“Unitate ȋn Diversitate” – o lozincă orwelliană

Se prea poate ca adjectivul “orwellian” a fost deja supralicitat, mai ales dupa ce notiunile introduse de autorul cunoscut ca George Orwell in romanul sau distopic 1984 (publicat in 1949), cum ar fi  Big Brother, doublethink, thoughtcrime, Newspeak, Room 101, telescreen, 2 + 2 = 5, si memory hole (Invit cititorul sa citeasca pe Wikipedia despre aceste notiuni) nu doar ca au intrat in uzul comun al limbii, dar au ajuns sa fie realitate politica a zilelor noastre. “Orwellian” este caracterizat de Wikipedia ca fiind un adjectiv care descrie o situatie, idee, sau conditie societala care sunt distructive pentru o societate libera, deschisa, ele avand de-a face cu o atitudine de politica brutala si control draconian prin folosirea propagandei, supravegherii, dezinformarii, gandire dubla (sau negarea adevarului), si chiar distrugerea identitatii unei persoane prin stergerea evidentelor sau trecutului, ca si cum acea persona nici nu a existat, practici ale guvernelor autoritare moderne. Noi, romanii, stim cate ceva despre aceste practici din vremea comunismului. Contand pe faptul ca intelegeti la ce se refera adjectivul “orwellian”, mergem la subiectul de astazi.

Saptamana trecuta predica de dimineata a avut titlul “Unitate in Diversitate”. Deja ma incearca adrenalina, alergic fiind la notiuni impreunate cu forta, desi sunt contradictorii, pentru a crea un nou concept. Parte dintr-o serie explicativa a celor 28 de doctrine fundamentale adventiste, predica a fost o explicare a punctului #14, intitulat “Unitatea in trupul lui Hristos”, unde prin trupul lui Hristos se intelege totalitatea credinciosilor, a “celor ce cred in Isus”. Dupa-amiaza am mai ascultat pe internet doua predici ale lui Florin, prezentate la Piatra Neamt in acelas sabat, dimineata si dupa-amiaza, care spre surprinderea mea s-au legat foarte bine de acest subiect al “unitatii in Hristos” prezentat la Atlanta. Despre ce unitate este vorba in punctul #14 al celor 28 de doctrine fundamentale AZS?

14. UNITATEA ÎN TRUPUL LUI HRISTOS

Biserica este un corp de credincioși, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, neamurile, limbile și popoarele. În Hristos, noi suntem o nouă creaţiune. Deosebirile de rasă, cultură, instruire și naţionalitate, precum și diferenţele dintre cei de sus și cei de jos, dintre bogaţi și săraci, dintre bărbaţi și femei nu trebuie să dea loc la dezbinări între noi. Toţi suntem egali în Hristos care, printr-un singur Duh, ne-a legat în aceeași părtășie cu El și unul cu altul. Noi trebuie să slujim și să fim slujiţi fără părtinire sau rezervă. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Sfintele Scripturi, împărtășim aceeași credinţă și nădejde și dăm tuturor o mărturie unită. Această unitate își are izvorul în unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca fii ai Săi (Romani 12,4.5; 1 Corinteni 12,12-14; Matei 28,19.20; Psalm 133,1; 2 Corinteni 5,16.17; Faptele apostolilor 17,26.27; Galateni 3,27.29; Coloseni 3,10-15; Efeseni 4,14-16; 4,1-6; Ioan 17,20-23).

