Ca El-Zorab, credinţa

Au fost perioade in copilaria mea cand am locuit cu una din matusi, sora cu mama. Suferind de hepatita cronica, de care a si fost rapusa inainte de vreme, mama se interna uneori pentru saptamani de zile in diferite spitale din Bucuresti, sperand ca un doctor sau altul ar putea gasi o cura, un tratament reusit pentru boala ei.

Matusa mea avea o singura fiica, infiata, de varsta apropiata cu a mea (era mai mare cu un an), care imi era prietena si depanatoare de visuri. Fiind ceva mai instariti decat noi, in familia ei nu duceam lipsa de nimic. Si mai presus de orice, duminica dupa-amiaza era timpul cand scoteam din cutie proiectorul de diapozitive si proiectam pe perete, cinematograful nostru privat, al copiilor adventisti care nu mergeau la cinematograf, diferite ecranizari ale povestilor marilor clasici romani, ca Ridichea Uriasa, Fata Babei si Fata Mosneagului, Alba-ca-Zapada, etc.. Se adunau si alti verisori la aceste “serate” , veniti special pentru proiectiile cu povesti. Textul povestilor era tiparit sub imagine si era citit/recitat de cate unul dintre noi, prin tragere la sorti.

Intr-o seara mi-a venit sorocul sa recit El-Zorab, de George Cosbuc. Combinatia de imagine si text m-au impresionat peste masura. Nu tin minte daca am reusit sa recit poezia fara sa ma podideasca lacrimile. Chiar si azi, cand am recitit poezia, lacrimi interzise mi se invalmaseau ca un nod in gat. Pe nepusa masa, m-am intrebat: ce anume in viata mea ar putea fi un El-Zorab? Ce anume “cel mai de pret” am avut candva, apoi am pierdut, doar ca mai tarziu sa mi-l doresc inapoi cu indarjire? Nu este cazul sa dezvalui aici daca au fost persoane sau lucruri, dar printre acestea, a mai fost si este ceva ca El-Zorab: credinta mea.

Pentru mine, credinta nu este o definitie gen Evrei 11,1. Ea a inceput sa apara si sa se dezvolte din cuvintele mamei si tatei, din promisiuni facute si tinute chiar in ciuda oricaror obstacole si neajunsuri. Erau acelas gen de promisiuni pe care mai tarziu le regaseam la scara mult largita facute de Isus in Ioan 14: “Nu va voi lasa orfani, Ma voi intoarce la voi.”

Si totusi… au fost perioade cand a avea credinta mi se parea o pierdere, un obstacol in calea realizarii de sine. As fi dorit sa devin dirijor de orchestra, dar profesorul mi-a explicat ca, adventist fiind, nu era nici o sansa de a-mi realiza visul in Romania comunista. As fi vrut sa ma pot casatori in afara bisericii, unde mi se parea ca sunt fete mai multe si mai frumoase. As fi vrut sa urc mai sus pe treptele societale, sa castig mai multi bani, sa am mai multe lucruri. As fi vrut sa fiu respectat, nu banuit ca sunt un retrograd, pleava a societatii multilateral dezvoltate.

Am avut si alte momente de cumpana in care pierderea credintei parea a fi nu doar inevitabila ci chiar de dorit, cum au fost acelea cand provacarile stiintei mi se pareau prea coplesitoare si fara replica, sau cand pastori pe care i-am respectat si iubit se parea ca isi reneaga credinta imbratisand evolutionismul, materialismul, filozofii gaunoase, umblarea dupa poftele lumii, etc. La ce buna credinta, daca suntem produsul unor fenomene mecaniciste oarbe si fara de sens? La ce este buna credinta, daca Isus putea sa fie copil din flori al vreunui general roman si moartea lui nu are nici o valoare pentru salvarea mea? La ce este buna credinta, daca Isus nu va reveni niciodata asa cum a promis, daca Biblia este doar literatura, si imparatia cerurilor doar o metafora pentru “aici si acum”? Si la ce este buna credinta, daca singura certitudine este moartea?

Am cugetat si mi-am inchipuit ca pot renunta la credinta, fara regrete, fara ezitare. Mi-am imaginat cum ar arata viata mea si …. m-am ingrozit de goliciunea si zadarnicia ei. Oricate si orice as avea, in cele din urma toate se dovedesc a fi doar vanitate si goana dupa vant. Golul din suflet care are forma lui Dumnezeu nu poate fi umplut cu nimic. Stapanii lumii acesteia ne ofera ţechini, mii sau sute de mii, in schimbul sufletului si credintei noastre. La tinerete schimbul pare a fi avantajos. Dar pe masura ce perii albi te intreaba ce sperante mai ai pentru viitor, o mie de ţechini sau treizeci de arginti nu fac nici cat o para chioara. Imi asum alegerea facuta, ca renuntarea la credinta se poate face doar murind odata cu ea, ca un ultim sarut al sangelui-nchegat pe ochii-nghetati ai lui El-Zorab.