi pe Pavel, vezi 1 Corinteni 10:16), Cina Domnului este desemnată ca un sacrament prin care pȃinea și vinul, prin consacrarea oferită de preot, se transformă miraculos ȋn trupul și sȃngele lui Isus (deși nu-și schimbă aspectul fizic), fenomen numit trassubstanţiere.
Se dezvoltă treptat o “teologie sacramentală” ȋn creștinism, ȋncepȃnd cu Tertulian (cc.160 – cc.225 AD), primul care introduce ȋn teologia creștină termenul latin sacramentum și ȋl asociază cu grecescul musteriom (mister sacru), deși termenul nu este niciodată folosit in Noul Testament cu privire la botez sau Cina Domnului. Discipolul lui Tertulian, Ciprian, duce ștacheta un pas mai departe declarȃnd că nu pot exista sacramente ȋn afara bisericii, deci nu există salvare ȋn afara bisericii. El este cel care face o legătură directă ȋntre participarea la aceste sacramente și mȃntuire și aplică pasajele Vechiului Testament cu privire la preoţie ȋn dreptul activităţii episcopilor, contribuind astfel la dezvoltarea conceptului de sacerdotism creștin (idea că episcopul/preotul/popa au funcţia de mijlocitor ȋntre om și Dumnezeu). Pȃnă ȋn secolul al 16-lea, treptat, sunt desemnate un număr de 7 sacramente: botezul, ȋmpărtășania, confirmarea (sau mirungerea), hirotonirea, penitenţa (mărturisirea păcatelor catre preot), căsătoria (ca instituţie a bisericii prin care se realizează unirea miraculoasă a două persoane care devin “una”), și ungerea cu untdelemn (ȋn pragul morţii, tot pentru iertarea păcatelor).
Cele 7 sacramente sunt acceptate/practicate ȋn bisericile istorice catolice si ortodocse. Deși Luther a criticat pe larg practica “papiștilor” ȋn lucrarea sa Robia Babiloniană a Bisericii (1520), el a acceptat validitatea botezului și euharistiei (Cina Domnului) ca sacramente, adică mijloace ale Harului divin. Cu privire la Cina Domnului, Luther a respins transsubstanţierea și a venit cu un nou concept numit uniune sacramentală. Astfel, Luther respinge idea că pȃinea și vinul se transformă realmente ȋn trupul și sȃngele lui Isus, criticȃnd “trivialităţile metafizice” Aristoteliene pe care catolicii, via Toma d’Aquino, le-au adoptat, şi spune că Isus se alătură vinului și pȃinii, mai exact Isus cuprinde aceste simboluri, aflȃndu-se deasupra, inlăuntrul și dedesubtul lor. Acelaș drac, pȃnă la urmă! Este ridicol din partea lui Luther să condamne tirania papistă și subjugarea maselor de credincioși, cȃnd de fapt “reforma” lui nu face decȃt să schimbe culoarea lor. O altă culoare este consubstanţierea, concept care apare in mișcarea Lolarzilor, urmaşi ai lui John Wycliffe. Practic, este asemănătoare cu transsubstanţierea, doar că ȋn Euharist se ȋmpletesc ȋn mod tainic atȃt elementele fizice ale pȃinii și vinului cȃt și trupul și sȃngele lui Isus. Să-i punem o pălărie roșie acestui drac, aflat undeva ȋntre transsubstanţiere și uniunea sacramentală la o distanţă nesemnificativă, aș spune. Alţi protestanţi, cum ar fi anabaptiștii, baptiștii, sau metodiștii, resping aceste concepte și consideră că botezul sau cina sunt doar simboluri.
