Ȋn contextul crizei actuale prin care trece Adventismul “de Romȃnia”, este aproape imposibil să rămȃi nepăsător și rece. Majoritatea fraţilor mei de credinţă s-au poziţionat deja ȋn tabere beligerante. Atȃt de injectaţi le sunt ochii, mai ales cei ai minţii, ȋncȃt nu-și dau seama că sunt incapabili să aibă o viziune clară a motivelor pentru care această criză devine tot mai insuportabilă! Dar pentru atitudinea lor, și pentru orbirea lor, responsabili sunt ȋn primul rȃnd cărturarii și administratorii bisericii. Acestora li se aplică mustrarea lui Isus din Evanghelia după Matei 23:15: “Vai de voi, cărturari și farisei făţarnici! Pentru că voi ȋnconjuraţi marea și pămȃntul ca să faceţi un tovarăș de credinţă; și, după ce a ajuns tovarăș de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decȃt sunteţi voi ȋnșivă”.
Cum este posibil așa ceva? De ce devin credincioșii ”fii ai gheenei” sub ȋndrumarea cărturarilor, o realitate evidenţiată ȋn mod express de acest conflict? Ce este fundamental greșit cu religia, inclusiv cu religia noastră? Sigur, făţarnicia este rea, dar este doar atȃt? Despre făţărnicie vorbește Isus? Vă propun că problema care ne confruntă este mult mai gravă. Ȋn acest conflict nu este vorba de orgolii sau invidii mărunte, de cartier. Aici este vorba despre o luptă crȃncenă pentru putere ȋn cadrul unui sistem piramidal conceput cu mii de ani ȋnainte de Moise, pe care biserica și statul le-au moștenit din cele mai vechi timpuri. Mă refer la sistemul ierarhic bazat pe puterea violentă inventat de tiranii lumii, regi și preoţi lucrȃnd ȋn tandem. Ȋn cazul de faţă avem de-a face, pe de o parte, cu o luptă ȋntre ierarhi (domnul IC și Conferinţa), iar pe de altă parte, o luptă ȋntre “suporteri”, care se ȋmpart ȋn fundamentaliști și fanatici.
Unul din multele aspecte ridicole ale acestui conflict este că toţi, indiferent de tabăra din care fac parte, “ȋnţeleg” credinţa la fel. (Folosesc cuvăntul “toţi” cu scop retoric, nu ca un absolut.) Toţi citesc și ȋnţeleg Biblia ȋn mod literalist. Toţi cred că Dumnezeu a creat lumea ȋn șase zile de 24 de ore. Toţi cred că Adam a fost făcut din ţărȃnă amestecată cu saliva lui Dumnezeu și Eva a fost făcută din coapsa lui Adam. Toţi cred, pe baza genealogiilor, că pămȃntul are aproximativ 6000 de ani. Toţi cred că Potopul a fost o pedeapsă a lui Dumnezeu ȋmpotriva propriei creaţii. Toţi cred că Noe a fost un om desăvȃrșit. Toţi cred că speciile animalelor terestre au intrat de bunăvoie ȋn corabie, pereche după pereche. Toţi cred că apa s-a ridicat deasupra tuturor munţilor lumii. Să continui lista? N-o voi face, pentru că ar lua prea mult spaţiu. Vă sugerez ȋnsă că ȋnţelegerea anapoda a textelor Scripturii face și ea parte din acest sistem corupt.
Am folosit ȋn mod intenţionat termenul “ierarhi”, nu că eu aș recunoaște vreun alt “ierarh” ȋn afara Cuvȃntului ȋntrupat, ci pentru a vă atrage atenţia că domnul IC folosește acest termen cu cea mai mare seriozitate atunci cȃnd se referă la cei din administraţia Conferinţei Transilvania de Sud, instituţia din partea căreia primește un salariu. Domnul IC ȋși respectă ierarhii și respectă cu sfinţenie sistemul din care face parte. De aceea a ameninţat că va cere dreptate Cezarului, pentru că Cezarul face parte din acelaș sistem, bazat pe aceeași ideologie. Desigur, la fel a procedat și Pavel, ca un zelot arhiereu ce era și promotor al aceluiași mod de a gȃndi. De aceea domnul IC a demonstrat o loialitate exemplară cu ocazia serviciului funerar al regelui Mihai al Romȃniei, parte din acelaș sistem ierarhic pe care domnul IC l-a ȋmbrăţișat, ȋncadrȃndu-se ȋn el cu toată sinceritatea. De aceea domnul IC consideră că, ȋn calitate de “preot”, dȃnsul este un mijlocitor ȋntre oameni și Dumnezeu ȋn ce privește mȃntuirea, pentru că preoţii au fost dintotdeauna cei care au administrat graţia divină, cei de care a “depins” mȃntuirea oamenilor. Domnul IC consideră că Cina Domnului este un sacrament ȋn sensul cel mai profund, un ritual (l-aș numi “mistic”) de ȋmpărtășire a harului divin esenţial pentru mȃntuire. De aceea nu a dormit o noapte ȋntreagă, gȃndidu-se cum ar putea interpreta legea Cezarului spre beneficiul turmei pe care o păstorește, o tunde, și o mulge. Servirea Cinei Domnului a fost, vezi bine, o chestiune ce viza mȃntuirea oamenilor, o răspundere pe care domnul IC și-a asumat-o cu toată seriozitatea. Iar ciucurul de la haine nu este un “moft”, ci semn al respectului, ca preot, fata de lege.
