În interviul realizat cu domnul Iacob Coman, începȃnd cu minutul 23:10 unde subiectul în discuţie era „ce înseamnă să crezi în textul Bibliei”, domnia sa foloseşte sintagma frumoasă „hora cuvintelor”. Ce înseamnă acest termen? În cadrul argumentului mai larg că Biblia se înţelege aşa cum este scrisă, adică nu este nevoie de o exegeză a textului care să ţină cont de contextul cultural-istoric-politic în care a fost scris acel text, Biblia, ne spune domnul Coman, nu trebuie interpretată dincolo de sensul primar al expresiei gramaticale deoarece cuvintele formează o horă semantică suficient de simplă pentru a fi înţeleasă de către orice „prost”. Doar că, folosind o frază foarte simplă pentru a exemplifica uşurinţa de a înţelege un text, domnul Coman face exact contrariul, adică interpretează textul dincolo de înţelesul său primar.
Fraza „Maria era la vie”, spune dȃnsul, nu înseamnă că Maria era vie, şi nu moartă, ci că „hora cuvintului îi spune că Maria era la viţa de vie, culegȃnd struguri”. Nici vorbă (rog să mi se ierte opoziţia), hora semantică a acelui text nu spune nimic despre a culege struguri, ci asta este doar o interpretare făcută de domnul Coman în mod ad-hoc și inconştient. În primul rȃnd, ce om cu mintea limpede ar înţelege că „la vie” înseamnă „vie şi nu moartă”? Este o aberaţie să nu ţii cont de acea locuţiune adverbială de loc („la”), care indică faptul că „la vie” trebuie luat împreună şi indică o locaţie. Însă dincolo de asta, Maria se putea duce „la vie” pentru tot felul de alte motive: poate s-a dus „la vie” să o sape sau să o cureţe, sau s-a dus „la vie” să ducă mȃncare cuiva care lucra acolo sau să spună tatălui său că au venit nişte musafiri din depărtare şi este rugat să vină devreme acasă, etc. Deci simpla frază că „Maria era la vie” nu dezvăluie motivul pentru care Maria s-a dus „la vie”. Pentru a înţelege motivul, este nevoie de examinarea frazei într-un context mai larg. Poate autorul ne-a spus mai devreme sau ne va spune mai tȃrziu de ce s-a dus Maria la vie. De aceea am spus că semnificaţia unei fraze, ideile prezentate intr-un text, sunt mai mult decȃt suma cuvintelor care formează acel text. Chiar şi atunci cȃnd este acolo o „horă semantică” primară de care trebuie să ţinem cont, pentru o mai bună ȋnţelegere a textului este nevoie de a se lărgi hora. Iar cȃnd este vorba de un text antic, cu atȃt mai mult trebuie să examinăm textul ȋn contextul ȋn care a fost scris, bine știind faptul că, pe de o parte, scrisul la acea vreme era anevoios și autorul adesea a fost laconic ȋn exprimare, iar pe de altă parte autorul se adresa unei clase de oameni educaţi, puţini la număr, care puteau citi și ȋnţelege, nu unor „proști”.
Ce înţelegem cȃnd Isus a spus că sămȃnţa de muştar este cea mai mică sămȃnţă (vezi Matei 13:31-32)? Dacă textul este „absolut”, aşa cum sugerează domnul Coman, atunci Isus ori este mincinos, ori nu ştie că sămȃnţa de muştar nu este cea mai mică sămȃnţă. Domnul Coman ridiculizează critica textuală atunci cȃnd sugerează că exegetul „scoate un cuvȃnt din acea horă, caută apoi printre sensurile pe care le poate avea acel cuvȃnt, şi apoi spune ‚nu acesta este sensul, ci este sensul al şaptelea’”. Nu, un exeget nu face asta niciodată, ci pastorul/preotul face asta oricȃnd dorește mușchiul său. Discreditarea efortului de a ȋnţelege un text ȋn contextul său cultural și istoric are o explicaţie simplă și dureroasă: pastorul/preotul nu vrea ca simplul credincios să ȋnţeleagă Scriptura, tocmai pentru a nu fi ȋn stare să-i arate pastorului/preotului cȃnd bate cȃmpii. Credinciosul este considerat cu adevărat un „prost” care trebuie să-și supună mintea autorităţii pastorului/preotului care invocă autoritatea Bibliei și care la rȃndul ei reprezintă autoritatea absolută a lui Dumnezeu. Şi de aici vine cea mai „tare” afirmaţie, anume că „atunci cȃnd ȋnveţi un om să creadă ȋn textul Bibliei, el nu mai poate fi controlat”. O, nu, este exact invers. Ȋnvaţă un om că textul Scripturii este dictat de Dumnezeu, și pe cale de consecinţă este un text absolut, și atunci vei controla credinciosul ȋn mod absolut!