Vreau să revin la conflictul recent din BAZS ȋn lumina unor conexiuni pe care trebuie să le facem cu privire la sacramente. Teoretic, adventiștii susţin că resping teologia sacramentală și consideră botezul și Cina Domnului (pe care o numim “sfȃnta cină”!) ca niște simboluri ale unor experienţe spirituale ale credinciosului. Dacă ar fi așa, ar fi bine. Dar să nu uităm că nu prea departe ȋn trecut “sfȃnta cină” conţinea elemente “sfinte”, adică după ce pȃinea și vinul erau consacrate prin rugăciune, ele deveneau substanţe sfinte. Ele fie erau consumate de către membri (am practicat multă vreme excluderea de la cină a ne-membrilor), fie erau arse sau aruncate dacă rămȃneau porţii nefolosite. De unde această noţiune a elementelor “sfinte”? Să mai amintesc de ipocrizia “mărturisirii” și “iertarea” oferite/obţinute ȋnainte de “actul umilinţei”? Cam cȃt durează ele? Pȃnă plecăm de la biserică, nu? Dar ceea ce consider grav este că sistemul nostru de organizare ierarhică este o permanentă oportunitate a vȃnării unei poziţii “mai sus” pe treptele piramidei. Indiferent unde te afli ȋn această structură, tendinţa este să fii ȋn controlul celor “de jos”, asumȃndu-ţi o autoritate iluzorie dacă ţii cont de ȋnvăţătura lui Isus: “voi sunteţi toţi fraţi”. Da, ne numim noi “fraţi” cȃnd ne adresăm unul altuia, dar suntem dispuşi să călcăm pe oameni pentru a ne revendica autoritatea (pozȃnd că apărăm autoritatea Bibliei sau a lui Dumnezeu) şi a avansa pe scara ierarhică la poziţii cȃt mai înalte.
Dacă biserica ar fi vrut să scape de domnul IC, putea s-o facă de mult dacă i-ar fi păsat că domnul IC practică o teologie sacramentală. Dar biserica este mai îngrijorată de efectele secularismului şi postmodernismului, observabile chiar în rȃndurile bisericii, şi preferă să-l tolereze pentru că domnul IC, mai mult şi mai vehement decȃt alţii, luptă pentru menţinerea vechilor standarde. Este evident că una din metodele de a ţine credincioşii aproape de biserică este prin manipulare psihologică, prin inducerea fricii şi a sentimentelor de vinovăţie. La urma urmei, cu toate neajunsurile, alianţa între stat şi religie a ţinut lumea sub control într-o anumită măsură. În faţa valului ameninţător al postmodernismului (situaţia actuală de haos din Statele Unite o dovedeşte cu prisosinţă), reacţia aproape reflexă a politicienilor şi prelaţilor bisericii este o reîntoarcere la ultra-ortodoxie. Nu degeaba apar politicienii în public însoţiţi de către popi (în Romȃnia sau Rusia) sau preoţi şi pastori (în West). Ceea ce nu ştiu sau nu înţeleg aceşti lideri este că întoarcerea la “cărările vechi” este un drum înfundat. Iar în West, însăşi post-modernismul, numit de unii post-protestantism, se dovedeşte a fi un drum înfundat. Astăzi chiar liberalii americani se exprimă împotriva haosului produs de extrema lor stȃngă şi caută s-o controleze, dacă se mai poate.
Hotărȃrea Comitetului Uniunii, de a anula retrogadarea domnului IC şi de întoarcere a cazului spre forumul inferior al Conferinţei Transilvania de Sud pentru o mai bună examinare, este bine formulată din punct de vedere strategic şi politic (de altfel, am prevăzut-o, spre surprinderea unui prieten pe FB). Pe de o parte, Uniunea s-a scuturat de responsabilitatea de a decide o chestiune fierbinte a bisericii. Pe de altă parte, a evitat scindarea bisericii, care avea potenţialul pierderii semnificative de fonduri. Comunicatul afişat pe pagina oficială a bisericii este un “armistiţiu” în această luptă pentru putere. El poate evolua în două direcţii. Se poate prelungi la nesfȃrşit, lăsȃnd timpul să atenueze memoria credincioşilor şi să aducă domnului IC pensionarea. Sau poate fi folosit pentru un timp relativ scurt de rezolvare a “defectelor de procedură” (citeşte, de ascuţire a săbiilor) în vederea unui atac decisiv. Indiferent cum vor evolua lucrurile, biserica şi statul nu au o rezolvare la problemele actuale ale societăţii. Ierarhia violentă, cu săbii şi sacramente, este “de drept diabolic” şi nu va duce decȃt la subjugarea omului.