Dupa cum se vede, acest punct de credinta include sub notiunea de “unitate” cateva aspecte, cum ar fi: egalitatea in Hristos a membrilor bisericii, unitatea de partasie, unitatea in slujire, unitatea de credinta si nadejde, unitatea marturiei data altora, si unitatea familiala ca fii ai lui Hristos. Cu toate acestea, in prezentarile vorbitorilor ideea subliniata in mod deosebit a fost aceea ca “unitatea” se refera la unitatea doctrinala, ideologica. Adica, in ciuda “diversitatii” in care se includ aspecte legate de rasa, nationalitate, cultura, educatie, pozitie sociala, situatie materiala, etc., ceea ce “uneste” pe membrii bisericii este o doctrina comuna, ceea ce inseamna o invatatura comuna. Aici apare o problema. Pe de o parte, diversitatea include “deosebirile de instruire/educatie” si acestea “nu trebuie sa dea loc la dezbinari”. Cum intelegem asta? Sa fie aici vorba de faptul ca desi unii au mai multa educatie, studii si diplome, intelegerea Bibliei care sta la baza elaborarii doctrinei este, sau trebuie sa fie, aceeasi? Asa ceva nu este si nu a fost niciodata posibil. Deosebirile de educatie se reflecta, explicit sau implicit, in conceptii si intelegeri diferite in ce priveste lumea, originile, literatura, istoria, stiinta, Biblia fiind si ea inclusa, desigur. Asadar, cum formulezi doctrina bisericii intr-un mod in care, pe de o parte, sa nu jignesti inteligenta membrilor sustinand lucruri aberante, iar pe de alta parte sa poata fi adecvata si pentru cei simpli si fara scoala? Din nefericire, in ambele situatii vorbitorii de saptamana trecuta au reflectat ceea ce autoritatea eclesiastic-administrativa a bisericii considera ca este “unitatea”, si anume o uniformitate ideologica dictata “de sus”, ceea ce in opinia mea este o deturnare si o rastalmacire a intentiei cu care a fost scrisa doctrina #14.

Textele care sunt la baza doctrinei #14, listate in paranteza, cuprind cuvintele lui Isus din Matei si Ioan, si un numar majoritar de texte ale lui Pavel.

Romani 12:4,5 face o analogie intre membrii bisericii si madularele unui trup. Desi corpul este alcatuit din diverse organe si membre cu diferite functii, toate acestea lucreaza spre buna functionare a intregului organism, deci este vorba despre o “unitate functionala”.

Acelas tip de unitate este sugerata in 1 Corinteni 12:12-14.

In Matei 28:19-20 gasim mandatul dat de Isus ucenicilor de a “face ucenici din toate neamurile”, deci este o “unitate a misiunii”, aplicabila la scara universala a umanitatii.

In Psalmi 133:1 este in primul rand vorba despre “fratii care traiesc impreuna”, deci avem de a face cu o “unitate familiala”, fie ca ne referim la familie cu gradele de rudenie aferente, fie la neam sau natiune. Acest psalm “al treptelor” face parte dintr-o serie speciala de psalmi care au in vedere reunificarea si convietuirea “in pace” a semintiilor lui Israel.

In 2 Corinteni 5:15-16 este vorba despre o “unitate a rascumpararii”, prin jertfa lui Isus, astfel incat de acum incolo “nu mai cunoastem pe nimeni in felul lumii” ci dupa masura in care “cei ce traiesc nu mai traiesc pentru ei insisi, ci pentru Cel care i-a rascumparat”.

In Fapte 17:26-27 Pavel, in discutia cu filozofii greci, prezinta ideea unei “unitati a originii si identitatii biologice”, adica Dumnezeu “a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamantului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu si sa se sileasca sa-L gaseasca bajbaind, macar ca nu este departe de fiecare din noi”, deci am putea numi aceasta si ca o “unitate a oportunitatii”.

In Galateni 3:27-29 este vorba despre o “unitate a apartenentei”, cei care se boteaza in Hristos apartinand lui Hristos.

In Coloseni 3:10-15 gasim atat ideea “unitatii familiale” cat si cea a “unitatii apartenentei”, Pavel vorbind despre “omul cel nou, care se innoieste spre cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a facut”, facand astfel aluzie la Geneza 1:26-27 unde Dumnezeu creaza omul, parte barbateasca si parte femeiasca, “dupa chipul si asemanarea Sa”.

Ideea “unitatii functionale” o gasim si in Efeseni 4:14-16, unde noi, “credinciosi adevarului, in dragoste”, avem datoria “sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos”.

