Este un fapt că interpreţii creştini încă din timpuri foarte vechi au interpretat Isaia 53 ca fiind o “profeţie mesianică” a cărei împlinire a fost “văzută” în viaţa, suferinţele, moartea şi învierea lui Isus. Deci nu e nici o mirare că marea majoritate a creştinilor, inclusiv eu însumi, am înţeles că Isaia 53 este o profeţie care s-a referit la Isus, adică asta ni s-a spus şi asta am crezut. Dar aspectul care nu se discută, de obicei, este, ce anume a intenţionat autorul să spună şi ce au înţeles evreii cărora s-a adresat acest text? Dacă nu ne punem această întrebare, suntem predispuşi a menţine un crez sau o interpretare eronată. Ceea ce spun în continuare nu are nimic de-a face cu întrebarea dacă Isus a fost sau nu divin sau dacă a fost Fiul lui Dumnezeu, care nu are nimic de-a face cu validitatea interpretării pasajului din Isaia şi care este un subiect aparte în care nu vreau să intru aici. Ceea ce aş vrea în acest scurt eseu este să pun întrebarea: cum înţelegem corect, sau măcar tentativ onest, Isaia 53, dincolo de presupoziţiile noastre tradiţionale?
Cum am amintit deja în alte ocazii, este strict necesar să citim un text în contextul său istoric, cultural şi politic pentru a distinge ideile prezentate în el şi apoi a evalua în ce mod ne raportăm la acel text, adică ce importanţă are pentru noi astăzi. Deaceea, Isaia 53, despre care exegeţii biblici spun că face parte dintr-un text numit “Isaia II” (cap. 40-55) inserat mai târziu, trebuie citit cu atenţie, lăsând la o parte prejudecăţile noastre. Ce ne spune Isaia 53?
Cartea lui Isaia este preocupată de poporul Israel, mai direct spus este adresată evreilor, cu implicaţiile de rigoare, respectiv istoria lor, luptele lor, înfrângerile lor, captivităţile lor, eliberările lor, speranţele unei restaurări, etc. Este important de reţinut acest aspect. Isaia 53 este scris în contextul în care Ierusalimul fusese distrus şi un număr important de oameni a fost dus în robia babiloniană. Textul a fost scris pentru a oferi acestor robi exilaţi speranţă pentru viitor. Concepţia cu privire la captivitatea babiloniană, la care găsim aluzii şi în Ieremia, Cronici, sau Daniel, era că aceşti sclavi sufereau pentru păcatele poporului, i.e. călcarea legilor sabatului, idolatria, prostituţia ritualică, jertfe umane, etc.
Isaia 53 ne spune ceva despre “servul Domnului”. Nu este vorba aici de Mesia, care nici măcar nu este menţionat, aşadar se cuvine o întrebare de bun simţ: cine este acest “serv al Domnului”? Faptul că este folosit singularul “servul Domnului” ca simbolism pentru o mulţime de oameni nu este ceva nemaiîntâlnit în textele Vechiului Testament. Numele de Iuda este folosit pentru poporul din regatul de sud, separat prin război civil de regatul de nord, Israel. Gog şi Magog din Ezechiel sau felurite imagini şi fiare din Daniel se referă nu la o persoană, ci la o mulţime, la un grup de persoane. Până în creştinism, era de neconceput de către evrei că Isaia 53 se referă la un Mesia care avea să sufere, să moară, şi apoi să învieze! Pentru evrei, Mesia avea să fie un conducător puternic, sau un judecător cosmic venit din cer, care va conduce poporul cu dreptate şi putere, care va restaura, aici pe pământ, naţiunea Israel la gloria davidică de altă dată.
Un alt aspect important este acela că suferinţa “servului’ este descrisă ca ceva ce a avut loc în trecut. Şi chiar mai important este faptul că vindecarea sau dreptatea care se va face servului va avea loc în viitor, după judecata pe care Dumnezeu o va aduce asupra Babilonului prin Cirrus, un alt serv al Domnului. Şi pentru clarificare, Isaia însuşi spune în capitolul 49:3 că servul lui Dumnezeu este Israel. Aşadar, Isaia 53 nu este despre Mesia, şi cu atât mai puţin despre Isus, ci este despre naţiunea Israel dusă în robie, despre suferinţa robilor pentru păcatele poporului, şi despre eliberarea şi restaurarea lor ca naţiune liberă în pământul făgăduit.