Măsura disciplinară care s-a luat ȋmpotriva sa, dincolo de aspectul minor al reducerii salariului conform grilei salariaţilor, a adus domnului IC o ofensă de neiertat, ȋn concepţia dȃnsului, pentru că ȋn timp ce domnul IC respectă autoritatea ierarhilor săi ȋn sfera responsabilităţilor dȃnșilor, ȋn acelaș timp dȃnsul are propria sa autoritate ȋn etajul piramidei care i s-a ȋncredinţat, autoritate pe care nimeni nu are dreptul să o revoce. Această autoritate nu este o “atribuţiune de serviciu”, ci este autoritatea obţinută prin “hirotonire”, poate cel mai important sacrament din cȃte există ȋn cadrul acestui sistem corupt. Asemenea crezului catolic că odată hirotonit preotul nu mai poate pierde acest statut, indiferent de pacatele pe care le-ar mai face ȋn viitor, a fi “retrogradat” pentru 60 de zile, adică “răspopit” sau “dehirotonit”, a constituit un atac ȋmpotriva unei autorităţi pe care, ȋn modul de a gȃndi al domnului IC, ierarhii săi nu aveau drept s-o administreze. Ar fi putut să-i interzică activitatea, complet, o disciplinare pentru 60 de zile ca un concediu fără plată, dar nu “retrogradarea”!
Acuzaţiile aduse prin ”scrisoarea intelectualilor” a demonstrat că aceștia gȃndesc, de fapt, aidoma domnului IC. Criticȃnd “independenţa” ȋn gȃndirea sau faptele domnului IC, dȃnșii au confirmat ȋn mod involuntar că acest sistem autoritar al puterii violente este menit să limiteze sau chiar să anuleze liberatea individului, fie că ești vulg sau ierarh. E drept, ai o anumită autoritate ȋn sfera ta, dar independenţa este ȋn mod aprioric “anatema”! Iar ȋn ce privește “obsesia sa cu Ierusalimul”, intelectualii nu ȋnţeleg că această viziune adoptată de domnul IC este perfect integrată ȋn modelul ideologic al ierarhiei autoritare. Credeţi că degeaba au fost interzise “jertfele pe ȋnălţimi” și singura formă de ȋnchinare autorizată era cea de la Ierusalim? Templul a fost declarat singurul “loc sfȃnt”, expresia maximă a autorităţii eclesiastice exercitată de preoţi. Dar această autoritate a fost respinsă de Isus. Ruperea catapetesmei templului descrisă de textul privind crucificarea lui Isus reprezintă anularea oricărei autorităţi preoţești de drept levitic.
Pentru a ȋnţelege mai bine de ce Isus a respins acest sistem ierarhic bazat pe violenţă practicat atȃt de către guvernele lumii cȃt și de biserică, trebuie să parcurgem acea “lecţie de istorie pe care nu vrem s-o știm”, cum bine grăia un prieten. Şi de ce nu vrem s-o știm? Nu vrem s-o știm pentru că nu vrem să schimbăm nimic din ceea ce am moștenit, din ceea ce “știm”. Este un deranj prea mare să ne examinăm convingerile. Pacea sufletească e mai importantă decȃt adevărul, nu-i așa? Dar oamenii, toţi (ȋn sens absolut), au fost creaţi liberi și cu potenţialul de a deosebi binele de rău. Subjugarea lor s-a produs sub efectul săbiei și al fricii de zei, un tandem diabolic care s-a perpetuat pȃnă ȋn zilele noastre. Pe de altă parte, eliberarea, ne spune Isus, vine prin cunoașterea adevărului. Ȋntrebarea este: vrei cu adevărat să fii liber? Sau te-ai obișnuit să fii subjugat?
Zeii au fost inventaţi de către cei setoși de putere. De ce să muncești din greu pentru satisfacerea nevoilor dacă poţi, cu sabia și prin voinţa zeilor, să trăiești o viaţă privilegiată fără să muncești? Din cele mai vechi timpuri, consemnate ȋn texte cuneiforme sau hieroglifice, observăm că cel mai adesea zeii au fost asociaţi cu astrele cerești. Motivele sunt simple. Dacă zeii sunt ȋn afara capacităţii tale de cunoaștere, prea departe pentru a fi examinaţi sau consultaţi de către omul de rȃnd, pe scara ierarhică imediat sub acești zei intangibili s-au plasat regii/preoţi, căci ei au pretins că au acces la sfatul zeilor. Şi ca dovadă că preoţii au acces la zei, și prin urmare posedă “drept divin” de guvernare și de reglementare a societăţii, precum și de mijlocire ȋntre oameni și zei, regii/preoţii au demonstrat că posedă cunoașterea măsurării timpului, un atribut divin al zeilor/astrelor care, “mișcȃndu-se” pe bolta cerului, reglementau “vremurile, zilele, și anii”. Calendarele, prezente deja ȋn cele mai vechi texte cunoscute, au avut ȋn mod principal un rol cultic, pe lȃngă cel economic sau politic, și doar regii/preoţii aveau dreptul să le conceapă/administreze.