Deosebit de importante in intelegerea ideii de unitate crestina sunt primele versete ale aceluiasi capitol 4 din Efeseni, unde Pavel aminteste modul in care se poate ajunge la unitate:

“Va sfatuiesc, dar, eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa va purtati intr-un chip vrednic de chemarea pe care ati primit-o, cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii”.

De ce atunci, cand se vorbeste astazi despre “unitate”, accentul este pus pe “unitate doctrinala”? Si care este sau ar trebui sa fie adevarata baza a “unitatii”? Dragostea sau doctrina? Exista unitate doctrinala in ce priveste invatatura lui Isus si invatatura lui Pavel? A existat unitate doctrinala in biserica crestina? Nu va grabiti sa raspundeti, caci lucrurile nu sunt atat de simple. Daca ar fi fost simple, nu am fi avut astazi peste douazeci de mii de denominatiuni crestine. A fost vreodata unitate doctrinala in istoria bisericii AZS? Nici vorba! Chiar si in ce priveste canonul Bibliei si relatia sa cu Apocrifele au fost neintelegeri intre lideri, unele din cartile apocrife fiind considerate (cel putin pentru un timp) la fel de “inspirate” ca Biblia, inclusiv de lideri ca Joseph Bates sau Ellen White! De fapt chestiunea inspiratiei, fie a Bibliei si Apocrifelor, fie a Ellenei White, a fost mereu disputata de catre diferiti lideri ai bisericii. Insusi Florin, intr-o predica prezentata anul trecut in Atlanta, a admis ca chestiunea “inspiratiei” a ramas in cele din urma nelamurita dupa incercari esuate de a se cristaliza prin 1911 o doctrina unitara. Dar lista dificultatilor in a se realiza o unitate doctrinala in AZS este lunga si nu avem loc aici decat pentru cateva exemplificari.

In prezentarea facuta dimineata, Florin porneste de la o realitate care nu mai poate fi ignorata, anume aceea ca “exista tot mai evident un spirit de impotrivire” fata de invataturile bisericii. Cum este de inteles, Florin deplora si condamna acest “spirit”, dar este nevoit sa admita ca exista si motive pentru aceste “dizidente”, adica recunoaste ca biserica nu a avut claritate in enuntarea doctrinelor sale de-a lungul timpului. El vorbeste mai intai despre judecata de cercetare, despre validitatea biblica a conceptului si despre atitudinea unor teologi AZS de a respinge aceasta doctrina. Desigur, el neglijeaza sa aminteasca evenimentul care a produs nevoia unei astfel de doctrine, si anume, “marea dezamagire” de la 22 octombrie 1844. Miscarea millerita adventa s-a bazat pe calcule eronate care pur si simplu au neglijat sfatul lui Isus, ca “ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni, nici macar Fiul”. Doctrina judecatii de cercetare nu a aparut imediat dupa dezamagire. Mai intai a fost regandita data de 22 octombrie 1844 ca fiind sfarsitul timpului de “proba” cand “s-a inchis usa”. Cu alte cuvinte, cei care nu au acceptat sa se alature soliei inainte de aceasta data, acum nu mai aveau nici o sansa la mantuire. Aceasta s-a numit “doctrina usii inchise”. Desigur ca ceva mai tarziu s-a renuntat la aceasta doctrina deoarece s-a dovedit a fi eronata, dar nu veti auzi multe predici pe tema doctrinelor considerate candva “solide”, dar care au fost apoi eliminate ca fiind erori. Dupa ce s-a renuntat la “doctrina usii inchise”, marea dezamagire de la 22 Octombrie 1844 a fost regandita si a devenit data la care incepe judecata finala, facandu-se o asociere (nefericita) intre Daniel 8:14 (judecata cornului cel mic) si Leviticul 16 (ziua ispasirii). Vorbind despre doctrina judecatii de cercetare, Florin critica in mod deschis pe Dr. Pieter Erens Barkhuizen, un fost evanghelist care a fost multi ani angajat la Georgia-Cumberland Conference, care acum nu mai accepta aceasta doctrina. L-am cunoscut personal pe Dr. Barkhuizen cu ocazia unei “serii de evanghelizare” tinuta la Atlanta prin 1991 in urma careia s-a botezat si fiul meu impreuna cu alte persoane. De fapt, Gina, sora sotiei mele si a lui Florin, este cea care a sponsurat o campanie a acestui evanghelist la Piatra Neamt prin anii 1992. Iar acum Florin, tot la Piatra Neamt, expunea “erezia” acestui fost evanghelist pentru ca se departase de la doctrina judecatii de cercetare, pe langa alte dogme pe care candva le-a crezut dar acum le considera fara baza biblica. Ceea ce mie mi s-a parut controversial si putin ironic este faptul ca exact pentru vederile sale putin diferite de cele ale “conducerii” cu privire la judecata de cercetare si interpretarea lui Daniel 8:14 Florin fusese admonestat si descalificat de Institutul de Cercetare Biblica cu doar cativa ani in urma. Sa fie oare parte din atributiile sale, acum ca a fost reabilitat (dupa “mea culpa” la divanul din Bruxelles), ca judecata de cercetare trebuie sa fie promovata cu devotamentul “dragostei dintai”? Fara sa iau apararea acestui Dr. Barkhuizen, ii inteleg punctul de vedere. El spune ca nu accepta ideea ca mantuirea este “prin credinta + fapte bune”, ci doar prin credinta. Ideea unei judecati are de-a face cu faptele, si asta nu are sens din punctul sau de vedere. Daca judecata de cercetare ne judeca faptele, si daca nume sunt scrise sau sterse din “cartea vietii” pe baza acestei judecati, cum ramane cu doctrina neprihanirii prin credinta? “Cum suntem mantuiti?”, intreaba Florin, “prin fapte sau prin credinta”? Pai, prin amandoua, spune Florin. Mantuirea este prin credinta, dar ea se manifesta prin fapte. Faptele (ascultarea de Lege) nu sunt “meritorii”, si totusi, ascultarea de Lege (faptele “nemeritorii”) este ceruta ca “dovada” a faptului ca esti mantuit. Florin nu explica de ce aceleasi fapte sunt si “nemeritorii” si “meritorii” in acelas timp. Aici este jocul de-a alba-neagra, sau cum spunea cineva, magia cu cuvinte a teologului, care decide cu “autoritate de sus” ce fel de fapte faci si unde te duci, in rai sau in iad.