Critica textuală, nu doar a Bibliei, ci a oricărui text, ba chiar şi apariţia conceptului de ineranţă a Bibliei, este un fenomen care apare în modernism, un curent filozofic care propune un anumit model de gȃndire. Începȃnd prin secolul al XVII-lea cu Descartes, şi mergȃnd pȃnă în secolul al XX-lea, modernismul respinge validitatea tradiţionalismului, unde adevărul este reprezentat de dogme şi unde autoritatea de a stabili ce este adevăr aparţine clerului sau puterii monarhice. În modernism, sub influenţa filozofilor raţionalişti şi a descoperirilor arheologice din zona Orientului Apropiat în secolele XVII, XVIII, şi XIX, s-a conturat ideea că însuşi textul Bibliei trebuia cercetat în mod raţional. În lipsa totală a manuscriselor originale, dublată de o multitudine de copii ale diverselor texte ale Bibliei ȋn diferite variante, se conturează nevoia unei metode de studiu știinţific al textului Scripturii. Această metodă a fost numită „metoda istorico-critică”. Şi cum savanţii istorico-critici au fost înclinaţi să acorde prioritate dovezilor istorice şi arheologice în comparaţie cu textul Bibliei, ei au fost numiţi „liberali”. Fundamentalismul religios şi conceptul de ineranţă a Bibliei apar în modernism ca o reacţie împotriva teologiei „liberale”, deşi istorico-criticii nu au intenţionat, cel puţin la început, să discrediteze Biblia, aşa cum sunt percepuţi de fundamentalişti. Ȋnsăşi teologii conservatori au adoptat „critica joasă” (numită istorico-gramaticală), deși au respins „critica înaltă” (istorico-critică).
Adventiștii de Ziua a Şaptea au moștenit, pe de o parte, orientarea spre un studiu știinţific al Scripturii, dar pe de altă parte au fost ȋncurcaţi de conceptele difuze cu privire la inspiraţia Scripturilor prezente ȋn Evangelicalismul American al celei de-a doua „treziri” spirituale ȋn secolul al 19-lea. Faptul că după numeroase contradicţii și studii dedicate conturării unei doctrine a inspiraţiei, concentrate ȋntr-o Conferinţă Biblică a teologilor și profesorilor de teologie in 1919, a fost imposibil ajungerea la un consens, lucrurile rămȃnănd tulburi și ȋnceţoșate, arată că ideea de inspiraţie a Bibliei a fost mai degrabă un obstacol ȋn ce privește ȋnţelegerea textului Scripturii. Ȋn aceste condiţii, a rămas la latitudinea liderilor de tot soiul ai bisericii de a stabili norme sau reguli de interpretare. Şi cȃnd găsești pe unii care decretează cu de la sine autoritate că textul Scripturii nu doar că este inspirat, ci este chiar dictat de Dumnezeu, atunci poţi să știi că ai de-a face cu cineva care face din Biblie sabia cea mai lungă pentru a tăia gȃtul celor care contestă acest mod de ȋnţelegere. Din experienţa mea, regretabil, observ că aceștia sunt de fapt cei mai slabi oameni din punct de vedere psihic și emoţional.
