Pe vremea comunismului În Romania, un tânar adventist abia trecut de 19 ani a primit ordinul de recrutare. Serviciul militar era pe atunci obligatoriu. Cei care au făcut armata deja ştiu, şi cei ce n-au făcut-o vor Învăţa, că “ordinul nu se discută; se execută”. Aşadar tânărul, pe care îl întâlnisem şi îl cunoşteam ca fiind un tip sensibil, firav, iubitor de muzică şi purtator al unor ochelari de vedere ce astăzi se pare că revin la modă, se prezintă la centrul de recrutare bântuit de o înteleasă nelinişte.
Una din formalitatile procesului de recrutare este vizita medicala. Recrutii sunt aliniati pe un rand sau doua si li se ordona “dezechiparea”. Totala! Toti tinerii se conformeaza ordinului si raman in pielea goala asteptand examinarea infirmierului. Tanarul nostru se dezbraca, dar nu si de ceea ce noi numim “underwear”. Plutonierul vine spre el nervos si-l intreaba:
- “Tu nu ai auzit ce am spus? De ce nu te dezbraci?”
- “Dom’ plutonier, m-am dezbracat.”
- “Si cu “astia” ce e pe tine? Da-i jos!”
- “Dom’ plutonier, pe “astia” nu pot sa-i dau jos.”
- “Ma! Tu crezi ca esti la mama acasa? Aici esti in armata romana. Cand eu dau un ordin, tu executi, ai inteles?”
- “Dom’ plutonier, iertati-ma, puteti sa ma si bateti daca vreti, dar pe “astia” nu pot sa-i dau jos.”
- “Recrut, ma scoti din minti! Cum adica, ma, “nu poi sa-i dai jos”? De ce nu poti sa-i dai jos?”
- “Pai… dom’ plutonier, eu am o credinta.”
Raspunsul tanarului este, sa recunoastem, foarte nostim. Noi, cei care stiam povestea, l-am incorporat in jargonul nostru. Daca mergeam undeva, sa spunem intr-o excursie pe munte, si cineva era trimis sa execute o corvoada, sa aduca apa de la izvor sau sa faca focul, uneori raspundeam cu “nu pot, eu am o credinta”. Dar povestea este adevarata si introduce tema acestui scurt editorial: cei care au obiectii la servicul militar datorita constiintei ( adesea religioasa) s-au expus intotdeauna ridiculizarii si chiar suferintei venite din partea superiorilor (in grad) sau chiar a camarazilor. Unii tineri au refuzat sa atinga arma sau sa depuna juramantul militar, preferand sa mearga la inchisoare pentru asta.
Filmul recent produs de Mel Gibson, Hacksaw Ridge, prezinta un caz real din istoria celui de-al doilea razboi mondial, mai exact al bataliei de la Okinawa, Japonia. Desmond Doss este un adventist de ziua a saptea care s-a inscris in armata americana de buna voie, insa a refuzat sa poarte arma si sa se antreneze pentru a omora alti oameni. Intentia lui a fost sa activeze ca paramedic, sa salveze vieti omenesti. Nu am de gand sa va rapesc placerea de a descoperi singuri, la vizionarea filmului pe care vi-l recomand, ce a insemnat pentru tanarul Desmond Doss aceasta hotarare, si nici de ce presedintele Truman i-a acordat lui Doss Medalia de Onoare pentru eroism pe campul de lupta. Acest erou este unul neconventional, este un erou a carui singura arma a fost constiinta sa, mai scumpa decat propria viata. Si totusi…
Unii critici de arta pun sub semnul intrebarii ideea fluturata de diferiti comentatori, inclusiv de catre cei din biserica mea, ca Mel Gibson a intentionat sa evidentieze eroismul si integritatea tanarului Doss. Mai degraba, Mel Gibson exploateaza convingerile lui Doss si episodul real din Okinawa pentru a aduce in fata spectatorilor de astazi, cu tot realismul si grotescul scenelor de lupta cu care ne-a obisnuit in filme ca Braveheart, The Passion of the Christ, si Apocalypto, o anume obsesie cu scenele violente, o preamarire a stimularii hormonale si gloriei varsarii de sange in lupte, indiferent de cauza dreapta sau nu a razboiului dus, adica ceea ce adevaratii veterani sarbatoriti ieri in sarbatoarea anuala Ziua Veteranilor au refuzat sa faca, au refuzat sa divulge, au refuzat sa glorifice. Ceea ce Gibson evidentiaza de fapt in Hacksaw Ridge este admiratia bolnava, a lui si a maselor, fata de super-eroii conventionali cu arme adevarate, a Nephilimilor din toate vremurile, de la Cain la Achiles si Rambo.
Nu pot sa nu atrag atentia bisericii mele, care se simte foarte onorata de filmul lui Mel Gibson, ca linia de despartire intre devotament si fanatism este extrem de subtire si adesea trecuta sub tacere. Au fost masacrele Vechiului Testament o cauza dreapta? Dar Cruciadele? Dar Razboiul de 30 de Ani? Dar terorismul religios, fie islamic, fie catolic sau protestant? Poate fi credinta religioasa justificare pentru genocid, pentru violenta? Asta a invatat Isus pe urmasii sai?
Eu am facut armata “sub arme”, am considerat ca un exercitiu de auto-depasire sa trag bine la tinta, merg uneori in poligon pentru a-mi pastra abilitatea, si am arma incarcata in sertarul noptierei. In ce consta valoarea credintei? Sa spui unor comunisti ca tu “nu atingi arma”, ca si cum arma este ceva pacatos in sine? Sa nu dai pantalonii jos pentru o vizita medicala? Ceea ce am invatat din exemplul lui Desmond Doss este ca diferenta intre devotiune religioasa si fanatism religios este ca, in timp ce fanatismul face rau aproapelui (indiferent cine este el), in timp ce fanatismul nu se da inlaturi de la violenta in a distruge vieti omenesti, devotiunea face bine aproapelui (indiferent cine este el) si in loc de a distruge vieti, ea le salveaza.
Mi-e teama ca, asemenea lui Mel Gibson, interesele in spatele programelor de “evanghelizare” ale bisericii mele si a altora nu sunt atat de mult fata de bunastarea oamenilor ci de cresterea conturilor bancare. Nu spun asta cu usurinta, nici cu mandrie, ci o spun privind sarcastic, e drept, la avioanele personale ale conferintelor, la pantofii de comanda extrem de scumpi ai liderilor, la deplasarile lor interne sau internationale cu tarif de clasa intai pe banii enoriasilor, la nenumaratele apeluri si predici pentru tot felul de “proiecte” ale bisericii, asta pe langa zecimile si darurile obsinuite care se strang. Nu, Mel Gibson nu a fost vreodata un favorit al bisericii mele, care a criticat conceptele lui Gibson exprimate in filmul The Passion of the Christ. Dar daca Gibson produce un film, indiferent de motivele sale, prin care biserica are sansa de a fi prezentata in mod pozitiv, ocazia este fructificata si o “noua oportunitate pentru evanghelizare” este propagata in diferite media, ca in Southern Tidings aici.