Adevarul este ca BAZS a jucat mereu la doua capete in ce priveste soteriologia. La inceputurile sale, biserica sustinea ca mantuirea este prin “fapte”, si ca ultima generatie inainte de revenirea lui Hristos trebuia sa fie o generatie care avea sa traiasca fara pacat si fara Mijlocitor dupa inchiderea Harului, sau daca vreti, este doctrina “Perfectiunii ultimei generatii”. In cele din urma a fost abandonata deoarece adventistii erau din ce in ce mai criticati de catre evanghelici datorita alipirii lor de porunci si fapte, fiind astfel scosi la periferia neoprotestantilor. Lucrurile se schimba dupa Conferinta Generala din 1888 la Minneapolis, unde Waggoner and Jones vin cu ideea “neprihanirii prin credinta” ca fiind singura speranta pentru mantuire. Florin recunoaste ca sesiunea de la Minneapolis 1888 a cauzat “o adevarata cearta” intre delegati, Ellen White fiind de partea lui Jones and Waggoner, pe cand presedintele CG George Butler, Uriah Smith, si altii au fost impotriva. Discutiile in contradictoriu au continuat si dupa 1888, dupa venirea lui Olsen ca presedinte a CG. Datorita faptului ca EG White calatorea cu Jones si Waggoner si promova noua doctrina a “neprihanirii prin credinta”, conducerea CG i-a despartit, Ellen White fiind “expulzata” in Australia, desi se afla la o varsta destul de inaintata. Florin stie ca din punct de vedere biblic nu poate fi o legatura intre Leviticul 16 (ziua ispasirii) si Daniel 8:14 (judecata cornului care sfideaza pe Dumnezeu) dar aduce via “text proofing” textul din 1 Petru 4:17, “Caci suntem in clipa cand judecata sta sa inceapa de la Casa lui Dumnezeu. Si, daca incepe cu noi, care va fi sfarsitul celor ce nu asculta de Evanghelia lui Dumnezeu”? Atunci, Florine, daca textul din 1 Petru este baza, judecata de cercetare a inceput in secolul 1 A.D.!