Se nasc astfel la cheremul regilor/preoţilor primele tipuri de sacramente, și anume, desemnarea anumitor zile ca fiind “nefaste” sau “nefavorabile” pentru activitătile obișnuite deoarece erau dedicate zeilor, deci erau “sfinte”. Fie că zeii se odihneau și trebuia să fie liniște ȋn casa regală sau ȋn cetate, fie că erau nervoși și trebuia să te ascunzi de mȃnia lor sau trebuia să te ȋnchini și să aduci jertfe de mȃncare, băutură, iar mai tȃrziu chiar jertfe umane, sacralitatea zilelor sfinte ordonate de preoţi nu se putea contesta, iar sabia era oricȃnd pregătită să asigure ȋmplinirea voinţei “celor de sus”. Se construiesc temple somptuoase pentru zei, se concep noi ritualuri/sacramente, se dedică tot mai multe jertfe ȋn favoarea lor, pentru că respectarea voinţei zeilor (de fapt, a șamanilor) “garanta” buna desfășurare a vieţii oamenilor de rȃnd. Din interese legate de supravieţuire, izvorȃte din frică, apare servitutea voluntară, cedarea de bună voie a libertăţii personale, ceea ce demonstrează că subjugarea și-a atins scopul. De aici și pȃnă la “Frica de Dumnezeu este ȋnceputul ȋnţelepciunii” nu mai erau mulţi pași de făcut.
Unul din cei mai proeminenţi zei ai antichităţii, ȋn special ȋn Mesopotamia și Levant, era zeul lunii. Luna, promovată ca manifestare fizică a zeului, a avut un rol principal ȋn cunoașterea vremurilor prin ciclul recunoscut cu ușurinţă de aproximativ 29.5 zile. Zilele de Lună Nouă și Lună Plină erau zile sacre ȋnsoţite de ritualuri și ȋnchinare. Un alt element cosmic important ȋn calcularea timpului și calendarelor a fost Cloșca cu Pui, sau Gainușa, sau Pleiadele. Conform studiului făcut de Lorenzo Verderame, Pleiadele erau printre cele mai importante stele divinizate de către Sumerieni și reprezentate de semnul 7 (datorită faptului că ochiul liber distinge acest număr, deși ȋn realitate acest roi stelar cuprinde mult mai multe stele dacă este privit prin binoclu sau telescop). Pleiadele joacă un rol deosebit de important ȋn alcătuirea calendarului Mesopotamian, deoarece prima lor apariţie pe cer, spre dimineaţă ȋnainte de răsărit (după o perioadă de absenţă), semnala ȋnceputul sezonului secerișului. Asocierea pozitiei Lunii ȋn relaţie cu Pleiadele a jucat de asemenea un rol important ȋn procedeul de intercalare a unei luni adiţionale (a 13-a) pentru alinierea calendarului lunar de 354 de zile cu ciclul anual de aproximativ 365 de zile. Numeroasele menţiuni ȋn Vechiul Testament (vreo 27) ale Lunii Noi ȋn relaţie directă cu Sabatul, precum și menţionarea Găinușei (Pleiadele) ȋn Amos și Iov sunt dovezi secundare ale popularităţii cultului astrelor/zeilor ȋn cultura Mesopotamiană. De aceea, ȋn Enuma elish, zilele sacerdotale menţionate sunt ziua 1-a (Luna Nouă), ziua a 7-a, și ziua a 15-a (Luna Plină). Sunt foarte multe lucruri de spus la acest subiect pe care ȋl voi aborda cȃt de curȃnd. Ceea ce trebuie să reţinem este că ȋnaintașii poporului evreu, adică Abraam, Terah, etc. au asimilat cultura Mesopotamiană cu zeii și calendarul aferent.
N-aș vrea să lungesc prea mult acest articol, așadar vă propun să continuăm ȋntr-un articol următor, făcȃnd un salt gigantic ȋn timp, ȋn secolul 1 AD, pentru a observa ȋn ce măsura Isus are sau nu are de-a face cu ceea ce numim Creștinism și Sacramente creștine. Ce a instituit sau nu a instituit Isus? Şi, mai ales, ce facem cu sacramentele dacă ele sunt (și eu sunt sigur că sunt) invenţii ale aceluiași sistem ierarhic violent născut din lăcomia preoţilor și tiranilor lumii?
(va urma)