Confuzia adventistilor in ce priveste mantuirea, ca este prin fapte, prin credinta, sau prin fapte si prin credinta, se datoreaza, asa cum am amintit, faptului ca nu exista o unitate ideologica intre invataturile lui Isus si cele ale lui Pavel. Punctul de credinta #14 include cuvintele lui Isus redate in textele din Matei 28:19-20 (deja mentionate) si binecunoscutele cuvinte din rugaciunea lui Isus din Ioan 17:20-23. Cand Isus a trimis pe ucenici sa predice si sa boteze “din toate neamurile”, El a mai spus “Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit”. Daca unitatea credintei are ceva de-a face nu doar cu dragostea, dar si cu o anume doctrina sau ideologie, aici gasim o baza a unitatii: invatatura lui Isus. Dar in ce consta aceasta si ce inseamna sa “pazim tot ce ne-a poruncit Isus”? Pe scurt, invatatura lui Isus este ecoul predicarii lui Ioan Botezatorul: pocaiti-va, caci imparatia cerurilor este aproape. Invatatura lui Isus este bazata pe Decalog, pe care Isus il explica in adevarata semnificatie, adica descotorosit de noianul celor 613 porunci omenesti adaugate de carturarii evrei de-a lungul anilor. Prin extinderea invataturilor Decalogului dincolo de litera, adica explicarea spiritului Legii, Isus indeamna pe urmasii sai la o viata corecta atat fata de Dumnezeu cat si fata de semeni. Este absurda ideea vreunei perfectiuni omenesti care ar merita mantuirea. Ceea ce asteapta Dumnezeu de la oameni, si ceea ce va face deosebirea dintre “oi si capre” este masura onestitatii individului cu Dumnezeu, cu sine, si cu semenii, si dispozitia de a face tot ceea ce este posibil pentru a face deosebire intre bine si rau si a alege binele. Nu a fost niciodata vorba ca Isus sa anuleze legea celor zece porunci si s-o inlocuiasca cu asa zisa “lege naturala”, asa cum sustin unii teologi liberali. Faptul ca in discutia cu tanarul bogat Isus se refera la ultimele sase porunci ale Decalogului are de-a face in mod direct cu intrebarea pusa de tanar. Pentru a avea “viata vesnica” nu era suficienta o intelegere teoretica a unei dogme, care la urma urmei putea sa nu fie observata de nimeni, ci de a trai o viata corespunzatoare cu morala crestina, si asta se vede in primul rand in calitatea relatiilor pe care le avem cu oamenii. Tanarul a raspuns: “Sa pazesc poruncile? Asta am facut din tineretea mea. Mai este ceva”? Dar cand Isus i-a spus sa vanda tot ce are si apoi sa-I urmeze, s-a vazut de fapt in ce masura “pazea” el poruncile. De asemenea, Isus nu a condamnat pe femeia prinsa in desfranare, dar i-a spus “du-te si nu mai pacatui”. Prin faptul ca i-a spus “nici eu nu te condamn” intelegem ca Isus a iertat-o inainte de moartea Sa pe cruce. La fel cu talharul care se afla pe cruce langa Isus, fraza “astazi vei fi cu mine in rai” arata ca Isus poate ierta pacatele oricand, nu doar dupa jertfa Sa pe Golgota. De aceea si Iacov, fratele lui Isus, arata ca faptele sunt cele ce dovedesc credinta, si ca o credinta fara fapte nu are nici o valoare. Iar in Apocalipsa 12:12 citim “Iata, Eu vin curand; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui”.

Ceea ce spune Pavel, un evreu educat si cunoscator al filozofiei grecilor, este o alta “evanghelie”, este un sincretism intre iudaism si elenism. Nici macar Petru nu-l intelege prea bine, desi ii acorda credit ca unul care recunoste ca Pavel era mai sofisticat. Pavel pune bazele unei mantuiri prin “har”, dupa “buna placere a lui Dumnezeu”, spre deosebire de “oricine crede” a lui Isus care are sensul de “oricine crede in mine (adica in invatatura mea) si pazeste tot am poruncit”. Datorita influentei lui Pavel, se dezvolta in crestinism ideea predestinatiei, mai ales in teologia lui Calvin si Luther. Luther merge pana acolo incat considera ca Epistola lui Iacov nici nu ar trebui sa faca parte din canonul Bibliei, atat de nemultunit era de apelurile lui Iacov, care spunea printre altele:

“Fiti implinitori ai Cuvantului, nu numai ascultatori, inselandu-va singuri. Caci, daca asculta cineva Cuvantul, si nu-l implineste cu fapta, seamana cu un om care isi priveste fata fireasca intr-o oglinda, si, dupa ce s-a privit, pleaca si uita indata cum era. Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui”. Iacov 1:22-25

In predica de dupa-amiaza, Florin continua sa dea exemple, negative in opinia sa, de persoane si categorii de credinciosi care cauzeaza probleme “conducerii”. Desi mentioneaza pe de o parte ca diferitele personalitati ale bisericii care au avut dispute teologice pe diverse teme doctrinale au avut (sic) si dreptate in obiectiunile lor, Florin ramane de partea autoritatii eclesiastice, chiar si cand aceasta este eronata logic, istoric, si stiintific. Bineinteles, o masura clatinata de anateme este rezervata “liberalilor progresivi”, mai ales in ce priveste chestiunile legate de origini. Nu e de mirare ca in incheierea predicii de dupa-amiaza profesorul aduce textele din Proverbe 6:16-19, unde tonul vocii si expresia faciala au subliniat cu precadere ultima parte a v. 19 (ca “varf la toate”), anume ca Domnul uraste pe “cel ce starneste certuri intre frati”. Si, ca o ironie sumbra, sfatul profesorului pentru cei “multi si prosti” este doar sugerat prin folosirea cuvintelor lui Isus, “Ferice de cei saraci cu duhul caci a lor este imparatia cerurilor”. Cu alte cuvinte, nu va mai bagati in chestiuni la care nu va pricepeti. Lasati-ne pe noi, specialistii, sa descifram Biblia si acceptati doctrina asa cum va este servita de teologi. Profesorul de Biblie este indragostit de unitatea uniformitatea care este impusa din autoritate, fie ca este vorba de autoritatea Bibliei ca fiind “Cuvantul lui Dumnezeu”, fie de autoritatea administratiei, a pastorilor, sau a teologilor precum el insusi.

De ce oficialii bisericii se refera aproape exclusiv la unitatea doctrinala, sau in orice caz accentul este pus pe unitatea doctrinal-ideologica? De ce doar opinia “celor de sus” trebuie sa fie acceptata, de fapt este impusa celor ce doresc sa faca parte din biserica? Si de ce “deosebirile de instruire”, care in mod inevitabil duc la conceptii diferite cel putin in legatura cu interpretarea Bibliei sau a originilor, sunt pe “lista neagra” a activistilor de partid? De ce este considerat ca cel ce actioneaza pe baza instrurii sale superioare “starneste certuri intre frati”? Nu spune punctul #14, macar teoretic, ca “diferentele de instruire” nu trebuie să dea loc la dezbinări între noi? Cu alte cuvinte, doar “crestinii progresiv-liberali”, cum i-a numit profesorul, adica cei care au opinii diferite cu privire la interpretarea Bibliei sau a originilor starnesc certuri intre frati, sau este foarte posibil ca insasi “conservatorii” pun gaz pe foc si urzesc dezbinari intre frati, bazandu-se pe ignoranta celor multi?

p.s. am dat “search” pentru “Barkhuizen”, atat pe site-ul conferintei Georgia-Cumberland unde Dr. Barkhuizen a lucrat zeci de ani, cat si pe cel al Conferintei Generale. Rezultat? Nothing found for “Barkhuizen”. 😊